Colivia de aur a neiubirii

Îți mulțumesc pentru minciuni. Când am crezut că frumosul ce mi se-ntâmplă este câmpie neîngrădită, mă puteam rostogoli în voie, şi o făceam; dar am descoperit că acolo unde plantam un nuc era îngropat de viu un vis, acolo unde semănam semințe de floarea-soarelui, floarea se usca în boboc pentru că pâmântul era, de fapt, nisip, când puneam un trandafir de soi ieşea o cucută, când aşezam cărămizi de cuib le dărâmau vânturile. Dar tu cereai nuci şi ulei şi parfum de trandafir colorat şi căutai patul pe care să visezi frumos. Cum, dacă tot ce mi-ai oferit a fost o minciună a pământului, a libertății şi a vieții, cum să crească viața în ceea ce eu plantam în tine? Mulțumesc că, în loc să-mi fi spus că pământul tău e o palmă de nisip uscat, mi-ai spus că e o-mpărăție fertilă. Când am văzut cum mi se usucă semințele, ți-am spus, ți-am strigat, m-am speriat; dar tu ai zâmbit şi ai spus că mi se pare. N-am mai spus nimic, dar mi-am strâns toate rodurile în mine, la adăpost de uscăciunea ta. Te mirai, mai ştii? Mă întrebai de ce nu-ți înfloresc parfumat şi colorat. Şi-ti zâmbeam amar. Apoi mă certai că patul e prea mic. Dar era patul meu pe care, lăsându-mă singură, nu ştiam să fac altceva decât să dorm şi să-mi visez visele de rod din mine. Singură, fără tine. Singură şi mică, dar tu nu mă întrebai niciodată ce visez, n-ai aflat niciodată că eu râdeam şi plângeam şi cântam în somn. Îți mulțumesc şi pentru neîmbrățişările nopții, în care îmi puteam păstra visul de îmbrățişare treaz. Ani la rând!
Îți multumesc pentru toate momentele grele în care, deşi noi eram împreună după geografia ta, în geografia mea eram singură. De fapt, la mine era geografie; la tine era un turism contractabil, negociat. Eu eram în stare să-mi schimb cursuri de fluvii şi să-mi cutremur munții, dar am ajuns să mut doar amărâți pereți, uşi, cutii cu viață şi însăşi viața mi-o mutam în locuri străine pe care le credeam aducătoare de siguranță, siguranța pe care nu o aveam de la tine decît în cuvinte promise şi în amânări. Totuşi, viața mea se petrecea mai dinamic decât ştiai tu, între minciunile tale. Pentru că între două minciuni de-ale tale era adevărul meu, unul singur. Mereu acelaşi. Mă bucur că am crezut în el. Cu fiecare minciună m-ai ajutat să mă pot desprinde de tine mai uşor.
Mă bucur că mă lăsai singură de Crăciun, de Înviere şi de ziua mea. Evident, şi de ziua ta. Aşa, am mâncat singură cel mai gustos tort, magia Naşterii s-a putut păstra an de an în câte un glob cumpărat de mine, atunci când mă certai că dau banii pe prostii. În globul ăla era un vis ce se aştepta născut - nu putea fi ieftin. Mă bucur că mă certai când cumpăram ceşti pictate cu poveşti de Crăciun. Aşa, ți-am înțeles sărăcia din sufletul tău de copil uscat. Nu credeai în daruri, de aceea mi-ai luat până şi această, cea mai mare din toate, bucurie - aceea de a-ți face daruri. Tot ce mi-am dorit să dăruiesc celui iubit a rămas neatins în mine. Tot. Îți multumesc pentru asta! Tot neprimitul tău a rămas nedăruitul meu şi acest nedăruit a învăţat să aştepte, să nu se mai risipească nebun.
Îți mulțumesc pentru toate Învierile în care erai mort pentru mine. Aşa, am învățat că trebuie să-mi scuip pământul din gură ca să ies singură la lumină. Şi să calc hotărâtă pe tot ce primeam uscat de la tine. Şi să aprind în bula nimicului tău focul la care să aprind lumânarea rugăciunii mele de iubire. Şi tot datorită ție am învățat ca mai multe 'mai târziu' înseamnă, de fapt, un singur şi sigur 'niciodată'.
Îți multumesc pentru necredința ta în bunătate, în prietenie, în icoane şi sfinți. Toate astea mi-au grăbit botezul ca spre o gardă sufletească, chiar dacă ştiam că mă vei trage din nou în întuneric. Singurul moment în care ți-am putut înfrunta demonii golului a fost secunda în care am ieşit din cristelniță. Atunci m-a izbit dumnezeirea şi mi-a dat puterea din care azi îți mulțumesc pentru tot!
Îți mulțumesc pentru toate verile în care mă duceai undeva prin lume ca să mă laşi singură. Tu erai grăbit să mai prinzi o afacere, o masa de seara, eu stăteam pe iarbă să privesc rândunelele sau să mă mir cum stelele nu cad în vreo mare imensă.
Mai ştii când mi-ai spus să nu mai fiu tristă, că ai o surpriză pentru mine? Refuzam să mai împart masa cu tine, să mai beau cu tine, stăteam frumoasă şi apatică la masă, tu credeai că fac mofturi la soiurile de vin, iar chelnerul îți spusese că cel mai bun vin nu ține de soiul strugurelui, cât de soiul companiei. Mai ştii? Am zis atunci că risc să mă transform într-o acritură - nu meriți un astfel de sacrificiu. Şi-atunci mi-am zis 'să curgă surpriza! Să bem şi să dansăm!' Iar tu, cu un zâmbet larg, lucios şi superior, mi-ai arătat o casetă în buzunarul sacoului. Înghețasem. Mi-ai spus că surpriza vine la final de cină (ah, cât de bine îmi cunoşteai limitele şi nebunia; ştiai de-atunci că nu te voi mai putea suporta). Şi a venit. Ai scos cutia. Ai zâmbit tâmp şi ți-ai aprins un trabuc spunându-mi că-ți pot face o poză. Şi nu, nici cutia nu era de bijuterii, nici în interior nu era un inel, ci un trabuc. N-am râs, n-am mai plâns. Atâta cinism mă imunizase brusc şi definitiv, ca o transfigurare. Dar mi-am promis atunci să fug cât mai departe de tine pentru totdeauna.
Mai ştii că stăteai închis în cubul tău de afaceri ca un copac bătrân şi imuabil? Eu am putut fi explorator. Mi-am lăsat lumina ochilor pe atâtea stânci şi plaje şi ceruri înstelate şi mi-am înecat atâtea lacrimi în mări, am făcut castele de nisip pe care le-am întărit cu scoici şi alge, mi-am pus în păr stele de mare aduse de valuri la picioarele mele. Cu toate m-am împrietenit în plimbările mele singură - cu mările, cu stâncile, cu ierburile, cu soarele şi cu ploile, cu murele şi cu smochinele, cu lutul şi cu nisipul plajelor, cu ciobanii şi cu pescarii, cu macii, cu valurile, cu păsările. Simțeam că totul mă iubeşte şi aşa era. Cu excepția ta. Nimic n-ai aflat vreodată despre toate astea, pentru că erai mereu obosit, ocupat şi închis. Dar te mirai când îți spuneam că simt mirosul insulelor, că ştiam când va ploua şi când va sta ploaia, că puteam aprinde focul în ploaie, că găseam drumurile fără gps, că ne ocolea orice accident, că roțile maşinii puteau merge şi pe bolovani şi prin mlaştini atunci când tot ce visam eu era să văd flamingi. Râdeai de mine şi-mi arătai măgari, dar eu auzeam gâgâitul flamingilor dincolo de şoseaua de care n-ai vrut să treci. Îți mulțumesc pentru tot acest egoism sterp. Ai văzut că marea mi-a adus în zbor un flamingo exact atunci când râdeai mai tare de mine. Ai văzut că am trecut de râpa de pe munte, cu maşina stricată. Iar eu, să ştii acum, atunci plângeam în mine a pustiu de tine şi-a preaplin de mine. Ştiu, tu îmi vedeai zâmbetul.
Îți multumesc pentru multele stele, mereu mai mult de 4, de la care aşteptai confort şi mâncăruri fine. Aşa, am înțeles că aş da jacuzzi-ul, toți senzorii şi icrele negre pe o vacanță în praful autentic al pământului alături de cineva care să mă iubească sub toate stelele, nu doar sub 4, 5 sau 6, în cort sau dincolo de-o clanță ruginită. Nu ai înțeles niciodată de ce sunt nemulțumită şi mereu ai spus că sunt o răsfățată nerecunoscătoare. Da. Nu aveam pentru ce să-ți fiu recunoscătoare atunci, când, ca să nu mor lângă tine, îmi strepezeam sufletul şi reduceam viața la o picătură de esență - să nu o vezi, să n-o atingă minciuna ta. Acum, că eşti departe, ştiu că am pentru ce să-ți fiu recunoscătoare - pentru toate spațiile pe care le-ai lăsat în mine netrăite, neiubite, nedăruite, neînverzite, nenăscute, neudate şi neînsorite. Singura lor lumină venea din fierbințeala focului meu sufletesc.
Îți mulțumesc pentru toate florile trimise prin curieri. Mă refer la cele refuzate, căci înafară de primele buchete, pe celelalte ți le-am refuzat. Pe cele primite din mâna unor curieri cu ochi frumoşi, dar plătite de tine, le duceam la biserică şi mă rugam să mă aştepte iubirea, dar n-ai ştiut nici asta niciodată. Aşa, am învățat să prețuiesc margaretele furate în copilărie de băiatul care mă plăcea. Şi pe care mi le aducea ca motiv să-mi vadă ochii şi să-mi simtă mâna. Şi să mă sărute. Să mă vadă zâmbind fericită.
Îți mulțumesc pentru toate minciunile care mi-au ascuțit simțurile mai bine decât orice curs de dezvoltare personală sau extrasenzorială. Credeai că nu văd drumul paralel al vieții tale, dar cum conştiința nu se poate dubla şi ea, am văzut puterea din adevăr. Am înțeles că nici nu mă mai durea minciuna, oricât de frumos o ambalai, pentru că nu avea în ea darul puterii. Când mi-ai întins un drum pe care n-am avut putere (nici convingere) să merg, am ştiut că e un drum paralel. Şi am rămas pe drumul meu. Singură. A fost singurul drum pe care am ajuns, din nou, la mine.
Nu-mi mai aşeza înainte promisiuni de belşug şi confort. Nu înțelegi că noi, noi doi, suntem săraci? Câtă vreme nu ne aveam nici pe o palmă de nisip, cum şi pentru ce motiv ne-am avea într-o casă colosală? Aş muri de tristețe lângă tine, deja mă îmbolnăveam. Cât mai poate mişca în mine bucuria vieții, vreau să-i dau rod, e un rod pe care l-am păzit de tine, cu tine lângă mine fiind. Îți dai seama ce putere de viață are acest rod?
Dar mai ales iți mulțumesc pentru disperarea cu care, când m-ai pierdut, ai reuşit să-mi spui ce meritam. Mi-a plăcut, cumva mi-a stropit inima cu balsam, dar am continuat să mă îndepărtez de tine pentru că începeai să-mi vorbeşti de noi, iar noi nu existăm. Nu am existat niciodată.
Îți mulțumesc pentru turnul în care m-ai ținut închisă în minciuni atâția ani, dar colivia de aur o refuz. Mi-ai fost cel mai bun profesor; astfel, nimeni nu a mai putut vreodată să mă mintă, dar mai ales eu nu am mai putut să mă mint vreodată. N-am avut putere să lupt cu tine. Puterea mea se ducea, toată, spre vârtejul din capul pieptului, acolo unde-mi duceam luptele cu ceața care pusese stăpânire pe copilul meu, pe viața mea, motoare de viață pe care noi doi nu le-am împărțit niciodată. N-ai ştiut niciodată că nu-ți mai puteam vorbi, pentru că erai mereu prea departe ca să mă vezi, ca să mă simți. Acum am învins. Am tăiat ceața milimetric, am împrăştiat întunericul definitiv. Acum mă scutur. Mulțumirea asta este scuturarea mea de tine. Este ultimul semn spre tine, nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că altceva nu mai am ce-ți da.
Când creşti o decadă de ani un copac şi-i tai ramurile la vârf stiind că soiul lui e să se-nalțe, el se va întinde pe orizontală până va cuprinde pământul circular şi viața din el îi schimbă chiar şi soiul. Îşi va lega crengile de pământ. Dacă îi tai ramurile laterale, se va înălța mai repede decât îl poți urmări şi iar, viața din el îi schimbă soiul pentru ca acolo, sus, unde vârful lui e de neatins, să înflorească. Dar tu vei rămâne jos sau prea departe ca să mai poți primi floarea.
Te-ntreb ca să-ți răspunzi ție: la ce ți-a folosit să-mi tai din crengi?
Pentru toată colivia asta, îți mulțumesc! Acum ştiu cât prețuieşte sufletul.
Singurul tău gând, când mă mai cauți, să-ți fie doar dorința de-a te ierta - tu pe tine. Eu te iert, cu asta mă ocup acum. Dar nu mă mai căuta, lasă iertarea să reseteze tot, să dea foc câmpiei de minciuni pe care apoi să poată creşte grâu sau floarea soarelui. Lasă ploile să-ți curețe greşeala şi lasă vânturile să-ți spulbere micimea ta cea uriaşă. Lasă-mă pe mine mie, mi-e bine aşa. Oricum, eu nu am alt bine, e singurul bine la care m-ai obligat să lucrez în ultimii prea mulți ani. Zi de zi şi noapte de noapte.
Îți mulțumesc pentru că, netrăind, am putut visa! ...iar asta m-a ţinut vie.
Şi da, poate că visul mă va copleşi când şi dacă îl voi ține vreodată aievea în palme, pentru că am aşezat în el prea mult suflet, dar sperietura împlinirii este infinit mai mică decât pustiirea neîmplinirii.
Tăcerea fără de regrete te va face să înțelegi că nu te iubesc, că nu mă iubeşti. Eu nu regret nimic!

Sărutul orfan

Nu se ştie dacă Adam şi Eva s-au sărutat înainte de insinuarea şarpelui, însă bănuiala mea e că nu. De fapt intuiesc că nu s-au sărutat (pentru că sărutul pare singura amintire palpabilă din Rai).

Eva, creație de carne din carnea lui Adam, când a deschis ochii pentru prima dată şi a văzut ce o înconjoară, ea fiind înainte de orice la pieptul lui Adam, a luat totul ca atare. În timp, Adam i-a explicat că pieptul lui e cuibul ei, că florile sunt flori şi fructele fructe şi păsările păsări şi soarele apune după ce răsare, iar luna le punctează sfârşitul unei zile; că stelele strălucesc şi că apa învie. I le-a spus sec, ca atare, pământeşte - căci din pământ venea Adam. Sigur că Eva, din carne fiind, a început să simtă pentru toate nişte emoții (despre care nu ştia că sunt emoții) care-i tulburau plăcut mintea.
În clipele în care Adam pleca prin Paradis creanga (cum s-ar zice, cum se-ntâmplă), Eva îşi continua introspecțiile. În asemenea momente venea şarpele. Care-i vorbea nu despre flori şi fructe şi păsări şi sori şi lune şi stele şi ape, nici despre emoții, ci despre legătura dintre floarea de cais şi emoția frumuseții, despre legătura dintre măr şi emoția puterii, despre legătura dintre zborul păsării şi emoția libertății, despre legătura dintre căldura soarelui şi emoția iubirii, despre legătura dintre lumina lunii şi emoția misterului, despre legătura dintre adâncul apei şi emoția lacrimii, despre legătura dintre stele şi emoția cunoaşterii. Şi mai ales despre legătura dintre ea şi Adam! Şi sigur că o încânta, pentru că uimitorul şarpe o cunoştea bine pe Eva şi avea şi un plan. În acest fel i-a câştigat încrederea Evei.
Adam ar fi trebuit să nu o lase singură niciodată, niciodată! Căci de-aceea i-a fost scoasă din coastă, să-i stea lipită de inimă. Adam, bărbat fiind, nu pleca urechea la filosofia şarpelui. Bărbat fiind, se baza doar pe ce vedea: un şarpe. Şi nu-l asculta.
Eva însă, femina delicată şi cu sufletul mare cât o plasă uriaşă de cumpărături, îl asculta pe şarpe. Pentru ea, şarpele era un profesor al emoțiilor, un maestru care transforma fiecare întâlnire a lor într-o ceremonie inițiatică despre univers, avea o voce senzuală, şoptită, n-avea cum să nu-l asculte.
Adam nu prea vorbea.
Eva, la fiecare întâlnire cu şarpele, aduna în plasa uriaşă a sufletului ei câte ceva despre toate câte sunt (şi azi) pe lumea asta, despre toate câte erau în Paradis. De aceea femeia ştie să iubească. Şi poate. De aceea femeia e cea care naşte. Nu doar copii, ci lumi. Mai mici, mai mari, lumi de idei, de emoții, de visuri, de orice. Lumi. Şi pe cele amorțite le poate regenera. Şi din pământ scoate viață, căci ea însăşi aşa a fost adusă pe lume.
Dar, pentru că Adam era plecat, într-o zi (probabil de marți 13, când o fi trecut şi vreo pisică neagră prin frunzele de vie) a venit şarpele şi a convins-o imediat să guste din fructul cunoaşterii promițându-i puterea. Era singură, fără Adam. A gustat cu inima inocentă gândind că împreună cu Adam vor fi cea mai frumoasă şi puternică lume, a ei prin ea însăşi. Nu ştia exact ce înseamnă asta, însă emoțional era atât de activată deja de şarpe, încât în starea de euforie datorată cuvintelor care-i provocau emoții, era sigură că e cel mai bun lucru! Vă dați voi seama - şarpele a învățat-o să spună mâței pisicuță şi apei unduire şi florii ambrozie şi fructelor compoțel şi păsărilor cioculețe şi chiar lui Adam să-i spună "scumpul meu". Iar ea abia aştepta ca Adam să se întoarcă pentru a-l alinta. Şi a-l săruta.
După atâta pregătire minunată, căci şarpele îşi făcea el treaba, dar şi-o făcea cu plăcere (nu degeaba a fost ales chiar el), deci cu convingere, Eva trebuia să reverse toată bogăția sufletului ei la pieptul lui Adam. Dar, pentru că emoția frumuseților aflate o copleşea, tot prin emoție simțea să se reverse: sărutându-l pe Adam.
Aşa, cu această bucurie inocentă şi copleşitoare îl aştepta. Dar pentru că Adam o lăsase singură, ca un prost, Eva a gustat din măr. Sau smochină. Sau ce-o fi fost. Şi i-a plăcut. Iar Adam, sărutând-o, a gustat şi el de pe buzele ei. Cel dintâi sărut, care-ar fi putut fi sărutul iubirii pure, a devenit sărut convertit în plăcere şi tot ce-a mai urmat apoi - cădere.
...din cădere în cădere.
De atunci, în iubire căutam starea aceea primordială de Paradis, pierdută înainte de-a o gusta vrăjită. De aceea putem simți azi, în sărut, prezența sau absența celuilalt. De aceea ne căutăm pe noi inşine în sărut, de aceea ne leagă un sărut - pentru că reconstituie starea de întreg a ființei. De aceea azi, între două săruturi, simțim dorul. Uneori neputința, alteori durerea. De aceea nici nu prea mai prețuim sărutul. Dar, când îl prețuim (a se-nțelege la valoare, nu la preț), îl facem poartă spre Rai. Un rai despre care ştim doar de la şarpe, din cuvintele lui. Un rai descris prin cuvintele şarpelui, dar văzut doar de Adam. Un rai despre care Adam ştie mai bine decât Eva, pentru că Adam l-a văzut curat, fără să-l definească (se ştie că cuvintele limitează prin descrieri absolut incomplete). Un rai despre care Adam nu a mai apucat să-i vorbească Evei, un rai în care o lăsa singură, nepermis de singură, dar totuşi sărutând-o înapoi, l-a aşezat în ea. Brut, necuvântat, poate ca rod al sufletului.
De aceea azi ne sărutăm.

Nu mai putem da timpul înapoi, azi ştim atât de bine atâtea lucruri datorită Evei, încât inocența s-a pierdut iremediabil. Iar Adam nu pare să fi înțeles că nu trebuia să o lase singură pe Eva!

Sărutul pare, azi, orfan de Rai. Mai sunt câțiva nebuni frumoşi care-l înfiază. Şi-l cresc. Şi sufletele le devin Rai.

...şi încă nu v-am vorbit ca o evă, cu cuvinte, despre genunchii 'ei' sub ocrotirea 'lui', din Klimt. Dar a făcut-o Klimt ca un adam vizual.

Bucla copilăriei

În seara asta am ieșit pe întuneric la plimbat cu Lola. Răcoare, plăcut, liniște. N-am avut putere de parc pentru că multe și grele gânduri îmi dau târcoale zilele astea ca niște guri de canal care defulează, dar am un cartier prietenos și liniștit, cu străduțe curate, cu copaci bătrâni și grădini îngrijite. Am dat un rond mic, am ajuns pe străduța laterală a școlii unde fata mea a facut generala. Era singura zona unde cântau greierii a vacanță - încet, ritmat, conștiincios. Ploaia a umplut aerul de parfumul greu, amărui și intens al florilor de vară, iar lumina felinarelor îngălbenea totul ca într-o poză veche. Mă opresc, mă așez pe bordură și răsuflu adânc a bătrânețe. E o străduță necirculată, ca o oază nevăzută, neștiută de nimeni; sau de care nimeni n-are timp niciodată. Asa că, de ce nu eu, atunci, acolo? Mă bucur în sinea mea că, dupa 10 ani de stat în acest cartier, mai pot găsi un loc din care să văd cu ochi noi un petic de cer, o umbră nouă de copac, o perspectivă nouă. Mică, îngustă, dar nouă.
Și-ncep a scoate de prin cotloanele minții gândurile unul câte unul, cum scotea bunica mea sulurile de lână și i le dădea bunicului să le așeze pe un suport rotativ de lemn în cruce, cu câte un baston în fiecare capăt, ca să le deșire, apoi să le înșire pe gheme. Acum înțeleg că unele activități pe care le-am lăsat firesc să dispară, erau momente de relaxare, de reculegere, de deșirat și readunat gânduri. Cred că bunicul meu își deșira şi el gândurile odată cu acele suluri și le aduna în gheme. Iar ulterior le purtam noi în puloverele și rochițele tricotate de bunica - ca niște aripi de înger care ne îmbrățișau.
Și încep a scoate gândurile. Dar ridic capul și văd că în fața mea este gardul școlii, școala cu ferestrele ei, cu pereții ei, cu copacii ei. Și brusc mă întreb când au avut timp să se adune toate aceste gânduri grele peste copilărie? Văd umbrele copacilor pe pereții școlii, îmi amintesc de fiecare festivitate de început de an școlar, de sfârșit, de larma de copii și de părinți, de înaltul inimii mele și al Siluanei când începea școala, de zâmbetele fericite ale vacanței de vară care ascundea și puțină tristețe, îmi amintesc când o vedeam uneori alergând în curte la ora de sport, îmi amintesc cum o lăsam dimineața la școală, iar eu mergând pe străduța pe care acum stăteam,   spuneam în gând rugăciuni pentru ea, care să îi ocrotească ziua, văd copacul sub care ne strângeam la umbră pentru pozele de grup.
Îmi scap toate sulurile de gânduri grele, mă simt cumva nerecunoscătoare pentru ignoranța de-a nu observa că rugăciunile mele au fost ascultate și că uite, au trecut toți anii de generală (cu bune, cu rele, chiar și cu foarte rele), fata mea e din ce în ce mai departe de propria-i copilărie, iar eu n-am să mă mai rog niciodată pe străduța asta pe care acum o văd pentru prima dată.
E nevoie de liniște ca să vezi drumuri pe care le-ai facut zi de zi, ani la rând, dar pe care nu le vedeai atunci din cauza altor gânduri grele, a întrebărilor și judecăților care te însoțeau și-ți răpeau liniștea. Întotdeauna e nevoie de o coincidență ca să închizi un cerc. Coincidența a fost pasul meu în acel moment pe acea străduță. Și gândul bun de-a mă așeza pe bordură.
Toată greutatea s-a diminuat doar datorită faptului că amintirea asta duioasă a copilăriei Siluanei m-a înmuiat brusc. A venit aşa cum vine o aromă irezistibilă, proaspătă, pură într-un beci. Așa cum vine o ploaie într-o zi toridă. Așa cum mergi pe câmp întins, bătătorit și simți sub talpă, dintr-odată, rotunjimea unui pâlc de iarbă. A venit neașteptat. Și cu atâta căldură degajând în sufletul meu, încât m-am liniștit. Pentru unele greutăți din gânduri nu ai nevoie de soluții, ci doar de liniște, de starea de pace lăuntrică. Căci sunt gânduri de dus, nu de rezolvat. Cumva, de parcat. Dar liniștea e un valet care te scutește pe tine de efort emoțional. Și nu e puțin lucru atunci când ești cam la limită.
Mi-am amintit ce jocuri făceam cu Siluana-cea-mititică atunci când veneam spre școală în diminețile urâte, când trebuia să ajung și eu la muncă repede, iar ea se opintea la fiecare câțiva pași văicărindu-se de frig, bălți, ploaie; îi spuneam că avem o misiune importantă și inventam ad-hoc povești cu castelul salvator la care trebuia să ajungem repede (școala), cu peripețiile capcanelor peste care trebuia să sărim pentru că erau ape toxice (bălți), altele prin care trebuia neapărat să trecem pentru că era apă vie care ne dădea puteri supranaturale (alte bălți), cu zmei pe urmele noastre care ne grăbeau (când trebuia grăbit pasul), cu poteci secrete ce ne scoteau în cale animale magice (melcii) și frunze vrăjite aducătoare de noroc (o ținea fata mea toată ziua în penar ascunsă, mai ceva ca pe-o icoană), cu zâne mici și spiriduși care ne așteaptă (colegii ei) și cu suprema rezolvare a tuturor problemelor, intrarea în castel (școala cu toate materiile ei). A avut copila mea o învățătoare minunată! Dar nu cred că a bănuit vreodată cu ce povești ajungea Siluana în clasă, cum îi ridicam eu suflețelul când plângea că nu vrea să meargă. Dar poveștile astea ne legau puternic pentru timpul în care ea trebuia să fie stăpână pe ea fără mine.
Apoi, an de an, poveștile astea şi-au pierdut din cantitate, Siluana a început orele de după-amiază și mergea singură la școală. Cumva, sper să-i fi marcat drumurile cu povești despre călătorii cu izbânde. Știu că poveștile zboară, se pierd în timp. Dar stările rămân. E nevoie de liniște ca să se deblocheze.
Apoi mă gândeam, stând pe bordură, la copilaria mea. La mama care mă ducea la școală, uneori bunicul. Mi-am amintit de prima carte a copilăriei mele "Heidi, fetița munților". Era o carte de care îmi era teamă, pentru că ascundea o poveste tristă chiar de pe copertă - Clara în scaunul cu roți. Dar Clara se vindecă, însă asta aveam să aflu mai târziu. Ce bucurie eliberatoare am simțit când am aflat de vindecarea ei! Ce liniște mi s-a așezat în suflet odată cu bucuria aceea! Este aceeași bucurie pe care o simt și azi când se rezolvă unele lucruri care par fără ieșire.
În viață trăim experiențe repetitive pentru a ne păstra stările. Dar fără liniștea interioară nu putem păstra stările de bine. De aceea tot repetăm experiențe peste experiențe, de care nouă ni se pare că n-aveam nevoie. Dar starea de simplitate a binelui vine greu din copilărie, pentru că e de departe,  uneori astupată,  pentru că e pură și se poate pierde la  cel mai mic gând greu de adult.
Am lăsat tot balastul pe străduța asta, pe pereții școlii în a cărei curte nu voi mai merge niciodată la festivități (abia azi am realizat asta), am închis un cerc al copilăriei, apoi al izbândei. Apoi am trăit o alta coincidență frumoasă. Pe drum înapoi spre casă am deschis youtube să ascult muzică. Recomandarea primită (ştiți, uneori îți recomandă youtube piese) e linkul ăsta, în care s-au amestecat povestea copilăriei copilei mele cu prima poveste a copilăriei mele. Cu mama mea am ascultat prima dată Kate Bush, când eram mică şi nu pricepeam mare lucru. Mi s-a părut că-n seara asta a coborât în mine, într-o jumătate de oră, grația copilăriei. Și s-au mai închis niște bucle de timp, ca să se deschidă starea de liniște. În maturitate păstrăm stările şi cumva tot prin copilărie le regăsim.

https://youtu.be/Z4MAUn89ll0

O statistică delicată a bucuriei

Când un bărbat şi o femeie îşi deschid ochii unul pe celălalt, atenția oferită reciproc preț de o oră, două, trei..., subiectele discutate, educația fac din întâlnirea lor agreabilă un moment plăcut. Până aici e povestea comună şi politicoasă a doi oameni. Teoretic, întâlnirile agreabile repetate pot evolua într-o relație frumoasă. Nivelul de educație şi încă o mie de motive pot gira o perioadă de confort sufletesc, chiar o împlinire. Însă cu timpul, peste amândoi se aşterne un soi de autism care n-are nimic de-a face cu tăcerea frumoasă şi vie în care, de pildă, doi îndrăgostiți pot sta fără resentimente simțindu-se în fluxul dragostei.
Îndrăgostiții funcționează altfel. Atunci când deschid ochii unul pe celalalt, îşi deschid inimile una pe cealaltă. Tac pentru că se aşteptau din demult. Tac pentru că întâlnirea le e suficient de nutritivă ca să se poată lipsi de cuvinte. Tac pentru că nu vor să mişte nici măcar cu respirația grația acestor momente scurte. Şi trecătoare ca parfumul Reginei-nopții.
Îndrăgostiții, înainte de-a se îndrăgosti, din momentul în care deschid ochii unul pe celălalt au o trăire aparte. Fiecare din ei are o stare de tulburare, de frământare de aluat dospit, o flamă ca de pornire de motor în lipsa motorului, e o bucurie simplă căreia îi lipseşte vreun motiv exact, este o fugă de sine spre un alt sine, un abandon de încredere care, pentru un om cu gestiunea emoțională făcută, pare prostească, naivă şi zăludă ca o iapă sălbatică. Dar îndrăgostiții cunosc îmblânzirea nebuniei şi tandrețea sălbăticiei, sunt emanații proprii sufletului lor, si le recunosc şi lasă toate aceste emoții noi, necunoscute, dar ştiute, să-i inunde, pentru că le aduce bine. Simplu. Doar bine. Le aduce ceva; nu ştiu ce. Dar e un plus a toate, e ca o sevă proaspătă care brusc, le leagă viața de cer, de pământ, de lună, de ape, de iarbă, de aer, de tototototot ce există şi ce încă nu există, dar va exista pentru că a mai existat. Bucuria asta este punctul zero al inimii, e bucuria întâlnirii şi e o trăire atât de puternică în liniştea desfăşurării ei, încât nu o poate opri niciun argument rațional, nici cea mai stoică judecată, nici cea mai dureroasă experiență, nici chiar cele mai frumoase întâmplări/întâlniri de până la acest punct zero care marchează timpul şi spațiul inimii. Este bucuria premergătoare îndrăgostirii. E unică şi specifică doar celui care îşi întâlneşte, în omul din fața lui, părți esențiale din vise şi din ceea ce a construit fără a-l cunoaşte încă. E o recunoaştere.
Această bucurie aduce promisiunea iubirii. Dacă această bucurie lipseşte, timpul îți e duşman. Începe să-ți scuture viața mai repede decat parfumul Reginei-nopții.
Dar daca bucuria este, te inundă şi acolo unde credeai că-ți eşti râuri şi mări necuprinse, îți schimbă limfa cursului vieții în cuprindere caldă. Şi atât. Dispar cuvintele, se şterg amintirile, se resetează valoarea vieții. Din acest punct zero te reverşi în tine ştiind că celălalt face la fel. Simți asta în tăcere.
Această bucurie viază doar înainte şi după întâlnirea atinsă dintre un bărbat şi o femeie care, de cele mai multe ori, habar n-au că tocmai primesc darul iubirii. Dar bucuria e primită, simțită, trăită nestăvilit. Şi e unitatea de măsură a iubirii. Este o stare binecuvântată, rară, uneori aşteptată toată viața, alteori câțiva ani, alteori tânjită până la momentul simțirii ei. Şi e diferită de orice altă bucurie nu pentru că e altfel, ci pentru că le adună pe toate în ea. Miroase a toate, are gust de toate, te atinge a cufundare, arată a lumină, sună a chemare, şi aproape nici nu mai contează că te orbeşte. Dar nu te. Dimpotrivă. Însă fără a-i simți orbirea, nu poți trece prin ea, dincolo. Îndrăgostiții ştiu unde.
În lipsa ei, a acestei bucurii menite a încorona sufletele, orice întâlnire, oricât de agreabilă este, este incompletă; este lipsită de iubire, chiar dacă e detaliată frumos de elemente de educație, de rochițe cu volane şi buline, de arta conversației şi/sau de un interes deosebit față de cealaltă persoană.
Doar un îndrăgostit ştie cât şi-a păzit realitatea din visul acestei bucurii de aparenta realitate a milioanelor de alte bucurii de care s-a lăsat, cuminte şi înțelept, mângâiat ştiind că trebuie să vină cu sufletul împodobit la întâlnire.
Trebuie să fii vulpe pentru cel care te vânează ca să păstrezi căprioara din tine pentru cel care tace vrăjit când bei apă.

...şi când te gândeşti că este doar întâlnirea.

Pe firul vieţii

„Întreabă. Cere. Bate. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte. Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare. Cerurile se cuceresc.”

(Nicolae Steinhardt)

De şaisprezece ani iubesc. În şaisprezece ani nu a existat nici măcar o singură zi în care să nu iubesc, nici măcar o secundă. Iubesc şi în somn, aş iubi şi în moarte, pentru că iubirea asta care mi-a devenit firesc respirație şi ritm este legată de veşnicie cu un fir de viața. În povestea de anul acesta vei înțelege de unde vine şi unde se duce iubirea mea pentru tine.

Lina era un nod de sfoară la propriul ei capăt. Corpul ei lung, spiralat, de culoarea nisipului, fusese cândva un lot de flori pe un câmp plin cu ghiocei, brânduşe, narcise, margarete, sânziene, cânepă şi alte ierburi frumos mirositoare. În fiecare an, când pământul începea să-şi reverse căldura în semințe, Lina credea despre ea că este ceva nedefinit şi chiar nefinit. Nimeni nu-i dăduse nume, de aceea simțea că libertatea ei este aceeaşi cu a soarelui care umfla semințele, aceeaşi cu a ploii care le crăpa de viață, aceeaşi cu a cerului spre care începeau ele să se întindă, aceeaşi cu a vântului care le făcea să-şi împrumute polenurile şi parfumurile.

Câmpia aceasta era a unui pescar. Deşi pescar, el avea şi două căprițe. Una era neagră cu urechi lungi, albe şi ochii albaştri. Ştia asta pentru că de foarte multe ori se priviseră ani la rând ochi în ochi sau ochi în iarbă, căci pentru căprițe, Lina era doar o iarbă - iarba pe care pescarul, când venea cu ele, le spunea să pască lin. Cealaltă căpriță era roşcovană, cu urechile şi mai lungi, dar cu blănița mai moale. Linei îi plăcea moliciunea acestei blănițe, o simțea ca pe o mângâiere prin florile ei.

În primăvara care tocmai începuse să încălzească spinarea ei de pământ, Lina observase că aşteptarea revenirii caprelor era zadarnică: pescarul venea singur în câmp şi mereu spunea căt de lină este câmpia. De aici Lina. Se aşeza liniştit în iarbă, scruta orizontul în lung şi lat, ofta, apoi îşi lipea spinarea lui asprită de soare de spinarea Linei cea moale, de iarbă şi simțea cum privirile ei de rădăcini se amestecau cu gândurile lui spre nori şi spre stele. Uneori, noaptea, Lina se urca în vârful unei singure flori de Sânziană şi aştepta să vină câte un fluture sau o albină care s-o poarte pe aripi sau pe picioruşe ducând puțin din ea departe, în locuri noi despre care nu înțelegea mare lucru. Dar erau atât de frumoase locurile, încât uimirea îi era de ajuns ca să nu-şi mai dorească altceva.

În acel an, vara a fost liniştită. Căprițele n-au mai venit s-o privească albastru sau să o mângâie moale şi roşcovan. Dar pescarul venea zilnic. Într-una din zile, pescarul a adormit pe câmpie - pe Lina, cum ar veni. S-a trezit noaptea, când cerul a crăpat lăsând să se prelingă din el o lumină lăptoasă, ca şi cum cerul era ceva ce pescarul n-ar fi ştiut toată viaţa lui de om cu judecată sănătoasă, ca şi cum ar fi trăit degeaba neştiind, până în acea noapte, ce este cerul, de fapt.

Lina ştia acest lucru, îl vedea în fiecare an într-o singură noapte: în noaptea de Sânziene. Şi nu era uimită, pentru că ea cu această libertate lăptoasă trăia şi renăştea an de an.

Pescarul a văzut fiorul din flori, valurile lor de pe câmpie şi i-au fugit gândurile departe, pe mare. În acea noapte s-a vindecat de sirene, de cântecul lor otrăvit. Ce simţea acum era mai frumos decât o legendă cu femei frumoase şi viclene care-ţi fură puterile. Ce trăia acum îl făcea mai puternic. Lina la fel: simţea odată cu el cum trece prin ea emoţia puternică a vieţii. În dimineaţa care a urmat, pescarul a venit cu o coasă mare pe care a ascuţit-o până când lama lucea în soare precum îi lucea Linei roua în iarbă. Şi a început să taie iarba, Sânzienele, margaretele, cânepa, trifoiul, cimbrişorul şi tot ce mai vieţuia pe Lina, verde şi parfumat. Iar Lina, odată cu această tăiere, se rupea de pământul care-i fusese atâţia ani cocon de iubire.

Toată grămada aceea de flori şi ierburi parfumate a fost legată strâns într-o masă umedă din care pescarul a scos tot aerul, apoi a modelat-o în ceva lung şi spiralat. Acest proces a durat până spre sfârşitul verii. Toată palma de câmpie pe care ani la rând veniseră căpriţele, acum era o sfoară. Da, o sfoară groasă şi frumoasă, ca o coadă împletită de zână.

Lina era cuminte, sfioasă şi foarte curioasă să vadă unde va ajunge. Şi a văzut - în ziua în care pescarul a răsucit-o peste umerii lui laţi şi arşi de soare care miroseau a sare şi scoici uscate şi a dus-o pe o corabie. Acolo, o parte din ea a ajuns legătură între corabie şi nisipul mării, altă parte din ea lega nişte pânze în care vântul era prins ca într-o capcană, dar partea cea mai fină din ea a fost aşezată într-o cutie de lemn cu sidef; locuia alături de o sticluţă cu rom, câteva cuburi de zahăr candel, nişte ace, câţiva nasturi de toate mărimile şi naturile - os, lemn, metal, sidef, piatra; mai erau acolo o pălărie cu boruri largi, venită şi ea dintr-o altă câmpie, o muzicuţă şi o fotografie cu chipul unei fete frumoase. Cu fiecare val puternic, Lina se plimba în voie prin această cutie închisă, în care doar chipul frumos din fotografie aducea puţină lumină.

Dar Lina mai avea şi marea cu toată apa ei şi cu nisipul, mai avea şi vânturile, toate de îmblânzit. Ea devenise firul care ţinea viaţa pescarului. La capătul ancorei, valurile îşi pierdeau puterea rătăcitoare, căci ancora ţinută de Lina se implanta puternic în nisip, iar corabia îşi păstra poziţia. În vele, vântul se îmblânzise, căci Lina îl cunoştea deja de-o veşnicie, de pe câmpia inimii ei.

Când soarele devenea nemilos, pescarul scotea din cutie pălăria şi o fixa pe cap tot cu Lina pe care o lega sub barba lui mare, cu părticele din Lina-cea-care-locuia-în-cutie.

Uneori, pescarului i se rupeau hainele sau velele. Părţi din Lina se strecurau uşor prin urechea unui ac şi apoi se împleteau cu ţesăturile care aveau să apere goliciuni de piele sau rebeliuni de vânt.

Într-o zi, pescarul s-a rănit la piept. Pielea i s-a despicat în dreptul coastei stângi; şi atunci tot Lina l-a înfăşurat până la vindecare. Seva întregii ei câmpii a fost hrană pentru rana pescarului.

Şi mai erau nopţile de Sânziene, în care pescarul scotea câte un cub de zahăr pe care picura puţin rom din sticluţă, lăsa cutia de lemn şi sidef deschisă, cânta din muzicuţă, apoi se uita lung spre cer şi lăcrima pe chipul frumos al fetei din fotografie; lăcrima pe chipul ei aşa cum picura romul pe cubul de zahăr. Lina credea că şi pescarul suferă de dorul căpriţelor, dar a înţeles că dorul de căpriţe era doar al ei. Dorul pescarului era pentru chipul frumos din fotografie. ...tot un dor! Dorurile, toate, sunt la fel când sunt de neînlocuit.

Dar în acea noapte, cuburile de zahăr şi romul din sticluţă s-au terminat, iar vântul de dimineaţă a dus fotografia departe. Uitându-se Lina dupa fotografie, a văzut că între cer şi mare era orizontul, la fel ca ea: lung şi spiralat, puternic şi parfumat. Şi neterminat la capete; din loc în loc mai era câte un nod. Lina nu a aşteptat trezirea pescarului care, în lipsa fotografiei, ar fi adus dureri şi spaime. S-a strecurat din cutie spre pieptul lui adunându-şi toată seva câmpiei care-a fost odată, dar pe care o avea în ea, ca să poată pătrunde cu ea, prin rana închisă de la pieptul pescarului, în pielea lui. Apoi în carnea lui. Apoi în sângele lui. Apoi în inima, direct în inima. Acolo a şi ajuns. A găsit loc gol, pustiu şi uscat, cum nu mai văzuse ea nici pe plajele aspre ale insulelor golaşe. Şi a-nceput a ţese perete cu perete, fără ac şi fără grabă. A ţesut un model frumos, singurul pe care-l ştia: al florilor de Sânziene. Întâi se urca spre peretele de sus, al cerului inimii, apoi cobora spre peretele de jos al lumii ăsteia, iar apoi se rotea de la dreapta la stânga şi în jurul inimii şi făcea asta cu duh.

Ce a reuşit Lina să cuprindă în inima pescarului, nu se poate explica. Dar ştie că parte din ea a rămas acolo, vie şi trăindă, pentru că după acea zi în care a ţesut inima pescarului, Lina L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dumnezeu era în dialogurile pescarului cu marea, cu vânturile, cu nisipul, cu cerul şi uneori cu câte o câmpie, cu stelele nopţilor şi cu roua dimineţilor. Şi mai ales cu cerul deschis al nopţilor de Sânziene.

Lina căpătase puteri peste tot şi toate. Cu Lina, pescarul prindea peşti, trecea peste prăpăstii când urca stâncile insulelor, Lina îi cârpise de atâtea ori rănile, ea îi ţinea chipuri dragi lui ţesute în gândurile lui, ea îl scotea din ape tulburi sau din vâltori, îl ducea departe sau îl plimba lin. Lina îl ţinea pe pescar legat de Dumnezeu; sau pe Dumnezeu legat de pescar.

Cu timpul, Lina a rămas doar un nod la capătul unui fir din ce în ce mai scurt. Era ca o viaţă al cărei orizont se lărgeşte, la începuturi, cu fiecare întâmplare; întâmplare după întâmplare, punct cu punct, până când linia orizontului devine din ce în ce mai lungă. Apoi dispar toate în depărtare şi rămâne un nod, acela al inimii, locul în care s-a strâns tot ce am iubit şi ne-a iubit.

Viaţa ei, trăită alături de pescar şi câmpia ei cheltuită cu el i-a adus darul veşniciei când a înţeles că ea era firul care lega iubirea de veşnicie.

Ea era cea prin care venise veşnicia ca printr-o pâlnie sub forma unei câmpii, apoi pescarul iar o trecuse prin pâlnia vieţii lui, de data asta, ca să o ducă înapoi, în veşnicie.

Iubita mea fetiţă, aceasta este iubirea pe care am învăţat-o eu de la tine în cei şaisprezece ani: un fir de viaţă venit din veşnicie care are drum tot spre veşnicie. Dar drumul acestui fir este menit a îmbogăţi însăşi veşnicia!

Din veşnicie, când venim pe lumea asta, avem doar puteri şi uimiri. Pe firul vieţii adunăm, prin aceste puteri şi uimiri, ape, flori, păsări, scoici, nisipuri, doruri, dulceaţă şi amaruri, oameni, emoţii, lacrimi şi bucurii pe care le ducem veşniciei în dar. Darul nostru devine, mai departe, puterea veşniciei pe care altcineva o va primi spre-mbogăţire. Noi suntem mici şi trecătoare fire, dar fără noi nu ar exista nici chiar veşnicia. Hai să n-o întrerupem noi prin nepăsări.

Îţi doresc să fii fir frumos al veşniciei din care toţi venim şi în care toţi ne regăsim.

Te iubesc cu toate nodurile tale, câmpie de Sânziene! Hai, pune-ţi ia cusută cu fire de viaţă frumoasă şi să dansăm, până mai suntem între două veşnicii!

La mulţi ani, Siluana Ioana! 💕

Prologul culpei mele

Sunt mândră, sunt cochetă, sunt visătoare, sunt imprevizibilă, sunt disperată, sunt vicleană. Mea culpa!

Dar toate astea sunt adaptări la viață şi resorturi pentru ce aş vrea să fii tu ca să avem acelaşi ritm.

Dacă sunt mândră e pentru ca tu să ai bucuria că ai o prioritate şi chiar exclusivitate. Ca să înțelegi că aşteptarea merită.
Iar dacă faci din mândria mea mândria ta, mă voi îmblânzi, căci blândețea este apanajul feminității.

Dacă sunt cochetă e pentru ca tu să te poți bucura de culoare, de parfum şi de prospețime, să stârnesc în tine admirația care să te împlinească.
Iar dacă faci din cochetaria mea fascinația ta, când mă vei ține în brațe dormind, îmi vei putea simți pielea mirosind a lapte şi sufletul a migdale. Şi ai nevoie să ştii că pentru acest abandon lupți, că eşti cuceritorul meu.

Dacă sunt visătoare e pentru ca tu să îți păstrezi sufletul vibrând. Ai nevoie de o ceaşcă cu flori şi margini aurii, chiar dacă bei cafeaua neagră, la ore fixe. Ai nevoie să dansezi între două probleme.
Iar dacă faci din visul meu limanul tău, tot ce vei pierde îți va fi câştig.

Dacă sunt imprevizibilă e pentru ca tu să nu simți monotonia vieții. Ai nevoie de scântei în gânduri, de viziuni noi şi de pasiune.
Iar dacă mă accepti aşa zâmbind, te voi lua cu mine dincolo de limite ca să vezi că poți fi chiar şi ce nu ştiai că ai putea.

Dacă sunt disperată e pentru ca tu să nu-ți mai risipeşti timpul, visele şi dorințele. Ai nevoie de poduri între insulele anilor tăi, căci e bine să nu uiți că bătrânețea se trage din copilărie, iar între ele sunt multe destinații ale unei singure călătorii.
Iar dacă vei da disperării mele un sens, nu-ți va mai fi teamă să speri.

Dacă sunt vicleană e pentru ca tu să poți crede că eşti mereu onest. Ai nevoie de greşeli, dar mă ofer să fiu eu cea care le face pentru că eu ştiu să mă alint când chiar nu e cazul.
Iar dacă vei face din viclenia mea pistruii verii sau coada vulpii dintr-o poveste frumoasă sau răvaşul dintr-o clătită cu gem de fragi, vei putea aprecia inocența şi-o vei înțelege ca putere, nu ca slăbiciune.

Toate aceste defecte ale mele au nevoie de calitățile tale ca viața să fie clocot şi uimire, adică vie. Şi cred că asta înseamnă tinerețea fără bătrânețe.

Eu nu mă pot schimba. Dar pot deveni şi-aş vrea.

Iubirea de dincolo de cuvinte este iubirea în duh.

   Tu, care te îndrăgosteşti de mine grăbit, va trebui să ştii, să afli întâi că eu sunt parte din tot ce-i viu şi moare pe lumea asta. Parte din soare, din luna şi mările în care ea se deşiră, parte din stele şi câmpiile pe care ele le lumineză, parte din nuferii care ies din mocirlă şi parte din mocirlă sunt, chiar.

   Sunt parte din zborul păsărilor şi din seva copacilor. Sunt parte din tot ce naşte. Parte din apă şi din aer, chiar.
   Merg cu vânturile, curg cu ploile şi mă usuc odată cu frunzele. Ştiu că mor în fiecare an câte puțin, dar asta va fi doar până voi fi față în față cu nemoartea. Eu mă pregătesc aici pentru viață. Nu ştiu tu pentru ce te pregăteşti, dar te rog să nu te minți singur.

   Îmi scrii cuvinte frumoase şi-mi spui că-ți vine simplu să faci asta doar privindu-mă. Iar eu cred, pentru că şi eu îmi vorbesc mie frumos şi ma iubesc.

   Dacă mă minți, nu pe mine mă minți, ci pe tine. Dacă chiar n-ai văzut frumusețea mea decât în mirajul cuvintelor altora, nu este vina mea. Este neputința ta. Şi într-o zi îmi va fi milă de tine. Milă. Iar tu vei crede că mângâietea mea e din iubire.
 
   Ştiu că mereu suferi de neiubire şi iți deplângi lipsa de şanse. Dar în acelaşi timp, când ai o şansă, o falsifici. O vinzi pe vechile tale obiceiuri proaste, în loc s-o aşezi la ospățul singurei tale pâini, pe masa curată cu ştergarul primenit, la lumină. Iar eu văd chiar şi-n întuneric petele de la fostele gustări; încă zac câteva firimituri pe care, îți spun sigur, nici furnicile nu le mai vor de uscate ce sunt.

   Primeneşte-ți sufletul întâi, apoi iubeşte-mă. Pe mine mă iei cu soarele, cu luna, cu mările şi nuferii, cu moartea din frunze şi cu laptele proaspăt cu care am crescut în toți cei aproape cincizeci de ani, căci atâția am, daaa!, chiar dacă arăt şi mă simt beton. Şi mă iei şi cu vaca aia care, deja, e moartă demult; dar care vacă pe mine m-a facut să am dinții ăştia frumoşi cu care-ți zâmbesc când îmi scrii frumuseți, adică de-ale mele. Tot vaca a făcut să-mi miroasă pielea curat în soare când visezi să mă mângâi pe obraz şi să-mi stai atât de-aproape încât să-mi simți aroma.

   Îmi vorbeşti de credință ca un teolog. Hm, chiar eşti. Eu respect asta pentru că teologia e singura ştiință pe care te poți baza în viața de peste moarte. Dar teologia e una, credința e alta. Credința e singura cheie spre veşnicie, iar veşnicia e locul în care vreau să mă întorc cu soarele, cu luna, cu mările şi nuferii, cu vaca.

   Mă priveşti cu reproş dacă-mi aprind țigareta după ce ne sărutăm. Şi-apoi îmi spui, superior "fii binecuvântata!".
   Dar eu iți spun că-i mai grav sărutul decât fumatul, în lipsa iubirii. E ipocrit.

 
   Tu eşti un sfânt pentru lume, dar aşa e şi nufărul crescut din mocirlă. Eu sunt o păcătoasă pentru lume, dar asa e şi vaca aia grasă care te face rezistent si sănătos.
Amândoi facem rugăciuni. Amândoi păcătuim sub umbrela unei false iluzii de dragoste. Eu nu am ştiința teologică, eu nu ştiu să mă rog "profi", eu plâng la sfinții găsiți în trupurile copacilor ale caror frunze mor câte puțin odată cu mine, ma rog la sfinții care şi-au lăsat privirile pe mări şi-n stânci. Mă rog cu teamă şi cu plâns să facă Dumnezeu voia Lui, peste toate mofturile mele. Să cruțe doar adevărul. Şi face voia Lui, pentru că-mi vorbesc toate cele lăsate de El pentru noi: soarele, luna, mările, nuferii şi laptele vacii. Si tot. Chiar şi oamenii.

   Fă cumva ca rugăciunea ta să păstreze adevărul, acela al neauto-amăgirii. Fă cumva să nu te mai minți singur. Fă cumva ca aparenta ta sfințenie să poată sfinți cu adevărat ceea ce atingi; fie cu vorba, fie cu mâna, fie cu buzele. Atunci, binecuvântarea-ți nu va mai fi ipocrită. Şi atunci mă voi simți iubită.

   Iar eu voi fi în stare să renunț la toate păcatele mele, în care mă îmbrac ca într-o paradă pentru lumea oarbă şi seacă; eu voi uita de goluri. Crezi că nu asta-mi doresc?

   Altfel, rămâi în neliniştea ta respectând liniştea mea.

   Sufletul unei femei e delicat şi dinamic, nu e un recipient finit. Încap în el toate câte nu încap în viața asta, dacă iubire e.

   Asumă-ți această măreție înainte de a-mi oferi flori şi poezii, înainte de-a te aşeza rege peste ținutul dragostei. Pentru că altfel, după flori şi poezii iți voi descoperi neputința iubirii. Şi te va durea când ți-o voi arăta. Şi ți-o voi arăta dacă te voi îndrăgi, ca să te salvez de propria minciună.

   Pe mine nu mă poți minți. Pe mine poți doar să mă iubeşti.

   Iar dacă crezi că poți trăi mințind, te vei trezi bătrân şi bolnav de tânăr, iar boala asta este contagioasă pentru femeia care nu trăieşte în soare, în lună, în mări, în nuferi şi nu-şi păzeşte vaca.

   Iar dacă femeia se îmbolnăveşte, iubirea lumii devine toată şchioapă.

   Vindecă-te de minciuni, ai curaj.

   Eu mă am pe mine, le am pe toate. Tu cu ce daruri de viață vei rămâne, îmbătrânit şi îmbolnavit?

Timpul oferit dorintelor este timpul primit pentru implinirea lor

Timp, primeni-te-as! Nu ma las pe mana ta ca sa nu rugineasca acul cu care-mi tes viata. Stii ca nu e zi, din toate cele 365 cate are un scutec nou, in care sa nu ma hranesc cu rugaciunea. Stii ca asez rugaciunea mea cat pot eu de jos - si uneori Dumnezeu ma lasa sa ajung chiar mai jos decat credeam c-as putea. De jos, incep a ma ridica si fac asta in fiecare zi. Asadar, n-am nevoie sa mi se aminteasca ca treci, timpule. Insa obiceiul oamenilor de-a sarbatori cumpana dintre ani ma face sa iau si eu un scutec nou si sa te curat inainte.
Eu promit ca voi avea grija de tine, indiferent de anotimp, ca nu-ti va lipsi nimic din cele ce-ti sunt necesare. Dar primenindu-te, te voi creste cum stiu eu si vei ajunge, la capatul celor 365 de zile, multumit. Vei fi un an bland si intelept cu zestrea celorlalti ani, chiar daca tu pentru tine crezi ca vii de nicaieri; pentru mine vii din tineretea parintilor mei care mi te-au daruit odata cu haina sufletului meu. Te port cu mine peste tot, esti umbra si lumina mea.
Te rog sa pastrezi proaspata seva din sufletul fetitei mele, ca sa-ti poata inflori cu putere ciresii primavara, sa-ti aduca cu veselia ei cocorii, sa-ti parfumeze vanturile si sa-ti topeasca zapezile in palmele ei mici, moi si calde. Ajut-o sa isi pastreze puritatea sufleteasca nealterata, ca sa poata avea prieteni adevarati si sa fie iubita la fel de sincer si frumos cum o face ea. Te rog asaza-i cativa pistrui pe nasuc, sa nu-si mai mazgaleasca ea cu dermatograf.
Te rog sa-mi lasi parintii si prietenii sanatosi. Chiar daca tata nu prea vorbeste cu mine, eu vorbesc cu el in taina rugaciunii. Stiu ca are si el poverile lui: usureaza-i-le! Dar da-i in plus o bataie de inima si pentru mine. Tine-i mamei bunatatea si sanatatea, caci tare imi este a copilarie cand o stiu asa! Stii ca am cateva prietene, femei strasnice care se lupta pentru zambetul de fiecare zi, mai ales cand primesc rezultatele analizelor. Pe acestea fa-le si mai puternice, intoarce-le nesanatatea in sanatate si da-ne ocazii de intalnire spre-a ne hrani reciproc. Si mai da-ne si chestii muieresti: gablonturi frumusele, rochite colorate, pantofi, posetute si telefoane noi si performante care ne aranjeaza la selfiuri. Si sampanie in pahare. Da. Si cate un masaj de relaxare. Si daca e sa ne iei ceva, ia-ne din riduri si din colaceii de pe talie. Eh, ma opresc aici din bun simt, dar tu stii ca periodic noi avem liste de dorinte: nu le ignora!
Te rog sa fii bland cu profesorii, cu doctorii, cu preotii. Asaza-le acestora balsam in suflet, ca sa le fie daruirea lina si sa intinereasca sufleteste.
Te rog sa treci mai incet, ca sa nu stricam poduri din nerabdare, te rog sa construiesti cate un prag si deasupra celor care sunt deja la picioarele noastre, astfel incat sa dam cu capul de el ca sa-l vedem bine pe cel de jos. Si pune si o balustrada la trepte - uneori obosim urcand. Ah, si un aparat de cafea, sa fim treji in urcus.
Te rog sa lasi baloanele de sapun sa reziste mai mult, la fel sa faci cu florile de camp si cu pomii infloriti.
Te rog sa ai grija de animalutele mele atunci cand eu nu le inteleg rugamintile. Si fii mai lent cu gherutele pisicutelor, ca parca prea te grabesti sa le cresti la loc dupa ce le tai.
Te rog sa ne lasi bucuria marii calde, a rasariturilor si apusurilor de soare, a uimirii si-a descoperirii lucrurilor uitate din copilarie. Si coace fructele frumos si bogat, sa putem face gem de macese la toamna.
Te rog sa ne dai ninsoare frumoasa de Craciun si miracole!
Vei ajunge sa porti, de la scutec, haine de sarbatoare cusute cu flori colorate, stofe fine, voaluri, matasuri, catifele ori blanite. De asta voi avea eu grija. Tu insa, la toate sa porti aripi mari pentru zboruri ample. Sa nu gresesti directia; iar daca o faci, sa te redresezi repede, ca sa nu bata nervos din degete 2021, cu ochii cand pe tine, cand pe ceas.
Vezi si tu, timpule, ca nu e cazul sa te pierzi.
Mie da-mi ragaz pentru rugaciuni; cand ma asez, fa cum faci de obicei: dispari undeva; du-te si tu cu prietenii undeva si jucati-va cu pietrele din munti, numarati nisipul marilor sau modelati norii.
Daca doar aceste rugaminti le asculti, eu sunt fericita.
Ne mai auzim peste 365 de zile. Pana atunci hai sa te primenesc si sa te imbratisez! Pupa-l-ar mama pe el de timp frumos!