Tu, care te îndrăgosteşti de mine grăbit, va trebui să ştii, să afli întâi că eu sunt parte din tot ce-i viu şi moare pe lumea asta. Parte din soare, din luna şi mările în care ea se deşiră, parte din stele şi câmpiile pe care ele le lumineză, parte din nuferii care ies din mocirlă şi parte din mocirlă sunt, chiar.
Sunt parte din zborul păsărilor şi din seva copacilor. Sunt parte din tot ce naşte. Parte din apă şi din aer, chiar.
Merg cu vânturile, curg cu ploile şi mă usuc odată cu frunzele. Ştiu că mor în fiecare an câte puțin, dar asta va fi doar până voi fi față în față cu nemoartea. Eu mă pregătesc aici pentru viață. Nu ştiu tu pentru ce te pregăteşti, dar te rog să nu te minți singur.
Îmi scrii cuvinte frumoase şi-mi spui că-ți vine simplu să faci asta doar privindu-mă. Iar eu cred, pentru că şi eu îmi vorbesc mie frumos şi ma iubesc.
Dacă mă minți, nu pe mine mă minți, ci pe tine. Dacă chiar n-ai văzut frumusețea mea decât în mirajul cuvintelor altora, nu este vina mea. Este neputința ta. Şi într-o zi îmi va fi milă de tine. Milă. Iar tu vei crede că mângâietea mea e din iubire.
Ştiu că mereu suferi de neiubire şi iți deplângi lipsa de şanse. Dar în acelaşi timp, când ai o şansă, o falsifici. O vinzi pe vechile tale obiceiuri proaste, în loc s-o aşezi la ospățul singurei tale pâini, pe masa curată cu ştergarul primenit, la lumină. Iar eu văd chiar şi-n întuneric petele de la fostele gustări; încă zac câteva firimituri pe care, îți spun sigur, nici furnicile nu le mai vor de uscate ce sunt.
Primeneşte-ți sufletul întâi, apoi iubeşte-mă. Pe mine mă iei cu soarele, cu luna, cu mările şi nuferii, cu moartea din frunze şi cu laptele proaspăt cu care am crescut în toți cei aproape cincizeci de ani, căci atâția am, daaa!, chiar dacă arăt şi mă simt beton. Şi mă iei şi cu vaca aia care, deja, e moartă demult; dar care vacă pe mine m-a facut să am dinții ăştia frumoşi cu care-ți zâmbesc când îmi scrii frumuseți, adică de-ale mele. Tot vaca a făcut să-mi miroasă pielea curat în soare când visezi să mă mângâi pe obraz şi să-mi stai atât de-aproape încât să-mi simți aroma.
Îmi vorbeşti de credință ca un teolog. Hm, chiar eşti. Eu respect asta pentru că teologia e singura ştiință pe care te poți baza în viața de peste moarte. Dar teologia e una, credința e alta. Credința e singura cheie spre veşnicie, iar veşnicia e locul în care vreau să mă întorc cu soarele, cu luna, cu mările şi nuferii, cu vaca.
Mă priveşti cu reproş dacă-mi aprind țigareta după ce ne sărutăm. Şi-apoi îmi spui, superior "fii binecuvântata!".
Dar eu iți spun că-i mai grav sărutul decât fumatul, în lipsa iubirii. E ipocrit.
Tu eşti un sfânt pentru lume, dar aşa e şi nufărul crescut din mocirlă. Eu sunt o păcătoasă pentru lume, dar asa e şi vaca aia grasă care te face rezistent si sănătos.
Amândoi facem rugăciuni. Amândoi păcătuim sub umbrela unei false iluzii de dragoste. Eu nu am ştiința teologică, eu nu ştiu să mă rog "profi", eu plâng la sfinții găsiți în trupurile copacilor ale caror frunze mor câte puțin odată cu mine, ma rog la sfinții care şi-au lăsat privirile pe mări şi-n stânci. Mă rog cu teamă şi cu plâns să facă Dumnezeu voia Lui, peste toate mofturile mele. Să cruțe doar adevărul. Şi face voia Lui, pentru că-mi vorbesc toate cele lăsate de El pentru noi: soarele, luna, mările, nuferii şi laptele vacii. Si tot. Chiar şi oamenii.
Fă cumva ca rugăciunea ta să păstreze adevărul, acela al neauto-amăgirii. Fă cumva să nu te mai minți singur. Fă cumva ca aparenta ta sfințenie să poată sfinți cu adevărat ceea ce atingi; fie cu vorba, fie cu mâna, fie cu buzele. Atunci, binecuvântarea-ți nu va mai fi ipocrită. Şi atunci mă voi simți iubită.
Iar eu voi fi în stare să renunț la toate păcatele mele, în care mă îmbrac ca într-o paradă pentru lumea oarbă şi seacă; eu voi uita de goluri. Crezi că nu asta-mi doresc?
Altfel, rămâi în neliniştea ta respectând liniştea mea.
Sufletul unei femei e delicat şi dinamic, nu e un recipient finit. Încap în el toate câte nu încap în viața asta, dacă iubire e.
Asumă-ți această măreție înainte de a-mi oferi flori şi poezii, înainte de-a te aşeza rege peste ținutul dragostei. Pentru că altfel, după flori şi poezii iți voi descoperi neputința iubirii. Şi te va durea când ți-o voi arăta. Şi ți-o voi arăta dacă te voi îndrăgi, ca să te salvez de propria minciună.
Pe mine nu mă poți minți. Pe mine poți doar să mă iubeşti.
Iar dacă crezi că poți trăi mințind, te vei trezi bătrân şi bolnav de tânăr, iar boala asta este contagioasă pentru femeia care nu trăieşte în soare, în lună, în mări, în nuferi şi nu-şi păzeşte vaca.
Iar dacă femeia se îmbolnăveşte, iubirea lumii devine toată şchioapă.
Vindecă-te de minciuni, ai curaj.
Eu mă am pe mine, le am pe toate. Tu cu ce daruri de viață vei rămâne, îmbătrânit şi îmbolnavit?
