O statistică delicată a bucuriei

Când un bărbat şi o femeie îşi deschid ochii unul pe celălalt, atenția oferită reciproc preț de o oră, două, trei..., subiectele discutate, educația fac din întâlnirea lor agreabilă un moment plăcut. Până aici e povestea comună şi politicoasă a doi oameni. Teoretic, întâlnirile agreabile repetate pot evolua într-o relație frumoasă. Nivelul de educație şi încă o mie de motive pot gira o perioadă de confort sufletesc, chiar o împlinire. Însă cu timpul, peste amândoi se aşterne un soi de autism care n-are nimic de-a face cu tăcerea frumoasă şi vie în care, de pildă, doi îndrăgostiți pot sta fără resentimente simțindu-se în fluxul dragostei.
Îndrăgostiții funcționează altfel. Atunci când deschid ochii unul pe celalalt, îşi deschid inimile una pe cealaltă. Tac pentru că se aşteptau din demult. Tac pentru că întâlnirea le e suficient de nutritivă ca să se poată lipsi de cuvinte. Tac pentru că nu vor să mişte nici măcar cu respirația grația acestor momente scurte. Şi trecătoare ca parfumul Reginei-nopții.
Îndrăgostiții, înainte de-a se îndrăgosti, din momentul în care deschid ochii unul pe celălalt au o trăire aparte. Fiecare din ei are o stare de tulburare, de frământare de aluat dospit, o flamă ca de pornire de motor în lipsa motorului, e o bucurie simplă căreia îi lipseşte vreun motiv exact, este o fugă de sine spre un alt sine, un abandon de încredere care, pentru un om cu gestiunea emoțională făcută, pare prostească, naivă şi zăludă ca o iapă sălbatică. Dar îndrăgostiții cunosc îmblânzirea nebuniei şi tandrețea sălbăticiei, sunt emanații proprii sufletului lor, si le recunosc şi lasă toate aceste emoții noi, necunoscute, dar ştiute, să-i inunde, pentru că le aduce bine. Simplu. Doar bine. Le aduce ceva; nu ştiu ce. Dar e un plus a toate, e ca o sevă proaspătă care brusc, le leagă viața de cer, de pământ, de lună, de ape, de iarbă, de aer, de tototototot ce există şi ce încă nu există, dar va exista pentru că a mai existat. Bucuria asta este punctul zero al inimii, e bucuria întâlnirii şi e o trăire atât de puternică în liniştea desfăşurării ei, încât nu o poate opri niciun argument rațional, nici cea mai stoică judecată, nici cea mai dureroasă experiență, nici chiar cele mai frumoase întâmplări/întâlniri de până la acest punct zero care marchează timpul şi spațiul inimii. Este bucuria premergătoare îndrăgostirii. E unică şi specifică doar celui care îşi întâlneşte, în omul din fața lui, părți esențiale din vise şi din ceea ce a construit fără a-l cunoaşte încă. E o recunoaştere.
Această bucurie aduce promisiunea iubirii. Dacă această bucurie lipseşte, timpul îți e duşman. Începe să-ți scuture viața mai repede decat parfumul Reginei-nopții.
Dar daca bucuria este, te inundă şi acolo unde credeai că-ți eşti râuri şi mări necuprinse, îți schimbă limfa cursului vieții în cuprindere caldă. Şi atât. Dispar cuvintele, se şterg amintirile, se resetează valoarea vieții. Din acest punct zero te reverşi în tine ştiind că celălalt face la fel. Simți asta în tăcere.
Această bucurie viază doar înainte şi după întâlnirea atinsă dintre un bărbat şi o femeie care, de cele mai multe ori, habar n-au că tocmai primesc darul iubirii. Dar bucuria e primită, simțită, trăită nestăvilit. Şi e unitatea de măsură a iubirii. Este o stare binecuvântată, rară, uneori aşteptată toată viața, alteori câțiva ani, alteori tânjită până la momentul simțirii ei. Şi e diferită de orice altă bucurie nu pentru că e altfel, ci pentru că le adună pe toate în ea. Miroase a toate, are gust de toate, te atinge a cufundare, arată a lumină, sună a chemare, şi aproape nici nu mai contează că te orbeşte. Dar nu te. Dimpotrivă. Însă fără a-i simți orbirea, nu poți trece prin ea, dincolo. Îndrăgostiții ştiu unde.
În lipsa ei, a acestei bucurii menite a încorona sufletele, orice întâlnire, oricât de agreabilă este, este incompletă; este lipsită de iubire, chiar dacă e detaliată frumos de elemente de educație, de rochițe cu volane şi buline, de arta conversației şi/sau de un interes deosebit față de cealaltă persoană.
Doar un îndrăgostit ştie cât şi-a păzit realitatea din visul acestei bucurii de aparenta realitate a milioanelor de alte bucurii de care s-a lăsat, cuminte şi înțelept, mângâiat ştiind că trebuie să vină cu sufletul împodobit la întâlnire.
Trebuie să fii vulpe pentru cel care te vânează ca să păstrezi căprioara din tine pentru cel care tace vrăjit când bei apă.

...şi când te gândeşti că este doar întâlnirea.

Pe firul vieţii

„Întreabă. Cere. Bate. Îndrăzneşte. Nu te teme. Nu te spăimânta. Stăruie. Năvăleşte. Fii treaz. Fii întreg la minte. Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare. Cerurile se cuceresc.”

(Nicolae Steinhardt)

De şaisprezece ani iubesc. În şaisprezece ani nu a existat nici măcar o singură zi în care să nu iubesc, nici măcar o secundă. Iubesc şi în somn, aş iubi şi în moarte, pentru că iubirea asta care mi-a devenit firesc respirație şi ritm este legată de veşnicie cu un fir de viața. În povestea de anul acesta vei înțelege de unde vine şi unde se duce iubirea mea pentru tine.

Lina era un nod de sfoară la propriul ei capăt. Corpul ei lung, spiralat, de culoarea nisipului, fusese cândva un lot de flori pe un câmp plin cu ghiocei, brânduşe, narcise, margarete, sânziene, cânepă şi alte ierburi frumos mirositoare. În fiecare an, când pământul începea să-şi reverse căldura în semințe, Lina credea despre ea că este ceva nedefinit şi chiar nefinit. Nimeni nu-i dăduse nume, de aceea simțea că libertatea ei este aceeaşi cu a soarelui care umfla semințele, aceeaşi cu a ploii care le crăpa de viață, aceeaşi cu a cerului spre care începeau ele să se întindă, aceeaşi cu a vântului care le făcea să-şi împrumute polenurile şi parfumurile.

Câmpia aceasta era a unui pescar. Deşi pescar, el avea şi două căprițe. Una era neagră cu urechi lungi, albe şi ochii albaştri. Ştia asta pentru că de foarte multe ori se priviseră ani la rând ochi în ochi sau ochi în iarbă, căci pentru căprițe, Lina era doar o iarbă - iarba pe care pescarul, când venea cu ele, le spunea să pască lin. Cealaltă căpriță era roşcovană, cu urechile şi mai lungi, dar cu blănița mai moale. Linei îi plăcea moliciunea acestei blănițe, o simțea ca pe o mângâiere prin florile ei.

În primăvara care tocmai începuse să încălzească spinarea ei de pământ, Lina observase că aşteptarea revenirii caprelor era zadarnică: pescarul venea singur în câmp şi mereu spunea căt de lină este câmpia. De aici Lina. Se aşeza liniştit în iarbă, scruta orizontul în lung şi lat, ofta, apoi îşi lipea spinarea lui asprită de soare de spinarea Linei cea moale, de iarbă şi simțea cum privirile ei de rădăcini se amestecau cu gândurile lui spre nori şi spre stele. Uneori, noaptea, Lina se urca în vârful unei singure flori de Sânziană şi aştepta să vină câte un fluture sau o albină care s-o poarte pe aripi sau pe picioruşe ducând puțin din ea departe, în locuri noi despre care nu înțelegea mare lucru. Dar erau atât de frumoase locurile, încât uimirea îi era de ajuns ca să nu-şi mai dorească altceva.

În acel an, vara a fost liniştită. Căprițele n-au mai venit s-o privească albastru sau să o mângâie moale şi roşcovan. Dar pescarul venea zilnic. Într-una din zile, pescarul a adormit pe câmpie - pe Lina, cum ar veni. S-a trezit noaptea, când cerul a crăpat lăsând să se prelingă din el o lumină lăptoasă, ca şi cum cerul era ceva ce pescarul n-ar fi ştiut toată viaţa lui de om cu judecată sănătoasă, ca şi cum ar fi trăit degeaba neştiind, până în acea noapte, ce este cerul, de fapt.

Lina ştia acest lucru, îl vedea în fiecare an într-o singură noapte: în noaptea de Sânziene. Şi nu era uimită, pentru că ea cu această libertate lăptoasă trăia şi renăştea an de an.

Pescarul a văzut fiorul din flori, valurile lor de pe câmpie şi i-au fugit gândurile departe, pe mare. În acea noapte s-a vindecat de sirene, de cântecul lor otrăvit. Ce simţea acum era mai frumos decât o legendă cu femei frumoase şi viclene care-ţi fură puterile. Ce trăia acum îl făcea mai puternic. Lina la fel: simţea odată cu el cum trece prin ea emoţia puternică a vieţii. În dimineaţa care a urmat, pescarul a venit cu o coasă mare pe care a ascuţit-o până când lama lucea în soare precum îi lucea Linei roua în iarbă. Şi a început să taie iarba, Sânzienele, margaretele, cânepa, trifoiul, cimbrişorul şi tot ce mai vieţuia pe Lina, verde şi parfumat. Iar Lina, odată cu această tăiere, se rupea de pământul care-i fusese atâţia ani cocon de iubire.

Toată grămada aceea de flori şi ierburi parfumate a fost legată strâns într-o masă umedă din care pescarul a scos tot aerul, apoi a modelat-o în ceva lung şi spiralat. Acest proces a durat până spre sfârşitul verii. Toată palma de câmpie pe care ani la rând veniseră căpriţele, acum era o sfoară. Da, o sfoară groasă şi frumoasă, ca o coadă împletită de zână.

Lina era cuminte, sfioasă şi foarte curioasă să vadă unde va ajunge. Şi a văzut - în ziua în care pescarul a răsucit-o peste umerii lui laţi şi arşi de soare care miroseau a sare şi scoici uscate şi a dus-o pe o corabie. Acolo, o parte din ea a ajuns legătură între corabie şi nisipul mării, altă parte din ea lega nişte pânze în care vântul era prins ca într-o capcană, dar partea cea mai fină din ea a fost aşezată într-o cutie de lemn cu sidef; locuia alături de o sticluţă cu rom, câteva cuburi de zahăr candel, nişte ace, câţiva nasturi de toate mărimile şi naturile - os, lemn, metal, sidef, piatra; mai erau acolo o pălărie cu boruri largi, venită şi ea dintr-o altă câmpie, o muzicuţă şi o fotografie cu chipul unei fete frumoase. Cu fiecare val puternic, Lina se plimba în voie prin această cutie închisă, în care doar chipul frumos din fotografie aducea puţină lumină.

Dar Lina mai avea şi marea cu toată apa ei şi cu nisipul, mai avea şi vânturile, toate de îmblânzit. Ea devenise firul care ţinea viaţa pescarului. La capătul ancorei, valurile îşi pierdeau puterea rătăcitoare, căci ancora ţinută de Lina se implanta puternic în nisip, iar corabia îşi păstra poziţia. În vele, vântul se îmblânzise, căci Lina îl cunoştea deja de-o veşnicie, de pe câmpia inimii ei.

Când soarele devenea nemilos, pescarul scotea din cutie pălăria şi o fixa pe cap tot cu Lina pe care o lega sub barba lui mare, cu părticele din Lina-cea-care-locuia-în-cutie.

Uneori, pescarului i se rupeau hainele sau velele. Părţi din Lina se strecurau uşor prin urechea unui ac şi apoi se împleteau cu ţesăturile care aveau să apere goliciuni de piele sau rebeliuni de vânt.

Într-o zi, pescarul s-a rănit la piept. Pielea i s-a despicat în dreptul coastei stângi; şi atunci tot Lina l-a înfăşurat până la vindecare. Seva întregii ei câmpii a fost hrană pentru rana pescarului.

Şi mai erau nopţile de Sânziene, în care pescarul scotea câte un cub de zahăr pe care picura puţin rom din sticluţă, lăsa cutia de lemn şi sidef deschisă, cânta din muzicuţă, apoi se uita lung spre cer şi lăcrima pe chipul frumos al fetei din fotografie; lăcrima pe chipul ei aşa cum picura romul pe cubul de zahăr. Lina credea că şi pescarul suferă de dorul căpriţelor, dar a înţeles că dorul de căpriţe era doar al ei. Dorul pescarului era pentru chipul frumos din fotografie. ...tot un dor! Dorurile, toate, sunt la fel când sunt de neînlocuit.

Dar în acea noapte, cuburile de zahăr şi romul din sticluţă s-au terminat, iar vântul de dimineaţă a dus fotografia departe. Uitându-se Lina dupa fotografie, a văzut că între cer şi mare era orizontul, la fel ca ea: lung şi spiralat, puternic şi parfumat. Şi neterminat la capete; din loc în loc mai era câte un nod. Lina nu a aşteptat trezirea pescarului care, în lipsa fotografiei, ar fi adus dureri şi spaime. S-a strecurat din cutie spre pieptul lui adunându-şi toată seva câmpiei care-a fost odată, dar pe care o avea în ea, ca să poată pătrunde cu ea, prin rana închisă de la pieptul pescarului, în pielea lui. Apoi în carnea lui. Apoi în sângele lui. Apoi în inima, direct în inima. Acolo a şi ajuns. A găsit loc gol, pustiu şi uscat, cum nu mai văzuse ea nici pe plajele aspre ale insulelor golaşe. Şi a-nceput a ţese perete cu perete, fără ac şi fără grabă. A ţesut un model frumos, singurul pe care-l ştia: al florilor de Sânziene. Întâi se urca spre peretele de sus, al cerului inimii, apoi cobora spre peretele de jos al lumii ăsteia, iar apoi se rotea de la dreapta la stânga şi în jurul inimii şi făcea asta cu duh.

Ce a reuşit Lina să cuprindă în inima pescarului, nu se poate explica. Dar ştie că parte din ea a rămas acolo, vie şi trăindă, pentru că după acea zi în care a ţesut inima pescarului, Lina L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dumnezeu era în dialogurile pescarului cu marea, cu vânturile, cu nisipul, cu cerul şi uneori cu câte o câmpie, cu stelele nopţilor şi cu roua dimineţilor. Şi mai ales cu cerul deschis al nopţilor de Sânziene.

Lina căpătase puteri peste tot şi toate. Cu Lina, pescarul prindea peşti, trecea peste prăpăstii când urca stâncile insulelor, Lina îi cârpise de atâtea ori rănile, ea îi ţinea chipuri dragi lui ţesute în gândurile lui, ea îl scotea din ape tulburi sau din vâltori, îl ducea departe sau îl plimba lin. Lina îl ţinea pe pescar legat de Dumnezeu; sau pe Dumnezeu legat de pescar.

Cu timpul, Lina a rămas doar un nod la capătul unui fir din ce în ce mai scurt. Era ca o viaţă al cărei orizont se lărgeşte, la începuturi, cu fiecare întâmplare; întâmplare după întâmplare, punct cu punct, până când linia orizontului devine din ce în ce mai lungă. Apoi dispar toate în depărtare şi rămâne un nod, acela al inimii, locul în care s-a strâns tot ce am iubit şi ne-a iubit.

Viaţa ei, trăită alături de pescar şi câmpia ei cheltuită cu el i-a adus darul veşniciei când a înţeles că ea era firul care lega iubirea de veşnicie.

Ea era cea prin care venise veşnicia ca printr-o pâlnie sub forma unei câmpii, apoi pescarul iar o trecuse prin pâlnia vieţii lui, de data asta, ca să o ducă înapoi, în veşnicie.

Iubita mea fetiţă, aceasta este iubirea pe care am învăţat-o eu de la tine în cei şaisprezece ani: un fir de viaţă venit din veşnicie care are drum tot spre veşnicie. Dar drumul acestui fir este menit a îmbogăţi însăşi veşnicia!

Din veşnicie, când venim pe lumea asta, avem doar puteri şi uimiri. Pe firul vieţii adunăm, prin aceste puteri şi uimiri, ape, flori, păsări, scoici, nisipuri, doruri, dulceaţă şi amaruri, oameni, emoţii, lacrimi şi bucurii pe care le ducem veşniciei în dar. Darul nostru devine, mai departe, puterea veşniciei pe care altcineva o va primi spre-mbogăţire. Noi suntem mici şi trecătoare fire, dar fără noi nu ar exista nici chiar veşnicia. Hai să n-o întrerupem noi prin nepăsări.

Îţi doresc să fii fir frumos al veşniciei din care toţi venim şi în care toţi ne regăsim.

Te iubesc cu toate nodurile tale, câmpie de Sânziene! Hai, pune-ţi ia cusută cu fire de viaţă frumoasă şi să dansăm, până mai suntem între două veşnicii!

La mulţi ani, Siluana Ioana! 💕