Dacă te-aș cunoaste acum, când eu sunt plină de viață, ți-aș
spune că sunt așa pentru că viața mea e deja trăită și nu mai am ce să pierd. Și
că viața este frumoasă!
Deja am trăit tot ce era bun de trăit, deja m-am bucurat de
tot ce putea fi mai frumos, pentru că mi-am și plâns toate disperările, pentru
că am trecut poduri peste ape adânci și învolburate, pentru că am învins lupte
cu demoni, pentru că am înțeles darul vieții.
(viața, cel mai prețios și paradoxal dar fără de care azi am
fi fost probabil niște râme sau niște bule de energie rătăcind haotic și fără
sens prin spațiu, însă Dumnezeu a ales cea mai bună energie, cea mai bună
materie și, în cea mai buna combinație, a creeat omul – pentru a ne da șansa de
a experimenta și această binecuvântată dimensiune a vieții pământești, a
iubirii prin care să ne putem desăvârși)
Nu cred că aș mai putea adăuga ceva la trecutul meu.
Și totuși, dacă te-aș cunoaște pe tine?
O vreme ai fi prezentul meu, ar fi o vreme destul de lungă,
pentru că știu cum trece timpul în sufletul meu când iubesc – ca un alchimist
care transformă totul în aur. Aș face din a te iubi singura mea ocupație.
Altceva ce să mai și trăiesc? Le-am trăit pe toate deja. Doar iubirea nu-mi va
fi niciodată de-ajuns de trăit. Pentru că iubirea nu moare odată cu trupul, ea
nici măcar nu dispare odată cu despărțirea.
Apoi, așa transformat în aur, ai deveni viitorul meu. Aș
vedea în tine strălucirea nobilă a vieții. A întregii mele vieți, pentru că ai
fi o încununare a ideii mele de iubire, însă trăită. Zi cu zi, zi de zi. În
lipsa sau în absența ta – asta nici n-ar mai avea importanță știind că ești.
Doar că ești.
Și ai deveni, cu fiecare zi în care ne-am iubi, trecutul
meu.
Mâine ai fi trecutul meu cu tot ce înseamnă bun în el,
pentru că aș așeza în sufletul tău darul de frumos al vieții mele, așa cum văd eu
frumusețea vieții, și este multă, multă, multă frumusețe în lumea pe care o văd
eu. Și dacă aș face asta, ar fi pentru că ai putea primi.
Dar dacă într-o zi ai pleca?
Ai pleca cu tot ce înseamnă bun, pentru că eu, cu tot ce e
bun te-aș iubi: cu stelele nopților la munte, cu soarele plajelor, cu lunile
pline în care ne-am mira de frumusețea lor, cu dansurile mele nebune, cu visele
mele, cu toate râsetele izbucnite din mine și cu toate zâmbetele așezate ca
certitudini ale gândului că ești al meu, cu toate nopțile de iubire, cu toate
diminețile de iubire, cu toate furăciunile de timp, cu toate minciunile spuse
ca să scăpăm de alții, cu toate melodiile de dragoste, cu toate nebuniile, cu
toate poeziile, cu toate cuvintele, cu toate gesturile și cu toate îmbrățișările,
cu toate rugămințile, cu toate așteptările și venirile, cu toate surprizele, cu
toți nervii, cu toate mângâierile, cu toate efuziunile, cu tot curajul meu, cu
toată tandrețea mea, cu toate fricile mele, cu toate lacrimile mele de fericire
și de supărare, cu toate amintirile mele, cu toate poveștile mele, cu toate
obsesiile mele, cu toate desprinderile mele de trecut, de rău și de urât, cu
toate acroșările mele de frumos.
Ce-ar mai rămâne din mine de trăit în viața asta, cum ar mai
arăta diminețile mele fără iubire, fără zâmbet, fără tot ce deja aș fi topit ca
să transform în aur? Și cui ar folosi acest aur?
Ai pleca cu trecutul, cu prezentul și cu viitorul meu.
Mai bine vezi-ți acum de drum și lasă-mă neatinsă de grația
iubirii, pentru că nici ție nu ți-ar fi mai bine dacă ai pleca apoi. Ne-am căuta
în vise noaptea, în brațele altora, în zâmbetele străinilor, în sori și stele
pe care le-am deșira științific în astre, în horoscoape și în teorii ale perfecționării unei relații de cuplu. Ar fi un chin pe care l-ar trăi și alții neștiind că nici
noi nu ne acceptăm durerea după atâta fericire.
Deși nu știu dacă e mai bine să rămânem în micimea noastră
neiubindă, chiar dacă e confortabilă, zic că am putea începe prin a ne fi prezent
unul celuilalt. Același. Și să păstrăm asta simplu.
