poate că viitorul tău este deja trecutul meu

 

    Dacă te-aș cunoaste acum, când eu sunt plină de viață, ți-aș spune că sunt așa pentru că viața mea e deja trăită și nu mai am ce să pierd. Și că viața este frumoasă!

    Deja am trăit tot ce era bun de trăit, deja m-am bucurat de tot ce putea fi mai frumos, pentru că mi-am și plâns toate disperările, pentru că am trecut poduri peste ape adânci și învolburate, pentru că am învins lupte cu demoni, pentru că am înțeles darul vieții.

 

(viața, cel mai prețios și paradoxal dar fără de care azi am fi fost probabil niște râme sau niște bule de energie rătăcind haotic și fără sens prin spațiu, însă Dumnezeu a ales cea mai bună energie, cea mai bună materie și, în cea mai buna combinație, a creeat omul – pentru a ne da șansa de a experimenta și această binecuvântată dimensiune a vieții pământești, a iubirii prin care să ne putem desăvârși)

    Nu cred că aș mai putea adăuga ceva la trecutul meu.

    Și totuși, dacă te-aș cunoaște pe tine?

    O vreme ai fi prezentul meu, ar fi o vreme destul de lungă, pentru că știu cum trece timpul în sufletul meu când iubesc – ca un alchimist care transformă totul în aur. Aș face din a te iubi singura mea ocupație. Altceva ce să mai și trăiesc? Le-am trăit pe toate deja. Doar iubirea nu-mi va fi niciodată de-ajuns de trăit. Pentru că iubirea nu moare odată cu trupul, ea nici măcar nu dispare odată cu despărțirea.

    Apoi, așa transformat în aur, ai deveni viitorul meu. Aș vedea în tine strălucirea nobilă a vieții. A întregii mele vieți, pentru că ai fi o încununare a ideii mele de iubire, însă trăită. Zi cu zi, zi de zi. În lipsa sau în absența ta – asta nici n-ar mai avea importanță știind că ești. Doar că ești.

    Și ai deveni, cu fiecare zi în care ne-am iubi, trecutul meu.

    Mâine ai fi trecutul meu cu tot ce înseamnă bun în el, pentru că aș așeza în sufletul tău darul de frumos al vieții mele, așa cum văd eu frumusețea vieții, și este multă, multă, multă frumusețe în lumea pe care o văd eu. Și dacă aș face asta, ar fi pentru că ai putea primi.

    Dar dacă într-o zi ai pleca?

    Ai pleca cu tot ce înseamnă bun, pentru că eu, cu tot ce e bun te-aș iubi: cu stelele nopților la munte, cu soarele plajelor, cu lunile pline în care ne-am mira de frumusețea lor, cu dansurile mele nebune, cu visele mele, cu toate râsetele izbucnite din mine și cu toate zâmbetele așezate ca certitudini ale gândului că ești al meu, cu toate nopțile de iubire, cu toate diminețile de iubire, cu toate furăciunile de timp, cu toate minciunile spuse ca să scăpăm de alții, cu toate melodiile de dragoste, cu toate nebuniile, cu toate poeziile, cu toate cuvintele, cu toate gesturile și cu toate îmbrățișările, cu toate rugămințile, cu toate așteptările și venirile, cu toate surprizele, cu toți nervii, cu toate mângâierile, cu toate efuziunile, cu tot curajul meu, cu toată tandrețea mea, cu toate fricile mele, cu toate lacrimile mele de fericire și de supărare, cu toate amintirile mele, cu toate poveștile mele, cu toate obsesiile mele, cu toate desprinderile mele de trecut, de rău și de urât, cu toate acroșările mele de frumos.

    Ce-ar mai rămâne din mine de trăit în viața asta, cum ar mai arăta diminețile mele fără iubire, fără zâmbet, fără tot ce deja aș fi topit ca să transform în aur? Și cui ar folosi acest aur?

    Ai pleca cu trecutul, cu prezentul și cu viitorul meu.

    Mai bine vezi-ți acum de drum și lasă-mă neatinsă de grația iubirii, pentru că nici ție nu ți-ar fi mai bine dacă ai pleca apoi. Ne-am căuta în vise noaptea, în brațele altora, în zâmbetele străinilor, în sori și stele pe care le-am deșira științific în astre, în horoscoape și în teorii ale perfecționării unei relații de cuplu. Ar fi un chin pe care l-ar trăi și alții neștiind că nici noi nu ne acceptăm durerea după atâta fericire.

    Deși nu știu dacă e mai bine să rămânem în micimea noastră neiubindă, chiar dacă e confortabilă, zic că am putea începe prin a ne fi prezent unul celuilalt. Același. Și să păstrăm asta simplu.

 

o lume deja periculoasă

 Dacă m-ai scoate la plimbare într-o seară de vară, iar eu aș purta o rochie făcută dintr-un material desenat cu valuri și nisipuri, aș vrea să știu pe unde ai vrea să-mi fii și ce ai vrea să-ți fiu. 

Aș începe călătoria noastră cu această mare pe care te-aș pune să-mi arăți zborul pescărușilor, delfinii și răsăritul soarelui în drumul lui spre apus. 

Apoi te-aș face marinar și aș fi curioasă să știu cu ce ai naviga: cu o barcă sau cu un vapor? Ai avea și un colac de salvare? În care parte a apelor te-ai arunca să înoți? Ți-ar fi foarte limpede apa, dar prea sărată? Te-ar speria valurile și curenții mării mele? 

Ce ai face dacă ți-ar fi frig? Dar dacă te-ar arde soarele? Și unde ai găsi și apă de băut și mâncare, astfel încât să rămâi cât mai mult în această vacanță, cu degetele arâtându-mi pe mine liniștea verii și urmele pașilor tăi pe nisipul meu?

Ai face castele de nisip?

Ce preț ai plăti pentru această vacanță și cât ar ajunge ea să valoreze pentru tine? Dar pentru mine? 

Ai vrea să mai pleci? Dar iernile mi le-ai iubi? 

Când te-ai plictisi, și aș avea grijă să te las să te plictisești, mi-aș aranja volanele rochiei, m-aș învârti ca să uiți toate desenele. Să-ți amintești doar visul punctat cu vârful degetului, coborât din creierul tău pe trupul meu. Și aș pleca acasă. 

Te-aș lăsa singur, nevorbit și necăutat, ca să crezi că te-ai purtat prostește și naiv lăsându-te sedus tu, un munte de rațiune. Apoi te-aș cuprinde în visele de noapte ca să te trezești cu dor de mare. Și să pleci la mare, dar să-ți fie marea pustie. 

Să ma cauți după toate aventurile menite a-ți alunga pustiul. Aș veni în harta lumii. Să nu mai ai unde să fugi. Să fie pe mine lumea toată, a ta doar cea pe care o atingi. 

De unde ai începe înconjurul lumii? Și spune-mi: te-ai grăbi? Ai lega prietenii între continente sau ai porni războaie? Ai avea milă pentru răniți?

Ți-ai pune săruturile ca paznici înarmați la granițe și mângâierile ca salvamari pe oceane?

Ai avea grijă să hrănești tot ce e viu prin ținuturile mele? Mi-ai săruta țărâna ca pe niște locuri sacre?

Ai mai înota prin oceanele mele până ai obosi, iar apoi ți-ai așeza capul pe limanul țărmurilor?

Ai dormi între zilele în care ai explora teritoriile cu spinarea lipită de iarba mea și cu fruntea de stele? 

Vezi bine că am doar întrebări. Și o singură certitudine - aceea că dacă m-ai deșira, toată lumea ar arăta altfel rețesută. 

Tu, tot ce scriu eu aici, auzi cu vocea mea? Și eu, tot ce scriu aici, aș vrea să aud cu vocea ta. Pentru că eu nu-mi pot atinge rochia, eu umplu cu ea o lume. O hartă care să te ajute să nu te rătăcești prin tot ce deja există. Iar vocea ta ar fi un far.

doi de noi

 Dacă noaptea ar fi o șampanie și dacă eu aș fi un pahar în care ai turna noaptea după ce ar deveni lichidă, iar eu transparentă, cât de lungă ai face noaptea? Și mai ales, ce ar mai rămâne în zare, cu din ce în ce mai puțin întuneric?

Și dacă, pentru că suntem doi și avem două pahare, am ciocni ca să bem tot întunericul mai repede, nu ar fi frumos să ne sărutăm ca să vedem cine a nimerit luna?

Și sărutându-ne, nu-i așa că am face lumină în noi? O lună-lumină mare.
Pe partea nevăzută a trupului meu de lună este un copac crescut orizontal spre răsărit. Pe partea nevăzută a trupului tău este palma mea care-ți spune adevărul. Cu fiecare mângâiere îmi aliniez norocul, dragostea, fericirea, sănătatea și viața. De azi, ești în ele, în adevărul palmei mele. Nici nu e nevoie de palma ta pentru un alt adevăr, pentru că adevărul e unul singur.

Mințile oricum nu-și mai aveu rostul, este mai bine că ni le amestecăm cu luna, cu noaptea, cu zarea. Și tot ce-a fost a fost adevărat. Nu aș vrea să adaug nimic, poate doar timp. Și, dacă mă uit bine în zarea ochilor tăi, deși e întuneric, este timp pentru frumos.

Noiembrie chiar este cea mai frumoasă lună, pentru că începe cu noi.

Nimic nu se pierde

Cum e să te ferești de iubire chiar când ai mai mare nevoie de ea.

Să porți mereu cu tine un chestionar cu întrebări venite din trecut, dar la care să fie valide răspunsuri doar din viitor.

Să simți că iubirea care ți-a rămas de iubit e bogată, dar să gândești că poate e adunată din resturile tuturor neiubirilor din fostele iubiri neiubinde.

Să îți amintești când ai iubit ultima oară așteptând dovezi pe care nu le-ai primit, și-atunci ai ieșit în lume să-ți lași liber dreptul la fericire; și să îți dai seama acum, după o viață, că după acea iubire pretinsă, tocată, disecată și condamnată, nici în cele mai frumoase iubiri de după, nu ai primit dovezile pe care le-ai așteptat atunci.

Să constați că ai darul de a învia, prin iubire, o piatră, de-a o face casă, pod, fereastră, grădină cu pomi și eleșteu, dar că numai pentru tine singur, toate astea devin pietre de poticnire și uneori de moară.

Să cunoști oameni amabili, veseli, să râzi cu ei, dar să trebuiască să curmi singură aceasta prietenie de teama unei iubiri disproporționate, pentru că știi că niciunul nu te poate iubi astfel încât să se lase iubit așa cum știi tu să iubești.

Să accepți să fii neiubit, dar să-ți dorești să iubești, ca să nu faci implozie. Să ai nevoie să dăruiești mult mai mult decât să primești, dar să nu ai pe nimeni care să poată duce dăruirea ta peste timp.

Să nu ai un model în minte, nici preferințe banale pentru culoarea ochilor sau a părului, dar să te încânte o voce, un albastru vidant sau un verde sălbatic, să zâmbești distant și secret ca el să nu afle, ca nu cumva să se apropie prea mult de tine, fiindcă totuși nu e el.

Să nu ai o listă de calități, dar să ai convingerea că îl vei recunoaște după izbânda liniștii în lupta lumii cu defectele lui.

Să trebuiască să ții cont că viața e scurtă și să vrei să o trăiești, dar din același motiv să oprești tot, pentru că nu doar viața ta e scurtă, ci și a lui, a celui care nu este el.

Să vrei să săruți, dar să nu poți, pentru că nu buzele lui te vor face să simți sărutul din buze în șira spinării, pentru că nu el este el.

Să te gândești la îmbrățișare și să simți un cuțit învârtindu-se în inima ta, dar când apare un el să-ți treacă.

Să te păcălești că poți lăsa totul pe mâine, dar mâine să se facă astăzi.

Să prețuiești îmbrățișarea unui prieten, dar să ai grijă să nu îl ia valul, pentru că știi că nu e el.

Să descoperi singură1 toate frumusețile acestei lumi haotice, toată muzica bună de dragoste, să fie toate serile perfecte. Cu greieri și lune frumoase, cu stele și nori colorați, cu apusuri deșirate, cu ploi calde. Și să păstrezi lumea asta doar pentru tine pentru că niciun el nu e el.

Dar să te uiți în oglindă când îți spui că te iubești și apoi să uiți de iubire.

Și să te salveze din pustiirea asta a sufletului tot Dumnezeu care-ți primește clocotul și durerea. Iar dorul, ca sentiment de prea-plin sufletesc, ți-l transformă în mângâiere.

Doamne, toată iubirea mea necheltuită, netrăită dar dureroasă doar pentru sufletul meu, transformă-mi-o Tu în iubire pentru Tine, ca să nu se piardă nici o picatură, nicio aromă binemirositoare, nicio boare și nicio rază de lumină, nicio secundă și nici vreo altă minimă unitate de măsurare a iubirii să nu se piardă.
Să nu rătăcească iubirea mea străină de Tine și de lume.
Și așază iubirea asta în coșul sau fântâna sau fereastra sau cartea sau fructul din care un om să-și poată lua când are nevoie de iubire mai mult și mai mult.

Pogorârea Duhului Sfânt

 Nu suntem pregătiți pentru darurile pe care i le cerem lui Dumnezeu. Am înțeles asta astăzi, în podeaua bisericii.

Dar ziua de astăzi ne poate ajuta să ne pregătim sufletele. Nu curățindu-le, căci orice suflet este curat, ci vindecându-ni-le.

Cu excepția bine-primitelor la Dumnezeu rugăciuni pentru aproapele nostru, mai cerem mereu și pentru noi înșine câte ceva. Nu e rău. Însă neprimind grabnic, deznădăjduim sau credem că Dumnezeu nu ne ascultă ruga.

Am înțeles că Dumnezeu, înainte să ne dea ceea ce ii cerem, ne vrea cu rănile închise și cu golurile umplute. Iar când zic goluri, mă refer tot la răni care au lăsat spații între stările noastre de bine primordial (căci există și un "extrabine").

Și cum ne-am putea umple golurile, cu ce? Cu Dumnezeu. Cum? Prin Duh Sfânt.
De aceea, înainte ca tot ce punem în rugăciunea pentru noi înșine să fie sănătate, iubire, succes, rezolvare s.a., ar fi tare bine să înțelegem că primindu-le în lipsa bunătății, a liniștii sufletești, a bucuriei de a-L avea pe Dumnezeu ca Tată, nu am putea duce nicio iubire, niciun succes, nici chiar sănătatea. Sau le-am duce o vreme uitând că sunt daruri prețioase și le-am pierde mai devreme sau mai târziu.

Știu, e mare lucru să ai Duh și asta le este îngăduit în mod excepțional doar unor Părinți. Însă am convingerea, dintr-o binecuvântată experiență de viață grea, că este posibil să simțim Duhul Sfânt, fie și preț de o secundă, ca atingere delicată, dar cu putere de tămăduire absolută și imediată. Și, dacă am conștientiza asta, am face orice ca să tragem de această secundă, orice. Dar, chiar și o secundă, tot o imensă binecuvântare-pregustare este.

Revin acum la ziua de astăzi, în care este, ca și mâine, Pogorârea Duhului Sfânt. Nu coborârea care e o cădere, ci pogorârea care e o aplecare spre ridicare. Și asta face diferența.

Fără slujba minunată de azi n-aș fi simțit asta. Într-o secundă, care mie mi s-a părut un înalt adânc de timp, am simțit Duhul Sfânt. Am simțit tămăduirea. Am înțeles că abia de astăzi încolo pot cere pentru mine ceva astfel încât să primesc spre păstrare și lucrare.

Și se leagă.
De aproape 7 ani sunt ortodoxă. Știu, am pierdut mult, dar Dumnezeu are căile Lui de-a mă ajuta să primesc fără rest. De 7 ani, dacă nu de o viață, caut să înțeleg ortodoxia și să-L cuprind pe Dumnezeu, însă toate problemele prin care m-a purtat viața în ultimii ani m-au zăpăcit în așa măsură, încât nu prea reușeam să păstrez pacea inimii și, recunosc, nu mereu îl vedeam doar pe Dumnezeu ca tată. Faptul că ni s-a lăsat acest dar al Duhului este singura certitudine că Dumnezeu ne vrea senini tocmai penteu a ne putea împlini rugile. E multă semantică în seninătate...

Am simțit ziua de astăzi ca un început bisericesc personal, iar apoi citind despre asta, am descoperit că așa și este: Pogorârea Duhului Sfânt este prima sărbătoare creștină care a pus bazele Bisericii. 

Vă doresc să simțiți atingerea Duhului Sfânt, tămăduitor, ca apoi să puteți înmulți darul primirii a ceea ce cereți; și vi se va da!

Cât durează? Depinde de noi mai mult decât putem crede. Cât credem? Cât putem sta cu capul în podeaua bisericii, căci, așa cum pacea sufletului este temelie pentru primirea Duhului, podeaua smereniei este temelia Bisericii.