Cum e să te ferești de iubire chiar când ai mai mare nevoie de ea.
Să simți că iubirea care ți-a rămas de iubit e bogată, dar să gândești că poate e adunată din resturile tuturor neiubirilor din fostele iubiri neiubinde.
Să îți amintești când ai iubit ultima oară așteptând dovezi pe care nu le-ai primit, și-atunci ai ieșit în lume să-ți lași liber dreptul la fericire; și să îți dai seama acum, după o viață, că după acea iubire pretinsă, tocată, disecată și condamnată, nici în cele mai frumoase iubiri de după, nu ai primit dovezile pe care le-ai așteptat atunci.
Să constați că ai darul de a învia, prin iubire, o piatră, de-a o face casă, pod, fereastră, grădină cu pomi și eleșteu, dar că numai pentru tine singur, toate astea devin pietre de poticnire și uneori de moară.
Să cunoști oameni amabili, veseli, să râzi cu ei, dar să trebuiască să curmi singură aceasta prietenie de teama unei iubiri disproporționate, pentru că știi că niciunul nu te poate iubi astfel încât să se lase iubit așa cum știi tu să iubești.
Să accepți să fii neiubit, dar să-ți dorești să iubești, ca să nu faci implozie. Să ai nevoie să dăruiești mult mai mult decât să primești, dar să nu ai pe nimeni care să poată duce dăruirea ta peste timp.
Să nu ai un model în minte, nici preferințe banale pentru culoarea ochilor sau a părului, dar să te încânte o voce, un albastru vidant sau un verde sălbatic, să zâmbești distant și secret ca el să nu afle, ca nu cumva să se apropie prea mult de tine, fiindcă totuși nu e el.
Să nu ai o listă de calități, dar să ai convingerea că îl vei recunoaște după izbânda liniștii în lupta lumii cu defectele lui.
Să trebuiască să ții cont că viața e scurtă și să vrei să o trăiești, dar din același motiv să oprești tot, pentru că nu doar viața ta e scurtă, ci și a lui, a celui care nu este el.
Să vrei să săruți, dar să nu poți, pentru că nu buzele lui te vor face să simți sărutul din buze în șira spinării, pentru că nu el este el.
Să te gândești la îmbrățișare și să simți un cuțit învârtindu-se în inima ta, dar când apare un el să-ți treacă.
Să te păcălești că poți lăsa totul pe mâine, dar mâine să se facă astăzi.
Să prețuiești îmbrățișarea unui prieten, dar să ai grijă să nu îl ia valul, pentru că știi că nu e el.
Să descoperi singură1 toate frumusețile acestei lumi haotice, toată muzica bună de dragoste, să fie toate serile perfecte. Cu greieri și lune frumoase, cu stele și nori colorați, cu apusuri deșirate, cu ploi calde. Și să păstrezi lumea asta doar pentru tine pentru că niciun el nu e el.
Dar să te uiți în oglindă când îți spui că te iubești și apoi să uiți de iubire.
Și să te salveze din pustiirea asta a sufletului tot Dumnezeu care-ți primește clocotul și durerea. Iar dorul, ca sentiment de prea-plin sufletesc, ți-l transformă în mângâiere.
Doamne, toată iubirea mea necheltuită, netrăită dar dureroasă doar pentru sufletul meu, transformă-mi-o Tu în iubire pentru Tine, ca să nu se piardă nici o picatură, nicio aromă binemirositoare, nicio boare și nicio rază de lumină, nicio secundă și nici vreo altă minimă unitate de măsurare a iubirii să nu se piardă.
Să nu rătăcească iubirea mea străină de Tine și de lume.
Și așază iubirea asta în coșul sau fântâna sau fereastra sau cartea sau fructul din care un om să-și poată lua când are nevoie de iubire mai mult și mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu