Colivia de aur a neiubirii

Îți mulțumesc pentru minciuni. Când am crezut că frumosul ce mi se-ntâmplă este câmpie neîngrădită, mă puteam rostogoli în voie, şi o făceam; dar am descoperit că acolo unde plantam un nuc era îngropat de viu un vis, acolo unde semănam semințe de floarea-soarelui, floarea se usca în boboc pentru că pâmântul era, de fapt, nisip, când puneam un trandafir de soi ieşea o cucută, când aşezam cărămizi de cuib le dărâmau vânturile. Dar tu cereai nuci şi ulei şi parfum de trandafir colorat şi căutai patul pe care să visezi frumos. Cum, dacă tot ce mi-ai oferit a fost o minciună a pământului, a libertății şi a vieții, cum să crească viața în ceea ce eu plantam în tine? Mulțumesc că, în loc să-mi fi spus că pământul tău e o palmă de nisip uscat, mi-ai spus că e o-mpărăție fertilă. Când am văzut cum mi se usucă semințele, ți-am spus, ți-am strigat, m-am speriat; dar tu ai zâmbit şi ai spus că mi se pare. N-am mai spus nimic, dar mi-am strâns toate rodurile în mine, la adăpost de uscăciunea ta. Te mirai, mai ştii? Mă întrebai de ce nu-ți înfloresc parfumat şi colorat. Şi-ti zâmbeam amar. Apoi mă certai că patul e prea mic. Dar era patul meu pe care, lăsându-mă singură, nu ştiam să fac altceva decât să dorm şi să-mi visez visele de rod din mine. Singură, fără tine. Singură şi mică, dar tu nu mă întrebai niciodată ce visez, n-ai aflat niciodată că eu râdeam şi plângeam şi cântam în somn. Îți mulțumesc şi pentru neîmbrățişările nopții, în care îmi puteam păstra visul de îmbrățişare treaz. Ani la rând!
Îți multumesc pentru toate momentele grele în care, deşi noi eram împreună după geografia ta, în geografia mea eram singură. De fapt, la mine era geografie; la tine era un turism contractabil, negociat. Eu eram în stare să-mi schimb cursuri de fluvii şi să-mi cutremur munții, dar am ajuns să mut doar amărâți pereți, uşi, cutii cu viață şi însăşi viața mi-o mutam în locuri străine pe care le credeam aducătoare de siguranță, siguranța pe care nu o aveam de la tine decît în cuvinte promise şi în amânări. Totuşi, viața mea se petrecea mai dinamic decât ştiai tu, între minciunile tale. Pentru că între două minciuni de-ale tale era adevărul meu, unul singur. Mereu acelaşi. Mă bucur că am crezut în el. Cu fiecare minciună m-ai ajutat să mă pot desprinde de tine mai uşor.
Mă bucur că mă lăsai singură de Crăciun, de Înviere şi de ziua mea. Evident, şi de ziua ta. Aşa, am mâncat singură cel mai gustos tort, magia Naşterii s-a putut păstra an de an în câte un glob cumpărat de mine, atunci când mă certai că dau banii pe prostii. În globul ăla era un vis ce se aştepta născut - nu putea fi ieftin. Mă bucur că mă certai când cumpăram ceşti pictate cu poveşti de Crăciun. Aşa, ți-am înțeles sărăcia din sufletul tău de copil uscat. Nu credeai în daruri, de aceea mi-ai luat până şi această, cea mai mare din toate, bucurie - aceea de a-ți face daruri. Tot ce mi-am dorit să dăruiesc celui iubit a rămas neatins în mine. Tot. Îți multumesc pentru asta! Tot neprimitul tău a rămas nedăruitul meu şi acest nedăruit a învăţat să aştepte, să nu se mai risipească nebun.
Îți mulțumesc pentru toate Învierile în care erai mort pentru mine. Aşa, am învățat că trebuie să-mi scuip pământul din gură ca să ies singură la lumină. Şi să calc hotărâtă pe tot ce primeam uscat de la tine. Şi să aprind în bula nimicului tău focul la care să aprind lumânarea rugăciunii mele de iubire. Şi tot datorită ție am învățat ca mai multe 'mai târziu' înseamnă, de fapt, un singur şi sigur 'niciodată'.
Îți multumesc pentru necredința ta în bunătate, în prietenie, în icoane şi sfinți. Toate astea mi-au grăbit botezul ca spre o gardă sufletească, chiar dacă ştiam că mă vei trage din nou în întuneric. Singurul moment în care ți-am putut înfrunta demonii golului a fost secunda în care am ieşit din cristelniță. Atunci m-a izbit dumnezeirea şi mi-a dat puterea din care azi îți mulțumesc pentru tot!
Îți mulțumesc pentru toate verile în care mă duceai undeva prin lume ca să mă laşi singură. Tu erai grăbit să mai prinzi o afacere, o masa de seara, eu stăteam pe iarbă să privesc rândunelele sau să mă mir cum stelele nu cad în vreo mare imensă.
Mai ştii când mi-ai spus să nu mai fiu tristă, că ai o surpriză pentru mine? Refuzam să mai împart masa cu tine, să mai beau cu tine, stăteam frumoasă şi apatică la masă, tu credeai că fac mofturi la soiurile de vin, iar chelnerul îți spusese că cel mai bun vin nu ține de soiul strugurelui, cât de soiul companiei. Mai ştii? Am zis atunci că risc să mă transform într-o acritură - nu meriți un astfel de sacrificiu. Şi-atunci mi-am zis 'să curgă surpriza! Să bem şi să dansăm!' Iar tu, cu un zâmbet larg, lucios şi superior, mi-ai arătat o casetă în buzunarul sacoului. Înghețasem. Mi-ai spus că surpriza vine la final de cină (ah, cât de bine îmi cunoşteai limitele şi nebunia; ştiai de-atunci că nu te voi mai putea suporta). Şi a venit. Ai scos cutia. Ai zâmbit tâmp şi ți-ai aprins un trabuc spunându-mi că-ți pot face o poză. Şi nu, nici cutia nu era de bijuterii, nici în interior nu era un inel, ci un trabuc. N-am râs, n-am mai plâns. Atâta cinism mă imunizase brusc şi definitiv, ca o transfigurare. Dar mi-am promis atunci să fug cât mai departe de tine pentru totdeauna.
Mai ştii că stăteai închis în cubul tău de afaceri ca un copac bătrân şi imuabil? Eu am putut fi explorator. Mi-am lăsat lumina ochilor pe atâtea stânci şi plaje şi ceruri înstelate şi mi-am înecat atâtea lacrimi în mări, am făcut castele de nisip pe care le-am întărit cu scoici şi alge, mi-am pus în păr stele de mare aduse de valuri la picioarele mele. Cu toate m-am împrietenit în plimbările mele singură - cu mările, cu stâncile, cu ierburile, cu soarele şi cu ploile, cu murele şi cu smochinele, cu lutul şi cu nisipul plajelor, cu ciobanii şi cu pescarii, cu macii, cu valurile, cu păsările. Simțeam că totul mă iubeşte şi aşa era. Cu excepția ta. Nimic n-ai aflat vreodată despre toate astea, pentru că erai mereu obosit, ocupat şi închis. Dar te mirai când îți spuneam că simt mirosul insulelor, că ştiam când va ploua şi când va sta ploaia, că puteam aprinde focul în ploaie, că găseam drumurile fără gps, că ne ocolea orice accident, că roțile maşinii puteau merge şi pe bolovani şi prin mlaştini atunci când tot ce visam eu era să văd flamingi. Râdeai de mine şi-mi arătai măgari, dar eu auzeam gâgâitul flamingilor dincolo de şoseaua de care n-ai vrut să treci. Îți mulțumesc pentru tot acest egoism sterp. Ai văzut că marea mi-a adus în zbor un flamingo exact atunci când râdeai mai tare de mine. Ai văzut că am trecut de râpa de pe munte, cu maşina stricată. Iar eu, să ştii acum, atunci plângeam în mine a pustiu de tine şi-a preaplin de mine. Ştiu, tu îmi vedeai zâmbetul.
Îți multumesc pentru multele stele, mereu mai mult de 4, de la care aşteptai confort şi mâncăruri fine. Aşa, am înțeles că aş da jacuzzi-ul, toți senzorii şi icrele negre pe o vacanță în praful autentic al pământului alături de cineva care să mă iubească sub toate stelele, nu doar sub 4, 5 sau 6, în cort sau dincolo de-o clanță ruginită. Nu ai înțeles niciodată de ce sunt nemulțumită şi mereu ai spus că sunt o răsfățată nerecunoscătoare. Da. Nu aveam pentru ce să-ți fiu recunoscătoare atunci, când, ca să nu mor lângă tine, îmi strepezeam sufletul şi reduceam viața la o picătură de esență - să nu o vezi, să n-o atingă minciuna ta. Acum, că eşti departe, ştiu că am pentru ce să-ți fiu recunoscătoare - pentru toate spațiile pe care le-ai lăsat în mine netrăite, neiubite, nedăruite, neînverzite, nenăscute, neudate şi neînsorite. Singura lor lumină venea din fierbințeala focului meu sufletesc.
Îți mulțumesc pentru toate florile trimise prin curieri. Mă refer la cele refuzate, căci înafară de primele buchete, pe celelalte ți le-am refuzat. Pe cele primite din mâna unor curieri cu ochi frumoşi, dar plătite de tine, le duceam la biserică şi mă rugam să mă aştepte iubirea, dar n-ai ştiut nici asta niciodată. Aşa, am învățat să prețuiesc margaretele furate în copilărie de băiatul care mă plăcea. Şi pe care mi le aducea ca motiv să-mi vadă ochii şi să-mi simtă mâna. Şi să mă sărute. Să mă vadă zâmbind fericită.
Îți mulțumesc pentru toate minciunile care mi-au ascuțit simțurile mai bine decât orice curs de dezvoltare personală sau extrasenzorială. Credeai că nu văd drumul paralel al vieții tale, dar cum conştiința nu se poate dubla şi ea, am văzut puterea din adevăr. Am înțeles că nici nu mă mai durea minciuna, oricât de frumos o ambalai, pentru că nu avea în ea darul puterii. Când mi-ai întins un drum pe care n-am avut putere (nici convingere) să merg, am ştiut că e un drum paralel. Şi am rămas pe drumul meu. Singură. A fost singurul drum pe care am ajuns, din nou, la mine.
Nu-mi mai aşeza înainte promisiuni de belşug şi confort. Nu înțelegi că noi, noi doi, suntem săraci? Câtă vreme nu ne aveam nici pe o palmă de nisip, cum şi pentru ce motiv ne-am avea într-o casă colosală? Aş muri de tristețe lângă tine, deja mă îmbolnăveam. Cât mai poate mişca în mine bucuria vieții, vreau să-i dau rod, e un rod pe care l-am păzit de tine, cu tine lângă mine fiind. Îți dai seama ce putere de viață are acest rod?
Dar mai ales iți mulțumesc pentru disperarea cu care, când m-ai pierdut, ai reuşit să-mi spui ce meritam. Mi-a plăcut, cumva mi-a stropit inima cu balsam, dar am continuat să mă îndepărtez de tine pentru că începeai să-mi vorbeşti de noi, iar noi nu existăm. Nu am existat niciodată.
Îți mulțumesc pentru turnul în care m-ai ținut închisă în minciuni atâția ani, dar colivia de aur o refuz. Mi-ai fost cel mai bun profesor; astfel, nimeni nu a mai putut vreodată să mă mintă, dar mai ales eu nu am mai putut să mă mint vreodată. N-am avut putere să lupt cu tine. Puterea mea se ducea, toată, spre vârtejul din capul pieptului, acolo unde-mi duceam luptele cu ceața care pusese stăpânire pe copilul meu, pe viața mea, motoare de viață pe care noi doi nu le-am împărțit niciodată. N-ai ştiut niciodată că nu-ți mai puteam vorbi, pentru că erai mereu prea departe ca să mă vezi, ca să mă simți. Acum am învins. Am tăiat ceața milimetric, am împrăştiat întunericul definitiv. Acum mă scutur. Mulțumirea asta este scuturarea mea de tine. Este ultimul semn spre tine, nu pentru că nu mai vreau, ci pentru că altceva nu mai am ce-ți da.
Când creşti o decadă de ani un copac şi-i tai ramurile la vârf stiind că soiul lui e să se-nalțe, el se va întinde pe orizontală până va cuprinde pământul circular şi viața din el îi schimbă chiar şi soiul. Îşi va lega crengile de pământ. Dacă îi tai ramurile laterale, se va înălța mai repede decât îl poți urmări şi iar, viața din el îi schimbă soiul pentru ca acolo, sus, unde vârful lui e de neatins, să înflorească. Dar tu vei rămâne jos sau prea departe ca să mai poți primi floarea.
Te-ntreb ca să-ți răspunzi ție: la ce ți-a folosit să-mi tai din crengi?
Pentru toată colivia asta, îți mulțumesc! Acum ştiu cât prețuieşte sufletul.
Singurul tău gând, când mă mai cauți, să-ți fie doar dorința de-a te ierta - tu pe tine. Eu te iert, cu asta mă ocup acum. Dar nu mă mai căuta, lasă iertarea să reseteze tot, să dea foc câmpiei de minciuni pe care apoi să poată creşte grâu sau floarea soarelui. Lasă ploile să-ți curețe greşeala şi lasă vânturile să-ți spulbere micimea ta cea uriaşă. Lasă-mă pe mine mie, mi-e bine aşa. Oricum, eu nu am alt bine, e singurul bine la care m-ai obligat să lucrez în ultimii prea mulți ani. Zi de zi şi noapte de noapte.
Îți mulțumesc pentru că, netrăind, am putut visa! ...iar asta m-a ţinut vie.
Şi da, poate că visul mă va copleşi când şi dacă îl voi ține vreodată aievea în palme, pentru că am aşezat în el prea mult suflet, dar sperietura împlinirii este infinit mai mică decât pustiirea neîmplinirii.
Tăcerea fără de regrete te va face să înțelegi că nu te iubesc, că nu mă iubeşti. Eu nu regret nimic!

Sărutul orfan

Nu se ştie dacă Adam şi Eva s-au sărutat înainte de insinuarea şarpelui, însă bănuiala mea e că nu. De fapt intuiesc că nu s-au sărutat (pentru că sărutul pare singura amintire palpabilă din Rai).

Eva, creație de carne din carnea lui Adam, când a deschis ochii pentru prima dată şi a văzut ce o înconjoară, ea fiind înainte de orice la pieptul lui Adam, a luat totul ca atare. În timp, Adam i-a explicat că pieptul lui e cuibul ei, că florile sunt flori şi fructele fructe şi păsările păsări şi soarele apune după ce răsare, iar luna le punctează sfârşitul unei zile; că stelele strălucesc şi că apa învie. I le-a spus sec, ca atare, pământeşte - căci din pământ venea Adam. Sigur că Eva, din carne fiind, a început să simtă pentru toate nişte emoții (despre care nu ştia că sunt emoții) care-i tulburau plăcut mintea.
În clipele în care Adam pleca prin Paradis creanga (cum s-ar zice, cum se-ntâmplă), Eva îşi continua introspecțiile. În asemenea momente venea şarpele. Care-i vorbea nu despre flori şi fructe şi păsări şi sori şi lune şi stele şi ape, nici despre emoții, ci despre legătura dintre floarea de cais şi emoția frumuseții, despre legătura dintre măr şi emoția puterii, despre legătura dintre zborul păsării şi emoția libertății, despre legătura dintre căldura soarelui şi emoția iubirii, despre legătura dintre lumina lunii şi emoția misterului, despre legătura dintre adâncul apei şi emoția lacrimii, despre legătura dintre stele şi emoția cunoaşterii. Şi mai ales despre legătura dintre ea şi Adam! Şi sigur că o încânta, pentru că uimitorul şarpe o cunoştea bine pe Eva şi avea şi un plan. În acest fel i-a câştigat încrederea Evei.
Adam ar fi trebuit să nu o lase singură niciodată, niciodată! Căci de-aceea i-a fost scoasă din coastă, să-i stea lipită de inimă. Adam, bărbat fiind, nu pleca urechea la filosofia şarpelui. Bărbat fiind, se baza doar pe ce vedea: un şarpe. Şi nu-l asculta.
Eva însă, femina delicată şi cu sufletul mare cât o plasă uriaşă de cumpărături, îl asculta pe şarpe. Pentru ea, şarpele era un profesor al emoțiilor, un maestru care transforma fiecare întâlnire a lor într-o ceremonie inițiatică despre univers, avea o voce senzuală, şoptită, n-avea cum să nu-l asculte.
Adam nu prea vorbea.
Eva, la fiecare întâlnire cu şarpele, aduna în plasa uriaşă a sufletului ei câte ceva despre toate câte sunt (şi azi) pe lumea asta, despre toate câte erau în Paradis. De aceea femeia ştie să iubească. Şi poate. De aceea femeia e cea care naşte. Nu doar copii, ci lumi. Mai mici, mai mari, lumi de idei, de emoții, de visuri, de orice. Lumi. Şi pe cele amorțite le poate regenera. Şi din pământ scoate viață, căci ea însăşi aşa a fost adusă pe lume.
Dar, pentru că Adam era plecat, într-o zi (probabil de marți 13, când o fi trecut şi vreo pisică neagră prin frunzele de vie) a venit şarpele şi a convins-o imediat să guste din fructul cunoaşterii promițându-i puterea. Era singură, fără Adam. A gustat cu inima inocentă gândind că împreună cu Adam vor fi cea mai frumoasă şi puternică lume, a ei prin ea însăşi. Nu ştia exact ce înseamnă asta, însă emoțional era atât de activată deja de şarpe, încât în starea de euforie datorată cuvintelor care-i provocau emoții, era sigură că e cel mai bun lucru! Vă dați voi seama - şarpele a învățat-o să spună mâței pisicuță şi apei unduire şi florii ambrozie şi fructelor compoțel şi păsărilor cioculețe şi chiar lui Adam să-i spună "scumpul meu". Iar ea abia aştepta ca Adam să se întoarcă pentru a-l alinta. Şi a-l săruta.
După atâta pregătire minunată, căci şarpele îşi făcea el treaba, dar şi-o făcea cu plăcere (nu degeaba a fost ales chiar el), deci cu convingere, Eva trebuia să reverse toată bogăția sufletului ei la pieptul lui Adam. Dar, pentru că emoția frumuseților aflate o copleşea, tot prin emoție simțea să se reverse: sărutându-l pe Adam.
Aşa, cu această bucurie inocentă şi copleşitoare îl aştepta. Dar pentru că Adam o lăsase singură, ca un prost, Eva a gustat din măr. Sau smochină. Sau ce-o fi fost. Şi i-a plăcut. Iar Adam, sărutând-o, a gustat şi el de pe buzele ei. Cel dintâi sărut, care-ar fi putut fi sărutul iubirii pure, a devenit sărut convertit în plăcere şi tot ce-a mai urmat apoi - cădere.
...din cădere în cădere.
De atunci, în iubire căutam starea aceea primordială de Paradis, pierdută înainte de-a o gusta vrăjită. De aceea putem simți azi, în sărut, prezența sau absența celuilalt. De aceea ne căutăm pe noi inşine în sărut, de aceea ne leagă un sărut - pentru că reconstituie starea de întreg a ființei. De aceea azi, între două săruturi, simțim dorul. Uneori neputința, alteori durerea. De aceea nici nu prea mai prețuim sărutul. Dar, când îl prețuim (a se-nțelege la valoare, nu la preț), îl facem poartă spre Rai. Un rai despre care ştim doar de la şarpe, din cuvintele lui. Un rai descris prin cuvintele şarpelui, dar văzut doar de Adam. Un rai despre care Adam ştie mai bine decât Eva, pentru că Adam l-a văzut curat, fără să-l definească (se ştie că cuvintele limitează prin descrieri absolut incomplete). Un rai despre care Adam nu a mai apucat să-i vorbească Evei, un rai în care o lăsa singură, nepermis de singură, dar totuşi sărutând-o înapoi, l-a aşezat în ea. Brut, necuvântat, poate ca rod al sufletului.
De aceea azi ne sărutăm.

Nu mai putem da timpul înapoi, azi ştim atât de bine atâtea lucruri datorită Evei, încât inocența s-a pierdut iremediabil. Iar Adam nu pare să fi înțeles că nu trebuia să o lase singură pe Eva!

Sărutul pare, azi, orfan de Rai. Mai sunt câțiva nebuni frumoşi care-l înfiază. Şi-l cresc. Şi sufletele le devin Rai.

...şi încă nu v-am vorbit ca o evă, cu cuvinte, despre genunchii 'ei' sub ocrotirea 'lui', din Klimt. Dar a făcut-o Klimt ca un adam vizual.

Bucla copilăriei

În seara asta am ieșit pe întuneric la plimbat cu Lola. Răcoare, plăcut, liniște. N-am avut putere de parc pentru că multe și grele gânduri îmi dau târcoale zilele astea ca niște guri de canal care defulează, dar am un cartier prietenos și liniștit, cu străduțe curate, cu copaci bătrâni și grădini îngrijite. Am dat un rond mic, am ajuns pe străduța laterală a școlii unde fata mea a facut generala. Era singura zona unde cântau greierii a vacanță - încet, ritmat, conștiincios. Ploaia a umplut aerul de parfumul greu, amărui și intens al florilor de vară, iar lumina felinarelor îngălbenea totul ca într-o poză veche. Mă opresc, mă așez pe bordură și răsuflu adânc a bătrânețe. E o străduță necirculată, ca o oază nevăzută, neștiută de nimeni; sau de care nimeni n-are timp niciodată. Asa că, de ce nu eu, atunci, acolo? Mă bucur în sinea mea că, dupa 10 ani de stat în acest cartier, mai pot găsi un loc din care să văd cu ochi noi un petic de cer, o umbră nouă de copac, o perspectivă nouă. Mică, îngustă, dar nouă.
Și-ncep a scoate de prin cotloanele minții gândurile unul câte unul, cum scotea bunica mea sulurile de lână și i le dădea bunicului să le așeze pe un suport rotativ de lemn în cruce, cu câte un baston în fiecare capăt, ca să le deșire, apoi să le înșire pe gheme. Acum înțeleg că unele activități pe care le-am lăsat firesc să dispară, erau momente de relaxare, de reculegere, de deșirat și readunat gânduri. Cred că bunicul meu își deșira şi el gândurile odată cu acele suluri și le aduna în gheme. Iar ulterior le purtam noi în puloverele și rochițele tricotate de bunica - ca niște aripi de înger care ne îmbrățișau.
Și încep a scoate gândurile. Dar ridic capul și văd că în fața mea este gardul școlii, școala cu ferestrele ei, cu pereții ei, cu copacii ei. Și brusc mă întreb când au avut timp să se adune toate aceste gânduri grele peste copilărie? Văd umbrele copacilor pe pereții școlii, îmi amintesc de fiecare festivitate de început de an școlar, de sfârșit, de larma de copii și de părinți, de înaltul inimii mele și al Siluanei când începea școala, de zâmbetele fericite ale vacanței de vară care ascundea și puțină tristețe, îmi amintesc când o vedeam uneori alergând în curte la ora de sport, îmi amintesc cum o lăsam dimineața la școală, iar eu mergând pe străduța pe care acum stăteam,   spuneam în gând rugăciuni pentru ea, care să îi ocrotească ziua, văd copacul sub care ne strângeam la umbră pentru pozele de grup.
Îmi scap toate sulurile de gânduri grele, mă simt cumva nerecunoscătoare pentru ignoranța de-a nu observa că rugăciunile mele au fost ascultate și că uite, au trecut toți anii de generală (cu bune, cu rele, chiar și cu foarte rele), fata mea e din ce în ce mai departe de propria-i copilărie, iar eu n-am să mă mai rog niciodată pe străduța asta pe care acum o văd pentru prima dată.
E nevoie de liniște ca să vezi drumuri pe care le-ai facut zi de zi, ani la rând, dar pe care nu le vedeai atunci din cauza altor gânduri grele, a întrebărilor și judecăților care te însoțeau și-ți răpeau liniștea. Întotdeauna e nevoie de o coincidență ca să închizi un cerc. Coincidența a fost pasul meu în acel moment pe acea străduță. Și gândul bun de-a mă așeza pe bordură.
Toată greutatea s-a diminuat doar datorită faptului că amintirea asta duioasă a copilăriei Siluanei m-a înmuiat brusc. A venit aşa cum vine o aromă irezistibilă, proaspătă, pură într-un beci. Așa cum vine o ploaie într-o zi toridă. Așa cum mergi pe câmp întins, bătătorit și simți sub talpă, dintr-odată, rotunjimea unui pâlc de iarbă. A venit neașteptat. Și cu atâta căldură degajând în sufletul meu, încât m-am liniștit. Pentru unele greutăți din gânduri nu ai nevoie de soluții, ci doar de liniște, de starea de pace lăuntrică. Căci sunt gânduri de dus, nu de rezolvat. Cumva, de parcat. Dar liniștea e un valet care te scutește pe tine de efort emoțional. Și nu e puțin lucru atunci când ești cam la limită.
Mi-am amintit ce jocuri făceam cu Siluana-cea-mititică atunci când veneam spre școală în diminețile urâte, când trebuia să ajung și eu la muncă repede, iar ea se opintea la fiecare câțiva pași văicărindu-se de frig, bălți, ploaie; îi spuneam că avem o misiune importantă și inventam ad-hoc povești cu castelul salvator la care trebuia să ajungem repede (școala), cu peripețiile capcanelor peste care trebuia să sărim pentru că erau ape toxice (bălți), altele prin care trebuia neapărat să trecem pentru că era apă vie care ne dădea puteri supranaturale (alte bălți), cu zmei pe urmele noastre care ne grăbeau (când trebuia grăbit pasul), cu poteci secrete ce ne scoteau în cale animale magice (melcii) și frunze vrăjite aducătoare de noroc (o ținea fata mea toată ziua în penar ascunsă, mai ceva ca pe-o icoană), cu zâne mici și spiriduși care ne așteaptă (colegii ei) și cu suprema rezolvare a tuturor problemelor, intrarea în castel (școala cu toate materiile ei). A avut copila mea o învățătoare minunată! Dar nu cred că a bănuit vreodată cu ce povești ajungea Siluana în clasă, cum îi ridicam eu suflețelul când plângea că nu vrea să meargă. Dar poveștile astea ne legau puternic pentru timpul în care ea trebuia să fie stăpână pe ea fără mine.
Apoi, an de an, poveștile astea şi-au pierdut din cantitate, Siluana a început orele de după-amiază și mergea singură la școală. Cumva, sper să-i fi marcat drumurile cu povești despre călătorii cu izbânde. Știu că poveștile zboară, se pierd în timp. Dar stările rămân. E nevoie de liniște ca să se deblocheze.
Apoi mă gândeam, stând pe bordură, la copilaria mea. La mama care mă ducea la școală, uneori bunicul. Mi-am amintit de prima carte a copilăriei mele "Heidi, fetița munților". Era o carte de care îmi era teamă, pentru că ascundea o poveste tristă chiar de pe copertă - Clara în scaunul cu roți. Dar Clara se vindecă, însă asta aveam să aflu mai târziu. Ce bucurie eliberatoare am simțit când am aflat de vindecarea ei! Ce liniște mi s-a așezat în suflet odată cu bucuria aceea! Este aceeași bucurie pe care o simt și azi când se rezolvă unele lucruri care par fără ieșire.
În viață trăim experiențe repetitive pentru a ne păstra stările. Dar fără liniștea interioară nu putem păstra stările de bine. De aceea tot repetăm experiențe peste experiențe, de care nouă ni se pare că n-aveam nevoie. Dar starea de simplitate a binelui vine greu din copilărie, pentru că e de departe,  uneori astupată,  pentru că e pură și se poate pierde la  cel mai mic gând greu de adult.
Am lăsat tot balastul pe străduța asta, pe pereții școlii în a cărei curte nu voi mai merge niciodată la festivități (abia azi am realizat asta), am închis un cerc al copilăriei, apoi al izbândei. Apoi am trăit o alta coincidență frumoasă. Pe drum înapoi spre casă am deschis youtube să ascult muzică. Recomandarea primită (ştiți, uneori îți recomandă youtube piese) e linkul ăsta, în care s-au amestecat povestea copilăriei copilei mele cu prima poveste a copilăriei mele. Cu mama mea am ascultat prima dată Kate Bush, când eram mică şi nu pricepeam mare lucru. Mi s-a părut că-n seara asta a coborât în mine, într-o jumătate de oră, grația copilăriei. Și s-au mai închis niște bucle de timp, ca să se deschidă starea de liniște. În maturitate păstrăm stările şi cumva tot prin copilărie le regăsim.

https://youtu.be/Z4MAUn89ll0