Bucla copilăriei

În seara asta am ieșit pe întuneric la plimbat cu Lola. Răcoare, plăcut, liniște. N-am avut putere de parc pentru că multe și grele gânduri îmi dau târcoale zilele astea ca niște guri de canal care defulează, dar am un cartier prietenos și liniștit, cu străduțe curate, cu copaci bătrâni și grădini îngrijite. Am dat un rond mic, am ajuns pe străduța laterală a școlii unde fata mea a facut generala. Era singura zona unde cântau greierii a vacanță - încet, ritmat, conștiincios. Ploaia a umplut aerul de parfumul greu, amărui și intens al florilor de vară, iar lumina felinarelor îngălbenea totul ca într-o poză veche. Mă opresc, mă așez pe bordură și răsuflu adânc a bătrânețe. E o străduță necirculată, ca o oază nevăzută, neștiută de nimeni; sau de care nimeni n-are timp niciodată. Asa că, de ce nu eu, atunci, acolo? Mă bucur în sinea mea că, dupa 10 ani de stat în acest cartier, mai pot găsi un loc din care să văd cu ochi noi un petic de cer, o umbră nouă de copac, o perspectivă nouă. Mică, îngustă, dar nouă.
Și-ncep a scoate de prin cotloanele minții gândurile unul câte unul, cum scotea bunica mea sulurile de lână și i le dădea bunicului să le așeze pe un suport rotativ de lemn în cruce, cu câte un baston în fiecare capăt, ca să le deșire, apoi să le înșire pe gheme. Acum înțeleg că unele activități pe care le-am lăsat firesc să dispară, erau momente de relaxare, de reculegere, de deșirat și readunat gânduri. Cred că bunicul meu își deșira şi el gândurile odată cu acele suluri și le aduna în gheme. Iar ulterior le purtam noi în puloverele și rochițele tricotate de bunica - ca niște aripi de înger care ne îmbrățișau.
Și încep a scoate gândurile. Dar ridic capul și văd că în fața mea este gardul școlii, școala cu ferestrele ei, cu pereții ei, cu copacii ei. Și brusc mă întreb când au avut timp să se adune toate aceste gânduri grele peste copilărie? Văd umbrele copacilor pe pereții școlii, îmi amintesc de fiecare festivitate de început de an școlar, de sfârșit, de larma de copii și de părinți, de înaltul inimii mele și al Siluanei când începea școala, de zâmbetele fericite ale vacanței de vară care ascundea și puțină tristețe, îmi amintesc când o vedeam uneori alergând în curte la ora de sport, îmi amintesc cum o lăsam dimineața la școală, iar eu mergând pe străduța pe care acum stăteam,   spuneam în gând rugăciuni pentru ea, care să îi ocrotească ziua, văd copacul sub care ne strângeam la umbră pentru pozele de grup.
Îmi scap toate sulurile de gânduri grele, mă simt cumva nerecunoscătoare pentru ignoranța de-a nu observa că rugăciunile mele au fost ascultate și că uite, au trecut toți anii de generală (cu bune, cu rele, chiar și cu foarte rele), fata mea e din ce în ce mai departe de propria-i copilărie, iar eu n-am să mă mai rog niciodată pe străduța asta pe care acum o văd pentru prima dată.
E nevoie de liniște ca să vezi drumuri pe care le-ai facut zi de zi, ani la rând, dar pe care nu le vedeai atunci din cauza altor gânduri grele, a întrebărilor și judecăților care te însoțeau și-ți răpeau liniștea. Întotdeauna e nevoie de o coincidență ca să închizi un cerc. Coincidența a fost pasul meu în acel moment pe acea străduță. Și gândul bun de-a mă așeza pe bordură.
Toată greutatea s-a diminuat doar datorită faptului că amintirea asta duioasă a copilăriei Siluanei m-a înmuiat brusc. A venit aşa cum vine o aromă irezistibilă, proaspătă, pură într-un beci. Așa cum vine o ploaie într-o zi toridă. Așa cum mergi pe câmp întins, bătătorit și simți sub talpă, dintr-odată, rotunjimea unui pâlc de iarbă. A venit neașteptat. Și cu atâta căldură degajând în sufletul meu, încât m-am liniștit. Pentru unele greutăți din gânduri nu ai nevoie de soluții, ci doar de liniște, de starea de pace lăuntrică. Căci sunt gânduri de dus, nu de rezolvat. Cumva, de parcat. Dar liniștea e un valet care te scutește pe tine de efort emoțional. Și nu e puțin lucru atunci când ești cam la limită.
Mi-am amintit ce jocuri făceam cu Siluana-cea-mititică atunci când veneam spre școală în diminețile urâte, când trebuia să ajung și eu la muncă repede, iar ea se opintea la fiecare câțiva pași văicărindu-se de frig, bălți, ploaie; îi spuneam că avem o misiune importantă și inventam ad-hoc povești cu castelul salvator la care trebuia să ajungem repede (școala), cu peripețiile capcanelor peste care trebuia să sărim pentru că erau ape toxice (bălți), altele prin care trebuia neapărat să trecem pentru că era apă vie care ne dădea puteri supranaturale (alte bălți), cu zmei pe urmele noastre care ne grăbeau (când trebuia grăbit pasul), cu poteci secrete ce ne scoteau în cale animale magice (melcii) și frunze vrăjite aducătoare de noroc (o ținea fata mea toată ziua în penar ascunsă, mai ceva ca pe-o icoană), cu zâne mici și spiriduși care ne așteaptă (colegii ei) și cu suprema rezolvare a tuturor problemelor, intrarea în castel (școala cu toate materiile ei). A avut copila mea o învățătoare minunată! Dar nu cred că a bănuit vreodată cu ce povești ajungea Siluana în clasă, cum îi ridicam eu suflețelul când plângea că nu vrea să meargă. Dar poveștile astea ne legau puternic pentru timpul în care ea trebuia să fie stăpână pe ea fără mine.
Apoi, an de an, poveștile astea şi-au pierdut din cantitate, Siluana a început orele de după-amiază și mergea singură la școală. Cumva, sper să-i fi marcat drumurile cu povești despre călătorii cu izbânde. Știu că poveștile zboară, se pierd în timp. Dar stările rămân. E nevoie de liniște ca să se deblocheze.
Apoi mă gândeam, stând pe bordură, la copilaria mea. La mama care mă ducea la școală, uneori bunicul. Mi-am amintit de prima carte a copilăriei mele "Heidi, fetița munților". Era o carte de care îmi era teamă, pentru că ascundea o poveste tristă chiar de pe copertă - Clara în scaunul cu roți. Dar Clara se vindecă, însă asta aveam să aflu mai târziu. Ce bucurie eliberatoare am simțit când am aflat de vindecarea ei! Ce liniște mi s-a așezat în suflet odată cu bucuria aceea! Este aceeași bucurie pe care o simt și azi când se rezolvă unele lucruri care par fără ieșire.
În viață trăim experiențe repetitive pentru a ne păstra stările. Dar fără liniștea interioară nu putem păstra stările de bine. De aceea tot repetăm experiențe peste experiențe, de care nouă ni se pare că n-aveam nevoie. Dar starea de simplitate a binelui vine greu din copilărie, pentru că e de departe,  uneori astupată,  pentru că e pură și se poate pierde la  cel mai mic gând greu de adult.
Am lăsat tot balastul pe străduța asta, pe pereții școlii în a cărei curte nu voi mai merge niciodată la festivități (abia azi am realizat asta), am închis un cerc al copilăriei, apoi al izbândei. Apoi am trăit o alta coincidență frumoasă. Pe drum înapoi spre casă am deschis youtube să ascult muzică. Recomandarea primită (ştiți, uneori îți recomandă youtube piese) e linkul ăsta, în care s-au amestecat povestea copilăriei copilei mele cu prima poveste a copilăriei mele. Cu mama mea am ascultat prima dată Kate Bush, când eram mică şi nu pricepeam mare lucru. Mi s-a părut că-n seara asta a coborât în mine, într-o jumătate de oră, grația copilăriei. Și s-au mai închis niște bucle de timp, ca să se deschidă starea de liniște. În maturitate păstrăm stările şi cumva tot prin copilărie le regăsim.

https://youtu.be/Z4MAUn89ll0