Îndrăgostiții funcționează altfel. Atunci când deschid ochii unul pe celalalt, îşi deschid inimile una pe cealaltă. Tac pentru că se aşteptau din demult. Tac pentru că întâlnirea le e suficient de nutritivă ca să se poată lipsi de cuvinte. Tac pentru că nu vor să mişte nici măcar cu respirația grația acestor momente scurte. Şi trecătoare ca parfumul Reginei-nopții.
Îndrăgostiții, înainte de-a se îndrăgosti, din momentul în care deschid ochii unul pe celălalt au o trăire aparte. Fiecare din ei are o stare de tulburare, de frământare de aluat dospit, o flamă ca de pornire de motor în lipsa motorului, e o bucurie simplă căreia îi lipseşte vreun motiv exact, este o fugă de sine spre un alt sine, un abandon de încredere care, pentru un om cu gestiunea emoțională făcută, pare prostească, naivă şi zăludă ca o iapă sălbatică. Dar îndrăgostiții cunosc îmblânzirea nebuniei şi tandrețea sălbăticiei, sunt emanații proprii sufletului lor, si le recunosc şi lasă toate aceste emoții noi, necunoscute, dar ştiute, să-i inunde, pentru că le aduce bine. Simplu. Doar bine. Le aduce ceva; nu ştiu ce. Dar e un plus a toate, e ca o sevă proaspătă care brusc, le leagă viața de cer, de pământ, de lună, de ape, de iarbă, de aer, de tototototot ce există şi ce încă nu există, dar va exista pentru că a mai existat. Bucuria asta este punctul zero al inimii, e bucuria întâlnirii şi e o trăire atât de puternică în liniştea desfăşurării ei, încât nu o poate opri niciun argument rațional, nici cea mai stoică judecată, nici cea mai dureroasă experiență, nici chiar cele mai frumoase întâmplări/întâlniri de până la acest punct zero care marchează timpul şi spațiul inimii. Este bucuria premergătoare îndrăgostirii. E unică şi specifică doar celui care îşi întâlneşte, în omul din fața lui, părți esențiale din vise şi din ceea ce a construit fără a-l cunoaşte încă. E o recunoaştere.
Această bucurie aduce promisiunea iubirii. Dacă această bucurie lipseşte, timpul îți e duşman. Începe să-ți scuture viața mai repede decat parfumul Reginei-nopții.
Dar daca bucuria este, te inundă şi acolo unde credeai că-ți eşti râuri şi mări necuprinse, îți schimbă limfa cursului vieții în cuprindere caldă. Şi atât. Dispar cuvintele, se şterg amintirile, se resetează valoarea vieții. Din acest punct zero te reverşi în tine ştiind că celălalt face la fel. Simți asta în tăcere.
Această bucurie viază doar înainte şi după întâlnirea atinsă dintre un bărbat şi o femeie care, de cele mai multe ori, habar n-au că tocmai primesc darul iubirii. Dar bucuria e primită, simțită, trăită nestăvilit. Şi e unitatea de măsură a iubirii. Este o stare binecuvântată, rară, uneori aşteptată toată viața, alteori câțiva ani, alteori tânjită până la momentul simțirii ei. Şi e diferită de orice altă bucurie nu pentru că e altfel, ci pentru că le adună pe toate în ea. Miroase a toate, are gust de toate, te atinge a cufundare, arată a lumină, sună a chemare, şi aproape nici nu mai contează că te orbeşte. Dar nu te. Dimpotrivă. Însă fără a-i simți orbirea, nu poți trece prin ea, dincolo. Îndrăgostiții ştiu unde.
În lipsa ei, a acestei bucurii menite a încorona sufletele, orice întâlnire, oricât de agreabilă este, este incompletă; este lipsită de iubire, chiar dacă e detaliată frumos de elemente de educație, de rochițe cu volane şi buline, de arta conversației şi/sau de un interes deosebit față de cealaltă persoană.
Doar un îndrăgostit ştie cât şi-a păzit realitatea din visul acestei bucurii de aparenta realitate a milioanelor de alte bucurii de care s-a lăsat, cuminte şi înțelept, mângâiat ştiind că trebuie să vină cu sufletul împodobit la întâlnire.
Trebuie să fii vulpe pentru cel care te vânează ca să păstrezi căprioara din tine pentru cel care tace vrăjit când bei apă.
...şi când te gândeşti că este doar întâlnirea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu