Nimic nu se pierde

Cum e să te ferești de iubire chiar când ai mai mare nevoie de ea.

Să porți mereu cu tine un chestionar cu întrebări venite din trecut, dar la care să fie valide răspunsuri doar din viitor.

Să simți că iubirea care ți-a rămas de iubit e bogată, dar să gândești că poate e adunată din resturile tuturor neiubirilor din fostele iubiri neiubinde.

Să îți amintești când ai iubit ultima oară așteptând dovezi pe care nu le-ai primit, și-atunci ai ieșit în lume să-ți lași liber dreptul la fericire; și să îți dai seama acum, după o viață, că după acea iubire pretinsă, tocată, disecată și condamnată, nici în cele mai frumoase iubiri de după, nu ai primit dovezile pe care le-ai așteptat atunci.

Să constați că ai darul de a învia, prin iubire, o piatră, de-a o face casă, pod, fereastră, grădină cu pomi și eleșteu, dar că numai pentru tine singur, toate astea devin pietre de poticnire și uneori de moară.

Să cunoști oameni amabili, veseli, să râzi cu ei, dar să trebuiască să curmi singură aceasta prietenie de teama unei iubiri disproporționate, pentru că știi că niciunul nu te poate iubi astfel încât să se lase iubit așa cum știi tu să iubești.

Să accepți să fii neiubit, dar să-ți dorești să iubești, ca să nu faci implozie. Să ai nevoie să dăruiești mult mai mult decât să primești, dar să nu ai pe nimeni care să poată duce dăruirea ta peste timp.

Să nu ai un model în minte, nici preferințe banale pentru culoarea ochilor sau a părului, dar să te încânte o voce, un albastru vidant sau un verde sălbatic, să zâmbești distant și secret ca el să nu afle, ca nu cumva să se apropie prea mult de tine, fiindcă totuși nu e el.

Să nu ai o listă de calități, dar să ai convingerea că îl vei recunoaște după izbânda liniștii în lupta lumii cu defectele lui.

Să trebuiască să ții cont că viața e scurtă și să vrei să o trăiești, dar din același motiv să oprești tot, pentru că nu doar viața ta e scurtă, ci și a lui, a celui care nu este el.

Să vrei să săruți, dar să nu poți, pentru că nu buzele lui te vor face să simți sărutul din buze în șira spinării, pentru că nu el este el.

Să te gândești la îmbrățișare și să simți un cuțit învârtindu-se în inima ta, dar când apare un el să-ți treacă.

Să te păcălești că poți lăsa totul pe mâine, dar mâine să se facă astăzi.

Să prețuiești îmbrățișarea unui prieten, dar să ai grijă să nu îl ia valul, pentru că știi că nu e el.

Să descoperi singură1 toate frumusețile acestei lumi haotice, toată muzica bună de dragoste, să fie toate serile perfecte. Cu greieri și lune frumoase, cu stele și nori colorați, cu apusuri deșirate, cu ploi calde. Și să păstrezi lumea asta doar pentru tine pentru că niciun el nu e el.

Dar să te uiți în oglindă când îți spui că te iubești și apoi să uiți de iubire.

Și să te salveze din pustiirea asta a sufletului tot Dumnezeu care-ți primește clocotul și durerea. Iar dorul, ca sentiment de prea-plin sufletesc, ți-l transformă în mângâiere.

Doamne, toată iubirea mea necheltuită, netrăită dar dureroasă doar pentru sufletul meu, transformă-mi-o Tu în iubire pentru Tine, ca să nu se piardă nici o picatură, nicio aromă binemirositoare, nicio boare și nicio rază de lumină, nicio secundă și nici vreo altă minimă unitate de măsurare a iubirii să nu se piardă.
Să nu rătăcească iubirea mea străină de Tine și de lume.
Și așază iubirea asta în coșul sau fântâna sau fereastra sau cartea sau fructul din care un om să-și poată lua când are nevoie de iubire mai mult și mai mult.

Pogorârea Duhului Sfânt

 Nu suntem pregătiți pentru darurile pe care i le cerem lui Dumnezeu. Am înțeles asta astăzi, în podeaua bisericii.

Dar ziua de astăzi ne poate ajuta să ne pregătim sufletele. Nu curățindu-le, căci orice suflet este curat, ci vindecându-ni-le.

Cu excepția bine-primitelor la Dumnezeu rugăciuni pentru aproapele nostru, mai cerem mereu și pentru noi înșine câte ceva. Nu e rău. Însă neprimind grabnic, deznădăjduim sau credem că Dumnezeu nu ne ascultă ruga.

Am înțeles că Dumnezeu, înainte să ne dea ceea ce ii cerem, ne vrea cu rănile închise și cu golurile umplute. Iar când zic goluri, mă refer tot la răni care au lăsat spații între stările noastre de bine primordial (căci există și un "extrabine").

Și cum ne-am putea umple golurile, cu ce? Cu Dumnezeu. Cum? Prin Duh Sfânt.
De aceea, înainte ca tot ce punem în rugăciunea pentru noi înșine să fie sănătate, iubire, succes, rezolvare s.a., ar fi tare bine să înțelegem că primindu-le în lipsa bunătății, a liniștii sufletești, a bucuriei de a-L avea pe Dumnezeu ca Tată, nu am putea duce nicio iubire, niciun succes, nici chiar sănătatea. Sau le-am duce o vreme uitând că sunt daruri prețioase și le-am pierde mai devreme sau mai târziu.

Știu, e mare lucru să ai Duh și asta le este îngăduit în mod excepțional doar unor Părinți. Însă am convingerea, dintr-o binecuvântată experiență de viață grea, că este posibil să simțim Duhul Sfânt, fie și preț de o secundă, ca atingere delicată, dar cu putere de tămăduire absolută și imediată. Și, dacă am conștientiza asta, am face orice ca să tragem de această secundă, orice. Dar, chiar și o secundă, tot o imensă binecuvântare-pregustare este.

Revin acum la ziua de astăzi, în care este, ca și mâine, Pogorârea Duhului Sfânt. Nu coborârea care e o cădere, ci pogorârea care e o aplecare spre ridicare. Și asta face diferența.

Fără slujba minunată de azi n-aș fi simțit asta. Într-o secundă, care mie mi s-a părut un înalt adânc de timp, am simțit Duhul Sfânt. Am simțit tămăduirea. Am înțeles că abia de astăzi încolo pot cere pentru mine ceva astfel încât să primesc spre păstrare și lucrare.

Și se leagă.
De aproape 7 ani sunt ortodoxă. Știu, am pierdut mult, dar Dumnezeu are căile Lui de-a mă ajuta să primesc fără rest. De 7 ani, dacă nu de o viață, caut să înțeleg ortodoxia și să-L cuprind pe Dumnezeu, însă toate problemele prin care m-a purtat viața în ultimii ani m-au zăpăcit în așa măsură, încât nu prea reușeam să păstrez pacea inimii și, recunosc, nu mereu îl vedeam doar pe Dumnezeu ca tată. Faptul că ni s-a lăsat acest dar al Duhului este singura certitudine că Dumnezeu ne vrea senini tocmai penteu a ne putea împlini rugile. E multă semantică în seninătate...

Am simțit ziua de astăzi ca un început bisericesc personal, iar apoi citind despre asta, am descoperit că așa și este: Pogorârea Duhului Sfânt este prima sărbătoare creștină care a pus bazele Bisericii. 

Vă doresc să simțiți atingerea Duhului Sfânt, tămăduitor, ca apoi să puteți înmulți darul primirii a ceea ce cereți; și vi se va da!

Cât durează? Depinde de noi mai mult decât putem crede. Cât credem? Cât putem sta cu capul în podeaua bisericii, căci, așa cum pacea sufletului este temelie pentru primirea Duhului, podeaua smereniei este temelia Bisericii.