Schimbarea la faţă în metamorfoza femeii

Am vrut să las să treacă ziua asta binecuvântată în buna ei învăţătură duhovnicească - schimbarea la faţă. Dar recunosc că, de fiecare dată când este o mare sărbătoare şi nu reuşesc să merg la biserică, mă apucă o teamă îngrozitoare de moarte. Iertaţi-mă, dar eu aşa sunt şi recunosc, cu toată ciudăţenia pe care o inspir.

Mă gândesc că, uite, poate peste câteva ore sau mâine se-ntâmplă ceva şi nu-mi mai este îngăduit să fiu aici şi încă n-am apucat să fac tot ce-ar fi trebuit, tot ce-am visat, tot ce mi-am dorit şi tot ce-aş fi putut. Să zicem că tot e prea mult şi pentru 50 de ani, dar atunci măcar esenţialul timpului meu. Măcar să fac lumină, să nu mă las în umbră.

Şi vă mai spun că ştiu că a-ncerca să adaptezi cele sfinte la lumeştile tale poate fi sacrilegiu, dar sper să fiu iertată şi pentru asta, pentru că oricum Sfânta Scriptură este un arhetip viu pentru absolut orice întâmplare a unui om, şi om sunt şi eu, mai cu seamă femeie.

Schimbarea la faţă - minunea de pe muntele Tabor, mai ales ideea că Iisus Hristos apare cu chip de Soare, iar îmbrăcămintea i se preschimbă în Lumină, m-a făcut să mă gândesc la mine prin prisma unei metamorfoze şi să mă întreb ce anume m-ar putea schimba pe mine, şi în general pe orice femeie, în chip luminos; că-n general noi, adulţii, suntem cam toţi suflete de copii creionate-n cărbune. M-am întrebat ce ar putea da, dincolo de praful cărbunelui, strălucire.

Albul nu este doar reprezentarea luminii, ci şi a purităţii, este opusul cărbunelui negru.

Ce anume poate păstra sau reda puritate şi strălucire unei femei a.î. acest alb să-i ningă fin trupul luminându-i puternic sufletul? O haina, o rochie? Poate, căci nimic nu e mai curat ca albul rochiei de mireasă şi nimic mai luminos ca însăşi nunta făcută din iubire.

Iubirea transformă, şi transformă frumos atunci când e recunoscută, asumată şi trăită cu drag şi grijă pentru celălalt.

Dacă veţi da o căutare pe Google Images după ‘white lady’ veţi găsi DOAR două tipuri de imagini, şocant de opuse: mirese şi fantome. Toate în alb (verificaţi). Ca şi cum destinul unei femei ar sta între două ipostaze total diferite, la o distanţă infinită de propria viaţă, de aceea şi poate fi cuantificată în zeci de ani de unică viaţă, pentru că Dumnezeu ne aşază în suflet putinţa şi înţelepciunea de-a trece, într-o singură viaţă, prin trăiri necuprinse de timp. De aceea, când suntem fericiţi spunem că suntem în al nouălea cer şi când suntem nefericiţi numim starea asta de cădere un fund al pământului.

Miresele îşi croiesc, odata cu pliurile voalului, un destin curat. Iubirea face ca mireasa să fie primită chiar de Dumnezeu la a împărţi coroana împărătească a veşniciei în această viaţă alături de iubirea ei pamânteană. Pământeană, nu pământească; căci o asemenea iubire depăşeşte cel puţin primele opt ceruri.

Da, domnilor, o cerere în căsătorie asta este: garanţia de onoare pentru femeia iubită, care-i asigură ei strălucirea şi puritatea în veşnicie. Dar şi vouă un destin de pseudo-creator: al unei lumi – a voastră.

La polul opus, până şi cea mai abilă sursă de informaţie a zilelor noastre - camaradul Google, spune că tot o femeie în alb poate fi o fantomă. Legendele, chiar încă cu mult dinainte de existenţa oricărui motor de căutare, abundă de astfel de stihii venite din sâmburi fetizi de adevăr convertit, cândva mustind de viaţă, rămaşi neîmpliniţi si forţaţi să rodească în mizeria minciunilor. Stihia e o umbră, iar umbra e lipsa luminii.

Nu învinovăţesc pe nimeni, dar destinul femeii este o metamorfoză în unul din aceste două sensuri: lumină sau umbră.

Fetelor, căsătoriţi-vă. Veţi fi femei în albul luminii. Bărbaților, faceţi-vă demni de-a oferi acest destin femeilor pe care le iubiţi, nu le condamnaţi la umbră, căci umbra e rece şi apoi vă întrebaţi de unde răceala.

În albul rochiei de mireasă mor îndoielile, se topesc fricile,  stau visele, speranţele, stă promisiunea împlinirii unui destin de lumini şi totul se vede limpede. Cum regulile se sparg odată cu închinarea acestei iubiri pământene lui Dumnezeu, devii liber. Şi bucuria vine din aceea că singur ai ales să-ţi oferi această libertate. Nu mai depinzi de nimeni, căci iubirea depinde de tine.

În albul fantomatic stau amăgirile furate din lumina viselor, stă minciuna perpetuată cu fiecare noapte de plăceri, stă destrămarea sufletească, căci nimic nu e aşa cum pare când descoperi îndoiala şi oboseala. Şi te învârţi într-un carusel al căluţilor utopici menit a te mai ameţi pentru încă o zi, o noapte, o lună, un an, până când clipele astea îţi adună toată viaţa într-o batistă anulând şi fărâma de puritate pe care ai avut-o cândva.

Ca să păstrezi bruma aia de speranţă a iubirii te agăţi cu disperare de orice plăcere uitând să te întrebi dacă chiar eşti fericită şi te transformi fără veste într-o fantomă a propriei inimi, îţi stabileşti ţie şi celuilalt reguli pentru a putea continua jocul asta absurd al constrângerii doar pentru că asta crezi că înseamnă viaţa sau poate doar din superficialitate. Sau comoditate. Da, iubirea nu e ceva facil şi nici comod. Dar atunci şterge-ţi lacrimile de tristeţe, uită de furia oricărei răzbunări stupide şi priveşte în faţă această iluzie a iubirii de care ai ajuns să depinzi ca de un miraj al luminii artificiale pentru fluturii de noapte. Aminteşte-ţi că femeia e un fluture de zi care zboară in soare!

Nu, fetelor, nu există niciun motiv de-a continua veselia tâmpă în acest carusel în lipsa iubirii. Iar din iubire, bărbaţii nu fac niciodată carusele, ci trăsuri la care-şi înhamă cei mai frumoşi cai!

Nu, fetelor, nu confundaţi plăcerea fantomatică a nopţilor zidite între ele cu certitudinea fericirii de-a trăi viaţa trecând peste poduri zi de zi cu acelaşi om drag. Căci nici bărbaţii nu vor fi fericiţi între plăceri sterpe din care nu au ce să culeagă dimineaţa.

Nu, fetelor, nu acceptaţi metamorfoza albului dacă acest alb nu vine din dorinţa de-a îmbrăca lumina, iubirea şi simplitatea, nu e interesant să fii sofisticată la nesfârşit, căci riscaţi să rămâneţi albe doar în eleganţa unei rochii care, odată dezbrăcată, nu mai poate dezvălui iubirea, ci umbra cărbunelui.

Cântăriţi-vă bine metamorfoza asta menită să vă schimbe atât sufleteşte, cât şi la faţă!

Este greu, şi cu timpul devine din ce în ce mai greu, dar loialitatea visului de lumină si de îndumnezeire vă va da putere ca într-o zi să vă regăsiţi esenţa, iar imaginea din oglindă să vă facă cel puţin să zâmbiţi.

Sper să ne regăsim toate în albul conţinutului, nu al formei; in definitiv – să ne regăsim împlinite şi sufleteşte şi trupeşte, nu reduse la o zdreanţă care să ne acopere sufletul hâd. Zburând ca fluturii in soare, nu târându-ne.

Sper ca până atunci să-mi fi echilibrat şi eu balanţa spectrală între lumini şi umbre.

Mă strânge pupa!

muza unei femei

Întotdeauna m-am întrebat care este muza unei femei.

La bărbaţi e simplu sau relativ simplu pentru că în artă, bărbaţii nimic nu descriu mai frumos ca femeia, fie ea volnicită sentimental în versuri, descătuşată de culori pe pânză, încremenită în tuşa unui cărbune sau risipită pe note muzicale.

Însă aripile sufletului de femeie sunt aproape mereu copleşite de frumos, şi nu e vorba de frumos ca estetic, ci ca inspiraţie. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să găsesc inspiraţie în ceva aparent dizgraţios când am înţeles că sufletul însetat bea apă tocmai din această dizgraţie, ca o compensaţie a întâmplării şi, din fericire, ca o restructurare a graţiei. Aşa am ajuns să cred că muza unei femei este ea însăşi. Sau în ea însăşi. Uneori pitită într-un colţ, speriată sau doar leneşă.

Fiţi îndurători cu femeia neiubită, la fel cum sunteţi cu o floare de cais care s-a uscat pe ram exact când începea să se deschidă, că nu are nimeni nicio vină în socoteala asta a iubirii. O femeie, până nu e iubită, habar n-are cât de femeie este şi poate fi. Că, dup’aia se-ntâmplă să nu mai fie iubită, aproape că nici nu mai contează – trăgaciul spre frumos a fost definitiv tras! Nimeni, niciodată, nu-i va mai putea lua darul lumii, care este însăşi frumusetea, ca un chip curăţat de balastul neiubirii. Frumuseţea inspiraţională va rămâne în toate formele, în toate stările şi pretutindeni, în, din şi spre, indiferent de orice. Este şi logic, dacă ne gândim, căci femeia naşte şi, când zic asta, înţeleg că nu naşte doar prunci, ci naşte orice: sentimente, idei, stări, lumi, spaţii şi, dacă a avut şansa să fie iubită, le poate naşte pe toate din nimic.

Şi o va face mereu, pentru că iubirea o face să devină femeie. Sau muză. În primul rând pentru ea însăşi. Mai apoi se vor hrăni şi alţii din frumosul developat de sufletul ei pe hârtiile albe sau mâzgălite de viaţă.

Vreau să mulţumesc tuturor  bărbaţilor care au iubit şi iubesc vreo femeie, oricare ar fi această femeie  şi vreau s-o fac în numele tuturor femeilor iubite dar care nu iubesc, la rândul lor, din ignoranţă, naivitate, comoditate sau pur şi simplu din prea mult sec. Neştiinţa nu se pune. Dar nu despre asta e vorba acum, nu despre femeia care iubeşte, ci despre femeia care este iubită. Dincolo de orice raţiune. Aşadar, mulţumesc!

A iubi o femeie înseamnă a amplifica sentimentul universal al iubirii, aşa cum face un  copil când umflă un balon mare până se sparge şi sar în aer bucăţele mici din el, astfel că toţi copiii care stau pe margine pot lua în buzunar o bucăţică din acelaşi balon.

Cam aşa cu iubitul femeii şi dărnicia sufletului ei care va amprenta absolut orice va face în viaţă, şi chiar absolut orice nu va face în viaţă, căci ceea ce o femeie nu face este o neputinţă care ajunge certitudine pentru veşnicie. Vreau să mulţumesc şi bărbaţilor care iubesc iubiţi fiind. Aşa, din generozitate…

Revin la muză.

Şi totuşi, nu e atât de simplu precum  descriu cuvintele. Uneori, cum ziceam la început, muza e ascunsă. Somnul ei  sau gălăgia altora o fac să stea aşa, pentru că muza e delicată. Când fetiţa mea era bebeluş, încercam  să înţeleg ce se întâmplă în mintea ei atunci când era linişte în jur. Aparent nu se întâmpla nimic, doar absorbea. Dar, pentru că era linişte, ceea ce absorbea devenea rod. Dacă o lăsam în linişte sau îi vorbeam şoptit mângâind-o sau doar privind-o începea să râdă de placere, de cald şi de îndumnezeire. La un zgomot scurt se speria imediat şi uita să râdă, i se făcea frig şi începea să plângă sau se bloca. De aceea nici acum, cand e deja mare, dacă vreau să-mi poată explica ceva, nu pot s-o iau tare. În linişte însă, singură îşi găseşte explicaţia (şi niciodată nu greşeşte) şi mi-o comunică simplu, onest şi profund. Aşa e şi cu muza. 

Muza e un copil delicat care iubeşte liniştea. Cu deosebirea că, dacă creşte cu iubire, poate aduce linişte şi în cel mai mare vacarm. De exemplu, când pierd un vis drag, în timp ce muzele altora mă fac să-mi dau cu capul de pereţi, muza mea mă scoate la o cafea cardinală, adica un fel de busolă deşteptătoare nelăsându-mă să-mi pierd direcţia, timpul şi spaţiul. Ce facem noi la cafea preţ de câteva minute, uneori ore, e de domeniul cosmogoniei: străbatem toţi anii noştri, ai voştri şi alte milioane de ani de rătăciri şi regăsiri şi ne bucurăm împreună de fiecare acord tacit ca de o întărire a ideii de minune şi mirare. Cred că asta face o muză: armonizează sufletul cu bucuria din nimic. Şi asta inspiră. Şi asta înseamnă foc şi ardere, mişcare şi viaţă – motive pentru a învăţa zborul, că de mers nu se ocupă muzele.

Sunt infinite inspiraţii pe care am avut fericirea să le primesc în dar neaşteptat de la muza mea, precum sunt şi alte infinite neinspiraţii determinate de pustiirile mele prosteşti şi alinturi naive în căutări exterioare. Am înţeles că trebuie să caut în mine dacă vreau inspiraţie şi, dacă nu vine, să nu forţez şi să respect şi lenea cucoanei muze eventual ducându-i un bol cu cireşe, să tac cot la cot cu ea atunci când are dureri şi frici, să o admir atunci când mă priveşte doar pe mine şi nu vrea să mă împartă cu nimeni, să o aplaud, s-o iau la dans şi s-o scot în ploaie când face ceva nou şi mai ales să o protejez de mizantropi. V-am spus că e delicată şi, pe deasupra, învăţând să aibă încredere în mine, uneori imi permit chiar s-o cert. O vreme am fost supărată pe ea, dar atunci a fost ea înţeleapta care a aşteptat răbdătoare liniştea.

Îmi este mai necesară ca aerul liniştea. Fără aer aş muri. Însă fără linişte mi-ar fi mizerabilă viaţa.

Ce daruri îmi face mie muza mea? Uneori îmi pune pensula în mână, îmi lipeşte tâmpla de cer, mă  întrerupe din citit şi mă pune să scriu o idee sau o poezie, îmi dictează o poveste pentru copii, îmi găseşte capătul de aţă dintr-un ghem încâlcit de idei, mă ţine de vorbă când aspir şi când calc, îmi face nopţi albe (niciodata zile negre), îmi aduce o efemeră cu ochişori aurii pe tastatură ca să mă întrerupă din scris (când o iau razna) şi mă învaţă să mă păstrez copil (aici am bănuiala că e un complot între muza mea si muza fiica-mii); alteori mă face curioasă şi suficient de curajoasă să reuşesc ce nu ştiam că pot.

Şi nu e zi, vă zic, să nu mă inspire ceva. Azi, muza mea a vrut să stăm în blana motanului şi să visăm la copilaria mea vândută generos maturităţii pe câteva amintiri despre… despre… despre…  o casă din cărămidă la ţară, un pod cu fân pentru dormit, o grădiniţă de flori, tufe cu agrişe, o curte cu hamacul între un nuc şi un cireş, un păr mignon, un măr care face mere de aur, o scorbura de pupeze, licurici, porumb copt în jar, un beci vrăjit, un cârd de gâşte, pisici şi căţei, o găină care cloceşte în fotoliu, boboci de raţă şi iepuri mici, aluni, un capăt de grădină suit pe-un deal de unde pădurea îmi răsare-n ochi şi-mi apune în neuroni, prunul din care a căzut însăşi muza mea, ciuperci şi broscuţe-regine care au coroniţe pe cap, un radio ce cântă toată noaptea operă şi operetă, un somn usor – şapte purici pe-un picior. O pleiadă de amintiri căzător-ridicătoare au mângâiat azi blana motanului meu. Şi totuşi, încă e alb. Să-i mulţumesc şi lui, că mă iubeşte.

confuzia are risc crescut de toxicitate

      Când obosesc, dau pe-afară de lumea mea, şi afară văd acelaşi lucru: confuzie; ca o reflecţie a ceea ce simt în mine. Ăsta este momentul în care mă blochez, pentru că-mi pierd direcţia şi speranţa. Şi atunci mă-ntreb „de ce?”, „de unde?” şi „de când?”

      Ceva, o piesă din angrenajul vieţii lipseşte. Dar cred că lipsa e foarte mare sau de indelungată vreme, întrucât deja nu mai înţeleg nimic.

      Mă simt singură, cu toate că nu sunt singură în singurătatea asta a unui ieri, a unui azi şi-a unui mâine. Sunt şi alţii. Unii cu propria lor singurătate si alţii care poartă odată cu mine aceeaşi singuratate, ceea ce ma face şi mai confuză, pentru că sunt persoanele care ar trebui să-mi fie cel mai aproape, că oarecum depindem unii de ceilalţi prin puterea vieţii, sunt persoane de la şi cu care speram la bucurii. Simplităţi. Normalităţi. Niciodată n-am fost o pretenţioasă. Dar da, am pretins când am simţit falsitate, din respect pentru ce avem şansa să fim.

      Mi-aş dori să fie mai simple toate ca să nu mă mai uimească pustiul din suflet(ul meu). Uimirea asta, atât de străină de tot ce mi-am dorit în viaţă, mă sperie. Nu e nouă, dar e atât de rodată şi fără leac de stârpire, ca o buruiană, încât uneori tinde să devină motiv de apăsare din senin (senin de suflet uşor). Adică o inimă proprie de întristare într-o întristare fără motiv. Ca o umbră captivă a sufletului şi, cum sufletul meu nu e structurat să fie trist, se războieşte sabotându-se singur.

      Şi de fiecare dată aştept cuminte să treacă, mă rog, dorm (îmi legăn gândurile păcălindu-le cu vise) şi trece odată cu prima mică minune întâlnită-n cale. Mi le aşază Dumnezeu special, ca nişte bălţi în calea copiilor – să nu mă pot abţine, să sar în mijlocul lor şi să mă bucur de ele. Uneori, minunea asta e o clipă, o floare, o frunză, o adiere de vânt, un surâs străin neadresat mie (şi, ce dacă!, eu mă bucur de bucuria cuiva ca un vampir vegetarian); alteori e o poezie, un cântec, o carte înţeleaptă. Este orice îmi poate redresa orizontul la ver-ti-ca-lă. Că şi crucea e aşa: ca o nevoie de Tată, Fiu şi-apoi neapărat de Duh Sfânt strângându-I (pe Ei) spre eliberare. Tot aşa, Cerul cu Pământul se-ntretaie prin gândurile şi emoţiile mele, duhuri bune de felul lor atunci când adună, însă îngrijorător de rele atunci când taie si robesc.

      Fiecare zi în care nu am gânduri confuze este o izbândă în lupta cu mine. Am ajuns să mă lupt cu mine fără măcar să înţeleg de ce. Cum spuneam – ceva lipseşte. Iar senzaţia acestui gol se lipeşte de memoria mea atât de puternic, încât abia mai scap de ea dimineaţa, când încă sunt între somn şi veghe. Şi are un gust amar, dar de amărăciune negativă (da, există şi o amărăciune pozitivă – aceea care te face să poţi schimba ceva) şi paralizantă. Ca şi cum mi-ar aminti să nu uit de gol, de lipsă, de confuzie. De-aia spuneam că mi se lipeşte de memorie, pentru că-mi ia la malaxat în aceeaşi oală zilele de ieri cu cele de azi şi cu cele de mâine.

      Cândva, sufletul meu îmi era atât de credincios, încât făcea din fiecare gând o speranţă şi o aprindea candelă la icoana vieţii. Credea în fiecare şi-n toate, şi avea o mulţime. Pentru că am un suflet foarte spaţios. Azi stau blocată şi mă uit la ele cum ard aşteptând să se stingă în spaţiul din ce în ce mai înghesuit de atâtea confuzii.

      Toate trec, dar pe mine tocmai asta a ajuns să mă obosească. Aş vrea sa treacă odată definitiv sau să nu mai treacă, să mi se stingă într-o secundă suspendată în timp toate speranţele, pentru că mă gândesc că poate o fi vreo stea pe-afară pe care n-o văd eu de-atâtea speranţe muribunde pe care stau şi le plâng, iar timpul mă măsoară şi pe mine odată cu ele.

      Întunericul, până la urmă, e singurul sfârşit al umbrei, al confuziei, iar eu mă uit mereu după lumină. Singura soluţie ar fi să-mi cresc umbra asta, adică s-o îndop ca pe-o vacă cu lucernă până-i plezneşte burta de animal lacom şi nechibzuit! Pân’ ce-o crăpa la capătul puterilor ei luate din mine, la capătul întunericului.

Ar trebui să merg cu confuzia asta de mână prin întuneric până dau de capăt, dar of, eu nu rezist să nu zâmbesc unui surâs, unei flori, frunze, clipe...; doar că din zâmbetul ăsta, umbra se hrăneşte nu spre nefiinţa ei, ci spre nefiinţa mea; căci o sperie moartea ei.

      Oamenii buni, când mor, mor fără teamă, pentru că ajung la capătul luminii. Cei răi mor cu teamă, atunci când ajung la capătul întunericului. Unui copil îi este teamă de întuneric până creşte – atunci, odată cu vârsta, învaţă să trăiască fără frică şi cu răutatea. Întotdeauna mi-a fost greu să cred în oameni răi, nu mă gândeam că tocmai pe mine am să mă regăsesc prinsă in răutate. Confuzia e toxică şi mă face rea. La fel golul.

      Când ne legăm de cei dragi cu gânduri rele (că e tristeţe din dezamăgire, că e indiferenţă acolo unde ar trebui să fie căldură, că e umplutură si aparenţă acolo unde ar trebui să fie cel puţin responsabilitate - prea puţin mai contează), umbra asta capătă puteri desfiinţându-ne pe noi. Un mic pas lipseşte spre nefiinţare. Ei, pentru pasul ăsta mă lupt din răsputeri cu mine încercând să înţeleg piesa lipsă ca s-o pot lua de la început, din punctul luminos în care năşteam speranţe puternice şi aprindeam candele din ele la icoana vieţii.

      Totuşi, chiar arzând spre stingere candelele mele, trăiesc cu convingerea că undeva s-au strâns lumina şi căldura facute de ele, pentru că le-am păzit şi le-am hrănit cu rugi; pentru că n-au fost orfane, ci au crescut din mine, iubite şi modelate după viziunea sufletului meu. Trebuie să găsesc locul în care se duce esenţa sufletului meu odată cu stingerea lor transformatoare.

Întoarce-mă, Doamne, la mine cea neîncepută, ca-ntr-o oglindă care dublează lumina spre mine si spre lume, căci lupta asta cu umbrele celor dragi mi-e tare grea şi, decât să fac rău cuiva, aş vrea să tac şi să aştept să treacă. Dar să treacă definitiv!

Cum altfel aş putea fi eu, cea care-am fost înzestrată cu darul iubirii calde (ştiu bine, căci numai aşa a fost), dacă întunericul mă răceşte?

Păzeşte-mă, Doamne, să nu ajung să nu mai simt că-s om!