Am vrut să
las să treacă ziua asta binecuvântată în buna ei învăţătură duhovnicească -
schimbarea la faţă. Dar recunosc că, de fiecare dată când este o mare
sărbătoare şi nu reuşesc să merg la biserică, mă apucă o teamă îngrozitoare de
moarte. Iertaţi-mă, dar eu aşa sunt şi recunosc, cu toată ciudăţenia pe care o inspir.
Mă gândesc că,
uite, poate peste câteva ore sau mâine se-ntâmplă ceva şi nu-mi mai este
îngăduit să fiu aici şi încă n-am apucat să fac tot ce-ar fi trebuit, tot ce-am
visat, tot ce mi-am dorit şi tot ce-aş fi putut. Să zicem că tot e prea mult şi
pentru 50 de ani, dar atunci măcar esenţialul timpului meu. Măcar să fac
lumină, să nu mă las în umbră.
Şi vă mai
spun că ştiu că a-ncerca să adaptezi cele sfinte la lumeştile tale poate fi
sacrilegiu, dar sper să fiu iertată şi pentru asta, pentru că oricum Sfânta
Scriptură este un arhetip viu pentru absolut orice întâmplare a unui om, şi om sunt
şi eu, mai cu seamă femeie.
Schimbarea la
faţă - minunea de pe muntele Tabor, mai ales ideea că Iisus Hristos apare cu
chip de Soare, iar îmbrăcămintea i se preschimbă în Lumină, m-a făcut să mă gândesc
la mine prin prisma unei metamorfoze şi să mă întreb ce anume m-ar putea
schimba pe mine, şi în general pe orice femeie, în chip luminos; că-n general noi,
adulţii, suntem cam toţi suflete de copii creionate-n cărbune. M-am întrebat ce
ar putea da, dincolo de praful cărbunelui, strălucire.
Albul nu este
doar reprezentarea luminii, ci şi a purităţii, este opusul cărbunelui negru.
Ce anume
poate păstra sau reda puritate şi strălucire unei femei a.î. acest alb să-i ningă
fin trupul luminându-i puternic sufletul? O haina, o rochie? Poate, căci nimic
nu e mai curat ca albul rochiei de mireasă şi nimic mai luminos ca însăşi nunta
făcută din iubire.
Iubirea transformă,
şi transformă frumos atunci când e recunoscută, asumată şi trăită cu drag şi
grijă pentru celălalt.
Dacă veţi da o căutare pe Google Images
după ‘white lady’ veţi găsi DOAR două tipuri de imagini, şocant de opuse:
mirese şi fantome. Toate în alb (verificaţi). Ca şi cum destinul unei femei ar
sta între două ipostaze total diferite, la o distanţă infinită de propria
viaţă, de aceea şi poate fi cuantificată în zeci de ani de unică viaţă, pentru
că Dumnezeu ne aşază în suflet putinţa şi înţelepciunea de-a trece, într-o
singură viaţă, prin trăiri necuprinse de timp. De aceea, când suntem fericiţi
spunem că suntem în al nouălea cer şi când suntem nefericiţi numim starea asta
de cădere un fund al pământului.
Miresele îşi
croiesc, odata cu pliurile voalului, un destin curat. Iubirea face ca mireasa
să fie primită chiar de Dumnezeu la a împărţi coroana împărătească a veşniciei
în această viaţă alături de iubirea ei pamânteană. Pământeană, nu pământească;
căci o asemenea iubire depăşeşte cel puţin primele opt ceruri.
Da,
domnilor, o cerere în căsătorie asta este: garanţia de onoare pentru femeia
iubită, care-i asigură ei strălucirea şi puritatea în veşnicie. Dar şi vouă un
destin de pseudo-creator: al unei lumi – a voastră.
La polul
opus, până şi cea mai abilă sursă de informaţie a zilelor noastre - camaradul
Google, spune că tot o femeie în alb poate fi o fantomă. Legendele, chiar încă
cu mult dinainte de existenţa oricărui motor de căutare, abundă de astfel de
stihii venite din sâmburi fetizi de adevăr convertit, cândva mustind de viaţă,
rămaşi neîmpliniţi si forţaţi să rodească în mizeria minciunilor. Stihia e o
umbră, iar umbra e lipsa luminii.
Nu învinovăţesc
pe nimeni, dar destinul femeii este o metamorfoză în unul din aceste două
sensuri: lumină sau umbră.
Fetelor,
căsătoriţi-vă. Veţi fi femei în albul luminii. Bărbaților, faceţi-vă demni de-a
oferi acest destin femeilor pe care le iubiţi, nu le condamnaţi la umbră, căci
umbra e rece şi apoi vă întrebaţi de unde răceala.
În albul
rochiei de mireasă mor îndoielile, se topesc fricile, stau visele, speranţele, stă promisiunea împlinirii
unui destin de lumini şi totul se vede limpede. Cum regulile se sparg odată cu
închinarea acestei iubiri pământene lui Dumnezeu, devii liber. Şi bucuria vine
din aceea că singur ai ales să-ţi oferi această libertate. Nu mai depinzi de
nimeni, căci iubirea depinde de tine.
În albul
fantomatic stau amăgirile furate din lumina viselor, stă minciuna perpetuată cu
fiecare noapte de plăceri, stă destrămarea sufletească, căci nimic nu e aşa cum
pare când descoperi îndoiala şi oboseala. Şi te învârţi într-un carusel al căluţilor
utopici menit a te mai ameţi pentru încă o zi, o noapte, o lună, un an, până
când clipele astea îţi adună toată viaţa într-o batistă anulând şi fărâma de
puritate pe care ai avut-o cândva.
Ca să
păstrezi bruma aia de speranţă a iubirii te agăţi cu disperare de orice plăcere
uitând să te întrebi dacă chiar eşti fericită şi te transformi fără veste
într-o fantomă a propriei inimi, îţi stabileşti ţie şi celuilalt reguli pentru
a putea continua jocul asta absurd al constrângerii doar pentru că asta crezi
că înseamnă viaţa sau poate doar din superficialitate. Sau comoditate. Da,
iubirea nu e ceva facil şi nici comod. Dar atunci şterge-ţi lacrimile de
tristeţe, uită de furia oricărei răzbunări stupide şi priveşte în faţă această
iluzie a iubirii de care ai ajuns să depinzi ca de un miraj al luminii artificiale
pentru fluturii de noapte. Aminteşte-ţi că femeia e un fluture de zi care
zboară in soare!
Nu, fetelor, nu există niciun motiv de-a continua veselia tâmpă în acest carusel
în lipsa iubirii. Iar din iubire, bărbaţii nu fac niciodată carusele, ci
trăsuri la care-şi înhamă cei mai frumoşi cai!
Nu,
fetelor, nu confundaţi plăcerea fantomatică a nopţilor zidite între ele cu
certitudinea fericirii de-a trăi viaţa trecând peste poduri zi de zi cu acelaşi
om drag. Căci nici bărbaţii nu vor fi fericiţi între plăceri sterpe din care nu
au ce să culeagă dimineaţa.
Nu,
fetelor, nu acceptaţi metamorfoza albului dacă acest alb nu vine din dorinţa
de-a îmbrăca lumina, iubirea şi simplitatea, nu e interesant să fii sofisticată
la nesfârşit, căci riscaţi să rămâneţi albe doar în eleganţa unei rochii care,
odată dezbrăcată, nu mai poate dezvălui iubirea, ci umbra cărbunelui.
Cântăriţi-vă
bine metamorfoza asta menită să vă schimbe atât sufleteşte, cât şi la faţă!
Este greu, şi
cu timpul devine din ce în ce mai greu, dar loialitatea visului de lumină si de
îndumnezeire vă va da putere ca într-o zi să vă regăsiţi esenţa, iar imaginea
din oglindă să vă facă cel puţin să zâmbiţi.
Sper să ne
regăsim toate în albul conţinutului, nu al formei; in definitiv – să ne regăsim
împlinite şi sufleteşte şi trupeşte, nu reduse la o zdreanţă care să ne acopere
sufletul hâd. Zburând ca fluturii in soare, nu târându-ne.
Sper ca până
atunci să-mi fi echilibrat şi eu balanţa spectrală între lumini şi umbre.
Mă strânge pupa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu