muza unei femei

Întotdeauna m-am întrebat care este muza unei femei.

La bărbaţi e simplu sau relativ simplu pentru că în artă, bărbaţii nimic nu descriu mai frumos ca femeia, fie ea volnicită sentimental în versuri, descătuşată de culori pe pânză, încremenită în tuşa unui cărbune sau risipită pe note muzicale.

Însă aripile sufletului de femeie sunt aproape mereu copleşite de frumos, şi nu e vorba de frumos ca estetic, ci ca inspiraţie. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să găsesc inspiraţie în ceva aparent dizgraţios când am înţeles că sufletul însetat bea apă tocmai din această dizgraţie, ca o compensaţie a întâmplării şi, din fericire, ca o restructurare a graţiei. Aşa am ajuns să cred că muza unei femei este ea însăşi. Sau în ea însăşi. Uneori pitită într-un colţ, speriată sau doar leneşă.

Fiţi îndurători cu femeia neiubită, la fel cum sunteţi cu o floare de cais care s-a uscat pe ram exact când începea să se deschidă, că nu are nimeni nicio vină în socoteala asta a iubirii. O femeie, până nu e iubită, habar n-are cât de femeie este şi poate fi. Că, dup’aia se-ntâmplă să nu mai fie iubită, aproape că nici nu mai contează – trăgaciul spre frumos a fost definitiv tras! Nimeni, niciodată, nu-i va mai putea lua darul lumii, care este însăşi frumusetea, ca un chip curăţat de balastul neiubirii. Frumuseţea inspiraţională va rămâne în toate formele, în toate stările şi pretutindeni, în, din şi spre, indiferent de orice. Este şi logic, dacă ne gândim, căci femeia naşte şi, când zic asta, înţeleg că nu naşte doar prunci, ci naşte orice: sentimente, idei, stări, lumi, spaţii şi, dacă a avut şansa să fie iubită, le poate naşte pe toate din nimic.

Şi o va face mereu, pentru că iubirea o face să devină femeie. Sau muză. În primul rând pentru ea însăşi. Mai apoi se vor hrăni şi alţii din frumosul developat de sufletul ei pe hârtiile albe sau mâzgălite de viaţă.

Vreau să mulţumesc tuturor  bărbaţilor care au iubit şi iubesc vreo femeie, oricare ar fi această femeie  şi vreau s-o fac în numele tuturor femeilor iubite dar care nu iubesc, la rândul lor, din ignoranţă, naivitate, comoditate sau pur şi simplu din prea mult sec. Neştiinţa nu se pune. Dar nu despre asta e vorba acum, nu despre femeia care iubeşte, ci despre femeia care este iubită. Dincolo de orice raţiune. Aşadar, mulţumesc!

A iubi o femeie înseamnă a amplifica sentimentul universal al iubirii, aşa cum face un  copil când umflă un balon mare până se sparge şi sar în aer bucăţele mici din el, astfel că toţi copiii care stau pe margine pot lua în buzunar o bucăţică din acelaşi balon.

Cam aşa cu iubitul femeii şi dărnicia sufletului ei care va amprenta absolut orice va face în viaţă, şi chiar absolut orice nu va face în viaţă, căci ceea ce o femeie nu face este o neputinţă care ajunge certitudine pentru veşnicie. Vreau să mulţumesc şi bărbaţilor care iubesc iubiţi fiind. Aşa, din generozitate…

Revin la muză.

Şi totuşi, nu e atât de simplu precum  descriu cuvintele. Uneori, cum ziceam la început, muza e ascunsă. Somnul ei  sau gălăgia altora o fac să stea aşa, pentru că muza e delicată. Când fetiţa mea era bebeluş, încercam  să înţeleg ce se întâmplă în mintea ei atunci când era linişte în jur. Aparent nu se întâmpla nimic, doar absorbea. Dar, pentru că era linişte, ceea ce absorbea devenea rod. Dacă o lăsam în linişte sau îi vorbeam şoptit mângâind-o sau doar privind-o începea să râdă de placere, de cald şi de îndumnezeire. La un zgomot scurt se speria imediat şi uita să râdă, i se făcea frig şi începea să plângă sau se bloca. De aceea nici acum, cand e deja mare, dacă vreau să-mi poată explica ceva, nu pot s-o iau tare. În linişte însă, singură îşi găseşte explicaţia (şi niciodată nu greşeşte) şi mi-o comunică simplu, onest şi profund. Aşa e şi cu muza. 

Muza e un copil delicat care iubeşte liniştea. Cu deosebirea că, dacă creşte cu iubire, poate aduce linişte şi în cel mai mare vacarm. De exemplu, când pierd un vis drag, în timp ce muzele altora mă fac să-mi dau cu capul de pereţi, muza mea mă scoate la o cafea cardinală, adica un fel de busolă deşteptătoare nelăsându-mă să-mi pierd direcţia, timpul şi spaţiul. Ce facem noi la cafea preţ de câteva minute, uneori ore, e de domeniul cosmogoniei: străbatem toţi anii noştri, ai voştri şi alte milioane de ani de rătăciri şi regăsiri şi ne bucurăm împreună de fiecare acord tacit ca de o întărire a ideii de minune şi mirare. Cred că asta face o muză: armonizează sufletul cu bucuria din nimic. Şi asta inspiră. Şi asta înseamnă foc şi ardere, mişcare şi viaţă – motive pentru a învăţa zborul, că de mers nu se ocupă muzele.

Sunt infinite inspiraţii pe care am avut fericirea să le primesc în dar neaşteptat de la muza mea, precum sunt şi alte infinite neinspiraţii determinate de pustiirile mele prosteşti şi alinturi naive în căutări exterioare. Am înţeles că trebuie să caut în mine dacă vreau inspiraţie şi, dacă nu vine, să nu forţez şi să respect şi lenea cucoanei muze eventual ducându-i un bol cu cireşe, să tac cot la cot cu ea atunci când are dureri şi frici, să o admir atunci când mă priveşte doar pe mine şi nu vrea să mă împartă cu nimeni, să o aplaud, s-o iau la dans şi s-o scot în ploaie când face ceva nou şi mai ales să o protejez de mizantropi. V-am spus că e delicată şi, pe deasupra, învăţând să aibă încredere în mine, uneori imi permit chiar s-o cert. O vreme am fost supărată pe ea, dar atunci a fost ea înţeleapta care a aşteptat răbdătoare liniştea.

Îmi este mai necesară ca aerul liniştea. Fără aer aş muri. Însă fără linişte mi-ar fi mizerabilă viaţa.

Ce daruri îmi face mie muza mea? Uneori îmi pune pensula în mână, îmi lipeşte tâmpla de cer, mă  întrerupe din citit şi mă pune să scriu o idee sau o poezie, îmi dictează o poveste pentru copii, îmi găseşte capătul de aţă dintr-un ghem încâlcit de idei, mă ţine de vorbă când aspir şi când calc, îmi face nopţi albe (niciodata zile negre), îmi aduce o efemeră cu ochişori aurii pe tastatură ca să mă întrerupă din scris (când o iau razna) şi mă învaţă să mă păstrez copil (aici am bănuiala că e un complot între muza mea si muza fiica-mii); alteori mă face curioasă şi suficient de curajoasă să reuşesc ce nu ştiam că pot.

Şi nu e zi, vă zic, să nu mă inspire ceva. Azi, muza mea a vrut să stăm în blana motanului şi să visăm la copilaria mea vândută generos maturităţii pe câteva amintiri despre… despre… despre…  o casă din cărămidă la ţară, un pod cu fân pentru dormit, o grădiniţă de flori, tufe cu agrişe, o curte cu hamacul între un nuc şi un cireş, un păr mignon, un măr care face mere de aur, o scorbura de pupeze, licurici, porumb copt în jar, un beci vrăjit, un cârd de gâşte, pisici şi căţei, o găină care cloceşte în fotoliu, boboci de raţă şi iepuri mici, aluni, un capăt de grădină suit pe-un deal de unde pădurea îmi răsare-n ochi şi-mi apune în neuroni, prunul din care a căzut însăşi muza mea, ciuperci şi broscuţe-regine care au coroniţe pe cap, un radio ce cântă toată noaptea operă şi operetă, un somn usor – şapte purici pe-un picior. O pleiadă de amintiri căzător-ridicătoare au mângâiat azi blana motanului meu. Şi totuşi, încă e alb. Să-i mulţumesc şi lui, că mă iubeşte.