Când obosesc, dau pe-afară de lumea mea, şi afară văd acelaşi
lucru: confuzie; ca o reflecţie a ceea ce simt în mine. Ăsta este momentul în
care mă blochez, pentru că-mi pierd direcţia şi speranţa. Şi atunci mă-ntreb „de
ce?”, „de unde?” şi „de când?”
Ceva, o piesă din angrenajul vieţii lipseşte. Dar cred că
lipsa e foarte mare sau de indelungată vreme, întrucât deja nu mai înţeleg
nimic.
Mă simt singură, cu toate că nu sunt singură în
singurătatea asta a unui ieri, a unui azi şi-a unui mâine. Sunt şi alţii. Unii cu
propria lor singurătate si alţii care poartă odată cu mine aceeaşi singuratate,
ceea ce ma face şi mai confuză, pentru că sunt persoanele care ar trebui să-mi
fie cel mai aproape, că oarecum depindem unii de ceilalţi prin puterea vieţii,
sunt persoane de la şi cu care speram la bucurii. Simplităţi. Normalităţi. Niciodată
n-am fost o pretenţioasă. Dar da, am pretins când am simţit falsitate, din
respect pentru ce avem şansa să fim.
Mi-aş dori să fie mai simple toate ca să nu mă mai
uimească pustiul din suflet(ul meu). Uimirea asta, atât de străină de tot ce
mi-am dorit în viaţă, mă sperie. Nu e nouă, dar e atât de rodată şi fără leac
de stârpire, ca o buruiană, încât uneori tinde să devină motiv de apăsare din
senin (senin de suflet uşor). Adică o inimă proprie de întristare într-o
întristare fără motiv. Ca o umbră captivă a sufletului şi, cum sufletul meu nu
e structurat să fie trist, se războieşte sabotându-se singur.
Şi de fiecare dată aştept cuminte să treacă, mă rog, dorm
(îmi legăn gândurile păcălindu-le cu vise) şi trece odată cu prima mică minune
întâlnită-n cale. Mi le aşază Dumnezeu special, ca nişte bălţi în calea
copiilor – să nu mă pot abţine, să sar în mijlocul lor şi să mă bucur de ele. Uneori,
minunea asta e o clipă, o floare, o frunză, o adiere de vânt, un surâs străin
neadresat mie (şi, ce dacă!, eu mă bucur de bucuria cuiva ca un vampir
vegetarian); alteori e o poezie, un cântec, o carte înţeleaptă. Este orice îmi
poate redresa orizontul la ver-ti-ca-lă. Că şi crucea e aşa: ca o nevoie de
Tată, Fiu şi-apoi neapărat de Duh Sfânt strângându-I (pe Ei) spre eliberare. Tot aşa, Cerul cu
Pământul se-ntretaie prin gândurile şi emoţiile mele, duhuri bune de felul lor
atunci când adună, însă îngrijorător de rele atunci când taie si robesc.
Fiecare zi în care nu am gânduri confuze este o izbândă
în lupta cu mine. Am ajuns să mă lupt cu mine fără măcar să înţeleg de ce. Cum spuneam
– ceva lipseşte. Iar senzaţia acestui gol se lipeşte de memoria mea atât de
puternic, încât abia mai scap de ea dimineaţa, când încă sunt între somn şi
veghe. Şi are un gust amar, dar de amărăciune negativă (da, există şi o
amărăciune pozitivă – aceea care te face să poţi schimba ceva) şi paralizantă. Ca
şi cum mi-ar aminti să nu uit de gol, de lipsă, de confuzie. De-aia spuneam că
mi se lipeşte de memorie, pentru că-mi ia la malaxat în aceeaşi oală zilele de
ieri cu cele de azi şi cu cele de mâine.
Cândva, sufletul meu îmi era atât de credincios, încât
făcea din fiecare gând o speranţă şi o aprindea candelă la icoana vieţii. Credea
în fiecare şi-n toate, şi avea o mulţime. Pentru că am un suflet foarte
spaţios. Azi stau blocată şi mă uit la ele cum ard aşteptând să se stingă în
spaţiul din ce în ce mai înghesuit de atâtea confuzii.
Toate trec, dar pe mine tocmai asta a ajuns să mă
obosească. Aş vrea sa treacă odată definitiv sau să nu mai treacă, să mi se
stingă într-o secundă suspendată în timp toate speranţele, pentru că mă gândesc
că poate o fi vreo stea pe-afară pe care n-o văd eu de-atâtea speranţe muribunde
pe care stau şi le plâng, iar timpul mă măsoară şi pe mine odată cu ele.
Întunericul, până la urmă, e singurul sfârşit al umbrei,
al confuziei, iar eu mă uit mereu după lumină. Singura soluţie ar fi să-mi
cresc umbra asta, adică s-o îndop ca pe-o vacă cu lucernă până-i plezneşte
burta de animal lacom şi nechibzuit! Pân’ ce-o crăpa la capătul puterilor ei
luate din mine, la capătul întunericului.
Ar trebui să merg cu confuzia asta de mână prin întuneric
până dau de capăt, dar of, eu nu rezist să nu zâmbesc unui surâs, unei
flori, frunze, clipe...; doar că din zâmbetul ăsta, umbra se hrăneşte nu spre
nefiinţa ei, ci spre nefiinţa mea; căci o sperie moartea ei.
Oamenii buni, când mor, mor fără teamă, pentru că ajung
la capătul luminii. Cei răi mor cu teamă, atunci când ajung la capătul
întunericului. Unui copil îi este teamă de întuneric până creşte – atunci,
odată cu vârsta, învaţă să trăiască fără frică şi cu răutatea. Întotdeauna mi-a
fost greu să cred în oameni răi, nu mă gândeam că tocmai pe mine am să mă
regăsesc prinsă in răutate. Confuzia e toxică şi mă face rea. La fel golul.
Când ne legăm de cei dragi cu gânduri rele (că e tristeţe
din dezamăgire, că e indiferenţă acolo unde ar trebui să fie căldură, că e
umplutură si aparenţă acolo unde ar trebui să fie cel puţin responsabilitate -
prea puţin mai contează), umbra asta capătă puteri desfiinţându-ne pe noi. Un mic
pas lipseşte spre nefiinţare. Ei, pentru pasul ăsta mă lupt din răsputeri cu
mine încercând să înţeleg piesa lipsă ca s-o pot lua de la început, din punctul
luminos în care năşteam speranţe puternice şi aprindeam candele din ele la
icoana vieţii.
Totuşi, chiar arzând spre stingere candelele mele,
trăiesc cu convingerea că undeva s-au strâns lumina şi căldura facute de ele,
pentru că le-am păzit şi le-am hrănit cu rugi; pentru că n-au fost orfane, ci
au crescut din mine, iubite şi modelate după viziunea sufletului meu. Trebuie să
găsesc locul în care se duce esenţa sufletului meu odată cu stingerea lor
transformatoare.
Întoarce-mă, Doamne, la mine cea neîncepută, ca-ntr-o
oglindă care dublează lumina spre mine si spre lume, căci lupta asta cu umbrele celor dragi mi-e
tare grea şi, decât să fac rău cuiva, aş vrea să tac şi să aştept să treacă. Dar
să treacă definitiv!
Cum altfel aş putea fi eu, cea care-am fost înzestrată cu
darul iubirii calde (ştiu bine, căci numai aşa a fost), dacă întunericul mă
răceşte?
Păzeşte-mă, Doamne, să nu ajung să nu mai simt că-s om!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu