Sărutul orfan

Nu se ştie dacă Adam şi Eva s-au sărutat înainte de insinuarea şarpelui, însă bănuiala mea e că nu. De fapt intuiesc că nu s-au sărutat (pentru că sărutul pare singura amintire palpabilă din Rai).

Eva, creație de carne din carnea lui Adam, când a deschis ochii pentru prima dată şi a văzut ce o înconjoară, ea fiind înainte de orice la pieptul lui Adam, a luat totul ca atare. În timp, Adam i-a explicat că pieptul lui e cuibul ei, că florile sunt flori şi fructele fructe şi păsările păsări şi soarele apune după ce răsare, iar luna le punctează sfârşitul unei zile; că stelele strălucesc şi că apa învie. I le-a spus sec, ca atare, pământeşte - căci din pământ venea Adam. Sigur că Eva, din carne fiind, a început să simtă pentru toate nişte emoții (despre care nu ştia că sunt emoții) care-i tulburau plăcut mintea.
În clipele în care Adam pleca prin Paradis creanga (cum s-ar zice, cum se-ntâmplă), Eva îşi continua introspecțiile. În asemenea momente venea şarpele. Care-i vorbea nu despre flori şi fructe şi păsări şi sori şi lune şi stele şi ape, nici despre emoții, ci despre legătura dintre floarea de cais şi emoția frumuseții, despre legătura dintre măr şi emoția puterii, despre legătura dintre zborul păsării şi emoția libertății, despre legătura dintre căldura soarelui şi emoția iubirii, despre legătura dintre lumina lunii şi emoția misterului, despre legătura dintre adâncul apei şi emoția lacrimii, despre legătura dintre stele şi emoția cunoaşterii. Şi mai ales despre legătura dintre ea şi Adam! Şi sigur că o încânta, pentru că uimitorul şarpe o cunoştea bine pe Eva şi avea şi un plan. În acest fel i-a câştigat încrederea Evei.
Adam ar fi trebuit să nu o lase singură niciodată, niciodată! Căci de-aceea i-a fost scoasă din coastă, să-i stea lipită de inimă. Adam, bărbat fiind, nu pleca urechea la filosofia şarpelui. Bărbat fiind, se baza doar pe ce vedea: un şarpe. Şi nu-l asculta.
Eva însă, femina delicată şi cu sufletul mare cât o plasă uriaşă de cumpărături, îl asculta pe şarpe. Pentru ea, şarpele era un profesor al emoțiilor, un maestru care transforma fiecare întâlnire a lor într-o ceremonie inițiatică despre univers, avea o voce senzuală, şoptită, n-avea cum să nu-l asculte.
Adam nu prea vorbea.
Eva, la fiecare întâlnire cu şarpele, aduna în plasa uriaşă a sufletului ei câte ceva despre toate câte sunt (şi azi) pe lumea asta, despre toate câte erau în Paradis. De aceea femeia ştie să iubească. Şi poate. De aceea femeia e cea care naşte. Nu doar copii, ci lumi. Mai mici, mai mari, lumi de idei, de emoții, de visuri, de orice. Lumi. Şi pe cele amorțite le poate regenera. Şi din pământ scoate viață, căci ea însăşi aşa a fost adusă pe lume.
Dar, pentru că Adam era plecat, într-o zi (probabil de marți 13, când o fi trecut şi vreo pisică neagră prin frunzele de vie) a venit şarpele şi a convins-o imediat să guste din fructul cunoaşterii promițându-i puterea. Era singură, fără Adam. A gustat cu inima inocentă gândind că împreună cu Adam vor fi cea mai frumoasă şi puternică lume, a ei prin ea însăşi. Nu ştia exact ce înseamnă asta, însă emoțional era atât de activată deja de şarpe, încât în starea de euforie datorată cuvintelor care-i provocau emoții, era sigură că e cel mai bun lucru! Vă dați voi seama - şarpele a învățat-o să spună mâței pisicuță şi apei unduire şi florii ambrozie şi fructelor compoțel şi păsărilor cioculețe şi chiar lui Adam să-i spună "scumpul meu". Iar ea abia aştepta ca Adam să se întoarcă pentru a-l alinta. Şi a-l săruta.
După atâta pregătire minunată, căci şarpele îşi făcea el treaba, dar şi-o făcea cu plăcere (nu degeaba a fost ales chiar el), deci cu convingere, Eva trebuia să reverse toată bogăția sufletului ei la pieptul lui Adam. Dar, pentru că emoția frumuseților aflate o copleşea, tot prin emoție simțea să se reverse: sărutându-l pe Adam.
Aşa, cu această bucurie inocentă şi copleşitoare îl aştepta. Dar pentru că Adam o lăsase singură, ca un prost, Eva a gustat din măr. Sau smochină. Sau ce-o fi fost. Şi i-a plăcut. Iar Adam, sărutând-o, a gustat şi el de pe buzele ei. Cel dintâi sărut, care-ar fi putut fi sărutul iubirii pure, a devenit sărut convertit în plăcere şi tot ce-a mai urmat apoi - cădere.
...din cădere în cădere.
De atunci, în iubire căutam starea aceea primordială de Paradis, pierdută înainte de-a o gusta vrăjită. De aceea putem simți azi, în sărut, prezența sau absența celuilalt. De aceea ne căutăm pe noi inşine în sărut, de aceea ne leagă un sărut - pentru că reconstituie starea de întreg a ființei. De aceea azi, între două săruturi, simțim dorul. Uneori neputința, alteori durerea. De aceea nici nu prea mai prețuim sărutul. Dar, când îl prețuim (a se-nțelege la valoare, nu la preț), îl facem poartă spre Rai. Un rai despre care ştim doar de la şarpe, din cuvintele lui. Un rai descris prin cuvintele şarpelui, dar văzut doar de Adam. Un rai despre care Adam ştie mai bine decât Eva, pentru că Adam l-a văzut curat, fără să-l definească (se ştie că cuvintele limitează prin descrieri absolut incomplete). Un rai despre care Adam nu a mai apucat să-i vorbească Evei, un rai în care o lăsa singură, nepermis de singură, dar totuşi sărutând-o înapoi, l-a aşezat în ea. Brut, necuvântat, poate ca rod al sufletului.
De aceea azi ne sărutăm.

Nu mai putem da timpul înapoi, azi ştim atât de bine atâtea lucruri datorită Evei, încât inocența s-a pierdut iremediabil. Iar Adam nu pare să fi înțeles că nu trebuia să o lase singură pe Eva!

Sărutul pare, azi, orfan de Rai. Mai sunt câțiva nebuni frumoşi care-l înfiază. Şi-l cresc. Şi sufletele le devin Rai.

...şi încă nu v-am vorbit ca o evă, cu cuvinte, despre genunchii 'ei' sub ocrotirea 'lui', din Klimt. Dar a făcut-o Klimt ca un adam vizual.