Timpul oferit dorintelor este timpul primit pentru implinirea lor

Timp, primeni-te-as! Nu ma las pe mana ta ca sa nu rugineasca acul cu care-mi tes viata. Stii ca nu e zi, din toate cele 365 cate are un scutec nou, in care sa nu ma hranesc cu rugaciunea. Stii ca asez rugaciunea mea cat pot eu de jos - si uneori Dumnezeu ma lasa sa ajung chiar mai jos decat credeam c-as putea. De jos, incep a ma ridica si fac asta in fiecare zi. Asadar, n-am nevoie sa mi se aminteasca ca treci, timpule. Insa obiceiul oamenilor de-a sarbatori cumpana dintre ani ma face sa iau si eu un scutec nou si sa te curat inainte.
Eu promit ca voi avea grija de tine, indiferent de anotimp, ca nu-ti va lipsi nimic din cele ce-ti sunt necesare. Dar primenindu-te, te voi creste cum stiu eu si vei ajunge, la capatul celor 365 de zile, multumit. Vei fi un an bland si intelept cu zestrea celorlalti ani, chiar daca tu pentru tine crezi ca vii de nicaieri; pentru mine vii din tineretea parintilor mei care mi te-au daruit odata cu haina sufletului meu. Te port cu mine peste tot, esti umbra si lumina mea.
Te rog sa pastrezi proaspata seva din sufletul fetitei mele, ca sa-ti poata inflori cu putere ciresii primavara, sa-ti aduca cu veselia ei cocorii, sa-ti parfumeze vanturile si sa-ti topeasca zapezile in palmele ei mici, moi si calde. Ajut-o sa isi pastreze puritatea sufleteasca nealterata, ca sa poata avea prieteni adevarati si sa fie iubita la fel de sincer si frumos cum o face ea. Te rog asaza-i cativa pistrui pe nasuc, sa nu-si mai mazgaleasca ea cu dermatograf.
Te rog sa-mi lasi parintii si prietenii sanatosi. Chiar daca tata nu prea vorbeste cu mine, eu vorbesc cu el in taina rugaciunii. Stiu ca are si el poverile lui: usureaza-i-le! Dar da-i in plus o bataie de inima si pentru mine. Tine-i mamei bunatatea si sanatatea, caci tare imi este a copilarie cand o stiu asa! Stii ca am cateva prietene, femei strasnice care se lupta pentru zambetul de fiecare zi, mai ales cand primesc rezultatele analizelor. Pe acestea fa-le si mai puternice, intoarce-le nesanatatea in sanatate si da-ne ocazii de intalnire spre-a ne hrani reciproc. Si mai da-ne si chestii muieresti: gablonturi frumusele, rochite colorate, pantofi, posetute si telefoane noi si performante care ne aranjeaza la selfiuri. Si sampanie in pahare. Da. Si cate un masaj de relaxare. Si daca e sa ne iei ceva, ia-ne din riduri si din colaceii de pe talie. Eh, ma opresc aici din bun simt, dar tu stii ca periodic noi avem liste de dorinte: nu le ignora!
Te rog sa fii bland cu profesorii, cu doctorii, cu preotii. Asaza-le acestora balsam in suflet, ca sa le fie daruirea lina si sa intinereasca sufleteste.
Te rog sa treci mai incet, ca sa nu stricam poduri din nerabdare, te rog sa construiesti cate un prag si deasupra celor care sunt deja la picioarele noastre, astfel incat sa dam cu capul de el ca sa-l vedem bine pe cel de jos. Si pune si o balustrada la trepte - uneori obosim urcand. Ah, si un aparat de cafea, sa fim treji in urcus.
Te rog sa lasi baloanele de sapun sa reziste mai mult, la fel sa faci cu florile de camp si cu pomii infloriti.
Te rog sa ai grija de animalutele mele atunci cand eu nu le inteleg rugamintile. Si fii mai lent cu gherutele pisicutelor, ca parca prea te grabesti sa le cresti la loc dupa ce le tai.
Te rog sa ne lasi bucuria marii calde, a rasariturilor si apusurilor de soare, a uimirii si-a descoperirii lucrurilor uitate din copilarie. Si coace fructele frumos si bogat, sa putem face gem de macese la toamna.
Te rog sa ne dai ninsoare frumoasa de Craciun si miracole!
Vei ajunge sa porti, de la scutec, haine de sarbatoare cusute cu flori colorate, stofe fine, voaluri, matasuri, catifele ori blanite. De asta voi avea eu grija. Tu insa, la toate sa porti aripi mari pentru zboruri ample. Sa nu gresesti directia; iar daca o faci, sa te redresezi repede, ca sa nu bata nervos din degete 2021, cu ochii cand pe tine, cand pe ceas.
Vezi si tu, timpule, ca nu e cazul sa te pierzi.
Mie da-mi ragaz pentru rugaciuni; cand ma asez, fa cum faci de obicei: dispari undeva; du-te si tu cu prietenii undeva si jucati-va cu pietrele din munti, numarati nisipul marilor sau modelati norii.
Daca doar aceste rugaminti le asculti, eu sunt fericita.
Ne mai auzim peste 365 de zile. Pana atunci hai sa te primenesc si sa te imbratisez! Pupa-l-ar mama pe el de timp frumos!

Dialog de iubire

 

   Cu varsta, devii colectionarul propriilor intalniri. Unele devin intamplari cand sunt cultivate, ingrijite si crescute la soarele inimii si la caldura zambetelor. Dar se opresc din copt dupa o vreme precum gutuii sau caisii sau visinii care-si consuma puterea de procesare a sevei si, daca nu salvezi din ei o mladita de viata noua, in urmatoarea primavara a inimii si-a zambetului, nici gutuiul, nici caisul, nici visinul nu mai inverzesc. Iar an de an te convingi ca lemnul lor, candva vas portant, e din ce in ce mai uscat de-atata gol. Il tai si-ti faci din fiecare creanga un stilou cu care scrii cate un rand de dragoste, daca-ti mai plange inca sufletul cerneala. Cand povestea e gata, lemnul crapa si-ti tine de cald cat pentru o-ncalzire de talpi ca sa nu-ti amorteasca pasii pe care esti obligat sa-i faci. Viata continua, cu sau fara rod verde. Ca asa-i musai, daca Dumnezeu iti da zile. Tot inainte.

   Dar daca Dumnezeu iti da zile, El are un plan cu tine. Iar in planul acesta tu esti omul viu care inca mai poate iubi - altfel n-ai fi viu. Si-ti asaza pe cale cate un om caruia ii daruiesti atat cat are el nevoie. 

   Doar ca de nevoia omului nu stii nimic pana ce nu-i daruiesti, caci abia atunci cand daruiesti afli ca seci sau, dimpotriva, cresti. Din toti oamenii intalniti pe cale doar cativa devin intamplari. Putini. Totusi, vine o vreme cand te opresti din intalniri si din intamplari. Iubesti o taina ca nebunul care vorbeste singur.

   Cand daruind primesti inapoi mai mult si descoperi ca din acel mai mult tu poti darui si mai mult, striga mut viata din nebunia ta celuilalt:

   -Iubi-te-as pana la capatul vietii asteia ca sa ma descopar cu mintea din ce in ce mai saraca de iubire, ca suflul dragostei tale sa-mi ajunga cat pentru o iubire, una singura, dar vesnica; si-apoi sa ma descopar cu inima din ce in ce mai bogata in iubire, ca suflul dragostei mele sa-ti fie arc spre nemurire!

   Tu sa stii, nespunandu-ti, ca te iubesc. Asa cum sa stiu eu, nespundandu-mi, ca ma iubesti.

   Ne-am fi margini de curcubeu, radacina si floarea aceleiasi tulpini, plecarea spre sosire a cocorilor, potcoava si coama aceluiasi galop, samburele si borhotul aceluiasi mar, mintea si inima aceluiasi intelept, gama si cheia aceleiasi melodii, piatra si apa aceluiasi rau, chinul si usurarea aceleiasi lacrimi, gerul si canicula aceluiasi anotimp, pierderea si regasirea aceluiasi vis, teama si bucuria aceluiasi Dumnezeu, geana si vocea aceluiasi timp, raza si umbra aceleiasi stele, cartea si partea aceluiasi om, gradina si casa aceleiasi copilarii, lumanarea si lumina aceleiasi rugi, dar miezul inimii mele tu si miezul inimii tale eu. Si toate cate sunt, noua ne-am fi.

   Sa-ti ajung azi si pentru maine, iar maine sa fie la fel ca azi. Sa-mi bucuri tristetile de ieri, iar eu sa-ti inalt toate adancurile. Sa tacem zburand departe unul de celalalt, dar sa ne intoarcem unul la celalalt pentru cuvinte. Sa le rostim doar pe cele din faptele inimii.

   Sa facem mult zgomot cu dragostea noastra atunci cand in lume e prea multa liniste in nepasarea de rau, hai sa speriem raul cu puterea iubirii noastre. Sa nastem din stanca struguri si din ploi sa facem perle. Sa-ti danseze perlele pe umerii mei, iar eu sa merg pe varfuri pe marginea paharului lumii, jumatate cu vin, jumatate cu pelin. Sa te imbeti de viata ca sa uiti drumul pe care pleci de langa mine, iar revenirea-ti sa depinda nu de mine, cat de iubirea ce ti-o port in perle, in vin, in pelin si in dans.

   Si sa-ti revii, mai treaz ca omul la judecata de Apoi, atat cat sa ma iubesti cu drept de moarte datoare vietii vesnice inca de-aici, de-acum, pentru Apoi. Sa-mi spui c-ai fost plecat dincolo de-Apoi la cules de stele, dar ca te-ai intors pentru mine, pentru ca nu exista nicaieri ce e aici, acum si asa; si sa-mi spui ca tu ai asezat in univers Casiopeia in forma de coroana, iar eu s-o primesc cu nestiinta pe frunte. Si sa-mi soptesti:

   -Ajunga-ti lumea asta doar a noastra, ca de-altele nu mai avem vieti. Niciodata. Atat putem face aici, acum, asa pentru totdeauna.
Mai poti muri iubind asa?

Puf, 11 ani-lumina

Trebuie sa ma concentrez sa-ti pot tese, din toate firele colorate adunate in 11 ani, o singura poveste. Una singura, care sa nu se desire niciodata si sa fie mai frumoasa ca toate celelalte, pentru ca asa mi te daruiesti fara sa stii de 11 ani incoace – din ce in ce mai frumos, iubita mea fetita.

“O, Doamne, Stapan al cerului, daca n-as fi eu, unde ar locui dragostea Ta?” (Rabindranath Tagore)

…chiar asa! Dragostea lui Dumnezeu, pentru mine, esti tu. Si, cu toate ca vei calatori in viata ta peste tot, vei locui mereu in mine, pentru ca in mine ti-a asezat Dumnezeu radacinile.

   A fost odata o steluta rotunda si stralucitoare pe care o chema Puf. Ea credea ca este roz ca un trandafir deschis in soare, insa asta doar pentru ca nu se putea privi singura; daca ar fi putut, ar fi inteles ca avea toate culorile, caci miezul ei era un mic glob de lumina pura care incorpora la gramada toate culorile curcubeului. Astfel, in functie de lumina pe care o primea de la alte corpuri (dar mai ales de la privirile acestora), devenea uneori si roz – mai ales cand o privea mama ei, o alta steluta rotunda si stralucitoare. Alteori devenea albastra, galbena, violet, verde, insa niciodata alba. Albul era, pentru mica steluta, un fel de ideal in viata, desi prea bine nu stia cum si-l va implini, insa isi dorea ca, intr-o zi, sa isi poata privi vartejul de alb prin Univers si sa se bucure ca a scapat de treptele culorilor.

   Da, trepte, caci culorile erau un fel de scoala acolo, in Universul nesfarsit in care traia steluta Puf alaturi de alte cateva sute (sau mii… milioane… asta nu conteaza!) si la fiecare 11 ani-lumina invata cate o culoare ca materie de baza pentru anii care urmau.  Iar notele se dadeau in functie de stralucirea pe care reusea fiecare steluta, cu intensitatea culorii nou insusite, s-o atraga si s-o mentina pe pelerinele lor plutitoare.

Puf invata foarte bine, insa numai ideea albului absolut o facea sa se grabeasca si mereu i se parea ca nu reusea, din cauza asta, sa pastreze prea mult timp stralucirea. Se simtea ca si cum Lumina ar fugi de ea, desi nerabdarea ei era cea care o estompa (nu, nicidecum nu o alunga!, caci Lumina era chiar in ea).

   La inceput, Puf invatase despre rosu. Pentru ca a invatat foarte bine in acei 11 ani-lumina, a primit o tabara pe Marte.  Cand a ajuns a fost foarte entuziasmata – era prima data cand pleca singura in Univers si spera sa cunoasca si alte stelute cu care sa se imprieteneasca si sa se poata rostogoli prin pulberea de stele sau sa alerge prin nebuloase ascunzandu-se dupa galaxii. Insa bucuria i-a fost scurta cand l-a intalnit pe Matias, un satelit  tare frumusel de-al casei. Matias era chipes si foarte puternic; purta mereu o pereche de botine din fier care, din cauza ploilor dese de meteoriti din acea zona, ruginisera. Puf a vrut sa se imprieteneasca cu el, pentru ca mama ii explicase ca o steluta nu-si poate permite sa fie rautacioasa, suparacioasa, nici macar indiferenta.  Matias insa, cu fiecare gest de apropiere de-al stelutei Puf, troncanea  puternic din botinele de fier  lovind in jurul lui toate stelele, facand-o pe Puf sa se simta vinovata pentru orice tentativa  de-a ei de-a imblanzi spiritul razboinic din satelitul rebel, desi frumusel. 

   A fost o mare dezamagire pentru ea sa descopere ca Universul poate invarti si astfel de experiente oarecum paradoxale.

   Cand a ajuns acasa si i-a povestit mamei, aceasta i-a spus ca cei 11 ani-lumina in care a invatat sa fie rosie ii vor folosi nu doar ei, cat mai ales celorlalti, deoarece puterea gresit directionata aduce rugina, in timp ce puterea folosita in scopuri nobile aduce izbande. Depinde de fiecare steluta in parte sa aleaga ce va face cu puterea aceasta - va urma comportamentul razboinicului Matias (din cauza caruia deja stie tot Universul ca e neplacut sa ajungi in tabara pe Marte) sau va pastra caldura in putere?

   In urmatorii 11 ani-lumina, Puf a invatat treapta culorii portocaliu. Au fost niste ani splendizi, in care Puf a inteles ca poate  sa faca din ce in ce mai multe lucruri singura, insa ii lipsea curajul.  Desi facea bine tot ce facea, ii lipsea increderea.  Mama ei a trebuit sa-i  explice ca increderea in ea insasi este mai importanta chiar decat actiunea pe care urmeaza sa o faca si a recompensat efortul celor 11 ani-lumina portocalie cu o tabara pe Jupiter.

   Pe Jupiter s-a simtit excelent!  In fiecare dimineata, la aceeasi ora, serveau micul dejun pe pajiste niste furnicute mici si simpatice care-si impletisera singure cosurile pentru mancare din niste fire din praf magic intarite cu legaturi de raze. Toate dupa-amiezile erau bine organizate pe activitati de gospodarie de niste albinute ce-si decantau mierea care curgea in rauri. Cand mierea depasea nivelul albiilor, Jupiter insasi se invartea atat de puternic de exact 11 ori, incat regla debitul mierii  la gurile de varsare, unde niste castori seriosi  faceau diguri. Jupiter avea cateva armate de mici maturi care maturau singure orice fir de praf ar fi patruns in spatiul ei, iar seara stateau toate stelutele linistite si mancau portocale pe care au invatat sa si le curete singure, dupa ce se jucau cu ele facand echipa cu asteroizii.

   In tabara de pe Jupiter a fost bine, insa i se facuse tare dor de casa, unde nu era chiar atata militarie si strictete ca pe Jupiter. S-a bucurat mult cand a ajuns acasa!

   Dar astfel a invatat micuta Puf harnicia. Mama ei a fost peste masura de fericita sa constate ca-si facea singura curat in camera, si chiar pregatea pentru toti micul dejun, caci invatase sa se trezeasca odata cu primul rasarit de soare, despre care avea sa invete in urmatorii 11 ani-lumina.

   Asadar, invatand foarte bine si despre galben, a primit o tabara pe Venus! Venus era planeta despre care discutau deja toate stelele, de la cele mai mici pana la cele mai batrane; i se dusese faima de vedeta, fiind numita chiar planeta STAR, propriu-zis! Scria in toate gazetele spatiale despre toaletele pe care le invarte in Univers, despre farmecul pe care-l revarsa, despre extraordinara ei putere de imblanzire si aparusera chiar si poezii. Puf iubea poezia si, cand a aflat ca va merge pe Venus, s-a invartit de bucurie atat de tare, incat i-a reusit stralucirea galbenului pe margini perfect – de aproape, puteai jura ca Puf e un soare in miniatura!

   Pe Venus a invatat multe. A invatat sa se aprecieze, a invatat ca este unica in Univers, a invatat ca oricat de stralucitoare sau colorata ar fi o stea, lumina nu sta in ochii privitorului, ci in sufletul ei si in puterea de-a transmite aceasta lumina, oricat de intunecat ar fi in acel moment Universul. A invatat sa se pieptene singura, si i-au reusit chiar niste impletituri pe colturile ei de steluta atat de frumoase, incat a venit acasa cu o diploma!

   Dar, dincolo de faptul ca Puf era oricum o steluta frumoasa si inteligenta care acum devenise constienta de acest fapt stiut si de intregul Univers, a mai invatat ca nici frumusetea, nici inteligenta nu valoreaza nimic daca nu sunt dublate de noblete sufleteasca. De pilda, Matias era un asteroid frumusel, dar rece; pe Jupiter era totul organizat inteligent, dar n-a auzit de la nimeni vreo poveste seara, inainte de culcare. In schimb, in aceasta tabara a invatat ca Soarele este atat de mandru de naturaletea lui Venus, incat isi lasa haina la ea acasa fara sa-si faca griji ca ar pierde-o. Venus a invatat-o pe Puf ca frumusetea oricand poate fi impodobita si mai mult prin bunatate sufleteasca, iar inteligenta poate fi imbogatita prin bucuria de-a adapta orice actiune la nevoile sufletesti.

   Puf a inteles ca faima planetei  Venus nu e doar o simpla vorba universala, ci chiar un mod de viata!

   Cand s-a intors acasa i-a spus mamei ca e cea mai fericita steluta din Univers nu pentru ca are cea mai frumoasa si inteligenta mamica-stea din Univers, dar mai ales pentru ca aceste doua elemente n-ar avea puterea de-a straluci trainic in timp fara bunatatea sufleteasca. Si i-a recitat o strofa invatata la un curs pe Venus: “La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga.”

   Au urmat alti 11 ani-lumina frumosi si rodnici pe treapta culorii verde, pentru care Puf a fost recompensata cu o tabara pe Saturn.

   Pe Saturn a aflat ce e distractia si cum poate o steluta ca ea (si ca cele adulte chiar) sa petreaca in veselie viata lor lunga eliminand orice gand de plictiseala. In fiecare zi isi puneau patine si se lansau pe inelul lui Saturn, care imbina perfect mountaign-rousse-ul cu patinoarul.  Zilele treceau aproape fara sa-si dea seama, insa in ultima zi a avut minunata surpriza de-a se trezi in tabara cu mama ei, alaturi de care a patinat facand inconjurul inelului de 11 ori! A fost o distractie pe cinste!

   Si in ziua de azi, amandoua  inca-si mai amintesc cu nostalgie cat de frumos trecea timpul cand Puf era micuta (dar totusi trecea…, si asta era partea mai dureroasa pentru mama ei, care ar fi vrut sa poata opri timpul in loc ca sa pastreze starea de copilarie vesnica).

   In urmatorii 11 ani-lumina, pe treapta culorii albastru,  Puf a avut multe de invatat, poate mai multe decat si-ar fi imaginat vreodata ca ar putea exista, desi credea ca nimic nu e mai mult ca spatiul infinit in care se rotesc mii de stele!

   A fost nevoie, ca sa-i reuseasca proba de stralucire azurie de la final, sa-si lamureasca foarte bine sentimentele intre tristete si seninatate, caci uneori ajungea sa le confunde din cauza ca si atunci cand era trista, dar si cand era linistita, capata o stralucire albastra. A trebuit sa discute cu mama ei despre aceste doua situatii delicate pentru a invata sa fie foarte atenta la sufletul ei, caci tristetea nu trebuia sa devina cauza linistirii ei. Mama i-a explicat ca, desi culoarea emisa e albastra in ambele situatii, ceea ce le diferentiaza este lumina transmisa. Tristetea, desi albastra, nu va straluci niciodata, caci tristetea usuca si intuneca sufletul, in timp ce linistea sufleteasca la fel de albastra e dublata de stralucire, de speranta si de zambet.

   Puf a absolvit cu succes si acesti albastri 11 ani-lumina, iar mama i-a pregatit surpriza copilariei ei: o tabara la tara! N-a prea inteles de la inceput de ce mama ei era atat de incantata in locul ei, insa singura explicatie a fost ca aceasta ‘’tara’’ e un loc magic de pe planeta Pamant.

   Nu pot povesti tot ce a facut Puf pe Pamant, caci ne-ar trebui alti 11 ani-lumina, Pamantul fiind cea mai fascinanta planeta din Univers (chiar daca Venus e seducatoare). Insa stiu ca aceasta tabara i-a placut asa mult, incat a uitat de toate cand a vazut cum toate obiectele au o singura directie si nu mai plutesc haotic ca pe celelalte planete. Cel mai mult i-a placut sa se joace cu o portocala pe care, aruncand-o in sus, o vedea cum se intoarce. Si-a spus ca nu e de gluma cu planeta Pamant, caci probabil asa cum se intorc lucrurile aruncate, se intorc si gandurile! Si si-a propus sa gandeasca foarte, foarte frumos cat timp va sta in tabara pe Pamant, ca sa-i vina inapoi aceasta frumusete.

   De aceea, s-a ascuns intr-un cires cand a trebuit sa paraseasca tabara, ca sa mai ramana; si au mai ramas o zi, insa apoi Puf s-a ascuns in sufletul unui om pe care l-a convins ca e steluta lui norocoasa sperand astfel sa nu mai plece, insa si de data asta a fost deconspirat planul ei; apoi au gasit-o printre stelele unei mari jucandu-se cu firele de nisip si cu razele soarelui si i-au facut cadou inca o zi, insa cand sa plece s-a lipit de fruntea unui cal salbatic care alerga pe o campie cu iarba cruda si n-au mai gasit-o pana in ziua in care o fetita de varsta ei isi aniversa cea de-a 11-a zi de nastere.

   I se prinsese in dantela rochitei, intr-un moment de dulce nostalgie, caci pe rochita fetitei erau cusute planete colorate, exact cum le invatase ea in totii zecii ani-lumina, un Soare si o Luna si o singura stea. O stea ALBA!, asa cum visase ea sa devina cand va creste!

   Fetita care implinea 11 ani, fascinata de spatiu, purta rochita din dantela neagra-neagra ca Universul necuprins, adanc si inalt deopotriva, cu aceasta galaxie minunata din care Puf chiar venise si, pentru ca ii era dor de mama ei, se asezase pe pieptul fetitei, acolo unde ii simtea sufletul cald si moale. Fetita statea in fata unui telescop pe care il primise in dar de ziua ei (urma sa plece si in tabara, pentru ca si ea invata bine…) si nu stia incotro sa-l indrepte ca sa vada ceva nemaivazut! O stea, o planeta, o nebuloasa… orice, numai sa-si apropie Universul doar-doar va face vreo descoperire! Intelesese ea ca spatiul este mereu o enigma, caci mereu erau descoperite lucruri uimitoare care, spuneau adultii, aveau sa schimbe toate teoriile despre lume!

   Cum statea Puf si o privea ascultand gandurile fetitei, a fost intrerupta brusc de o voce:

   -Multi ani traiasca, multi ani traiasca, la multi aaani! Cine sa traiasca, cine sa traiasca? La multi aani! Siluana sa traiascaaaaa!... Pune-ti o dorinta si sulfa repede, ca sar artificiile din tort!

   Era mama fetitei, la fel de calda ca mama ei.

   Steluta Puf a simtit dintr-odata ca va sari din pieptul fetitei, caci inima ii batea atat de tare in timp ce-si punea dorinta:  “As vrea sa cunosc Universul dincolo de Pamant!” (si-a dorit fetita)

   Cand a cazut linistea noptii peste toti, peste daruri, peste farfurii si pahare, peste baloane si peste suflete, Puf a iesit din dantela rochitei, s-a asezat pe perna fetitei si i-a soptit acesteia in timp ce dormea, in vis:

“   La multi ani, Siluana!

Ai un nume atat de frumos, incat trebuie sa stii ca tu toata esti o planeta intreaga!

Eu ma numesc Puf si sunt o stea  care calatoreste ani-lumina sa poata ajunge pe cate o planeta, si numai daca merit! Am fost pe multe planete, insa o planeta atat de minunata ca tine n-am vazut niciunde in acest Univers, si nu uita ca Universul este infinit.
Sa te uiti seara prin telescop – ai sa ma vezi. Eu nu am telescop acasa, insa pot transforma  pentru tine fiecare zi a vietii tale intr-o lentila telescopica prin care sa poti strabate cele mai mari distante spatiale. Prin aceste lentile vei cunoaste lumea pas cu pas, nor cu nor, planeta cu planeta, stea cu stea, insa la sfarsitul distantei, acolo unde este infinitul, vei intelege ca cel mai fascinant univers este sufletul tau. Ti l-a daruit acum 11 ani mama ta care ar face orice sa stie ca sufletul tau va ramane la fel de limpede ca in prima zi!
Fii atenta in intuneric, caci sunt usi care nu se vad. Daca te incarci cu iubire, poti lumina singura si vei gasi usor usile nevazute din Univers care, odata deschise, vor alunga tot intunericul.
Iubeste!, e tot ce conteaza oriunde te-ai afla in Univers!
Si, daca vreodata nu-ti vei mai cunoaste visul, uita-te la cer si priveste-mi stralucirea. “

   I-a lasat putin praf stralucitor pe perna, ca fetita sa stie ca nu a fost doar un vis de copil obosit, sub forma literelor   P U F   si a plecat spre casa sa-si iubeasca mama si sa-si continue studiile, caci mai avea de invatat si alte trepte de culoare in calea ei spre stralucire si mai ales de vizitat si alte planete!

   Nu stiu daca Siluana va afla vreodata care, din miile de stele albe de pe bolta cerului, este Puf. Cert e ca stelele spun mereu adevarul, altfel n-ar ajunge albe, ca un ideal in viata.

   Spatiul e mereu necunoscut si toate povestile traite in Univers se termina cu “va urma…”

Insula Vantului

     Au trecut 9 ani de cand ne cunoastem, eu si fetita mea. Cu toate astea, suntem impreuna dinainte si dincolo de timp, doar ca din an in an asteptam implinirea lui cu darurile aferente. Eu le numesc comori. Uneori le gasim abia cand ne pierdem busola, harta si farul calauzitor.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

     Trecusera cativa ani de cand traiau, o maimutica si un papagal – prieteni nedespartiti, pe o insula. Era o insula a fericirii depline, in care nu lipsea nimic si era foarte multa liniste.

     Dar insula aceasta avea ceva deosebit de orice alta insula. De fiecare data cand vantul adia si atingea frunzele ca niste sabii ale palmierilor, suiera un cantec al naturii in strofe, iar la fiecare strofa aparea deasupra insulei cate ceva, de fiecare data altceva.

     
     O data, pe cand maimutica isi descoperise degetele si se juca incantata cu ele, si-a atins degetele aratatoare batandu-le usor, apoi din ce in ce mai tare. A adaugat si degetele mijlocii, batand din ele doua cate doua, apoi cu inelarele si, cand a batut din palme, si-a dat seama ca sunetele pe care le scoteau degetelele ei semanau a cantec de ploaie. De dragul ei, natura i-a facut jocul si a pornit o ploaie usoara. Se acompaniau amandoua – maimutica cu degetele si ploaia cu stropii. Ploaia a fost scurta, iar vantul prin frunze a facut sa apara un curcubeu deasupra insulei. Maimutica a invatat repede aceasta strofa si, de cate ori isi dorea un curcubeu, batea din degetele. Era simplu. Aparea curcubeul si asa a reusit maimutica sa-i boteze fiecare pana a papagalului dupa culorile curcubeului. Cel mai mult ii placea galbenul, simtea ca o umple de bucurie!

     
     Alta data, cand maimutica statea intinsa la soare si se gandea cata liniste e pe insula aceasta pe care locuia, a inceput sa zambeasca, vantul adia caldut si, dintr-odata, pe cer au aparut norisori albi si pufosi. Imaginea la care se gandea maimutica, vantul ii transforma norul in acea imagine. De exemplu, daca se gandea la frumusetea florilor de pe insula, vantul transforma toti norisorii in flori. Daca se gandea la papagalul ei, vantul transforma norisorii in pasari care-si intindeau aripile si zburau. Daca se gandea la joaca cu prietenele ei, toti norisorii deveneau maimutici care se agatau una de coada celeilalte si topaiau pe cer. Daca se gandea la banane, toti norisorii deveneau lunguieti, ca bananele, pentru ca apoi, daca se gandea la nuci de cocos, toti norisorii sa se transforme in ghemotoace de vata pufoase. Maimutica invatase si aceasta strofa. De fiecare data cand dorea sa priveasca spectacolul norilor, zambea si vantul ii transforma norii in imagini. Asa si-a dat seama ca nori sunt precum zambetele: intotdeauna apar din senin si se transforma mereu.

     
     Alteori, vantul batea destul de puternic pe insula si atunci maimutica se speria, pentru ca nu putea sta sub cerul liber, din cauza ca, micuta fiind, vantul ar fi dus-o prin locuri pe unde nu si-ar fi dorit sa ajunga. Si atunci statea in coliba ei mesterita chiar de ea din tulpini de bambus asteptand cuminte ca vantul sa se mai potoleasca. Ii placea tare mult sa bea dintr-o jumatate de nuca de cocos laptele acesteia. Isi facea un pai dintr-un fir de iarba si-si savura licoarea privind afara la dezlantuirea naturii. Intr-una din aceste zile furtunoase, cand vantul parea ca nu iarta nimic in calea lui, maimutica a descoperit ca nu mai are nuci de cocos in coliba. A iesit putin din coliba, a luat o frunza mare de palmier (din acelea care sunt ca evantaiele mari, chinezesti) si a inceput s-o fluture sub cocotierul incarcat de nuci. Sa se catere era prea riscant, vantul ar fi putut-o tranti la pamant. Cum flutura ea din frunza de palmier sub nuca pe care pusese ochii, vantul s-a intetit si a ajutat-o sa fluture mai puternic din frunza, nuca de cocos a inceput sa se clatine si a picat apoi la picioarele maimuticii. Fericita, a luat-o repede in coliba si s-a asezat la savurarea lapticului. Asa a inteles ca, atunci cand esti precaut, poti folosi vantul in favoarea ta. De fiecare data cand se pornea furtuna, maimutica iesea la culesul nucilor de cocos din fata colibei (niciodata nu se indeparta!). A invatat si aceasta strofa repede, si ajunsese deja sa aiba o intelegere cu vantul.

     Intr-o seara, dupa o zi in care fusese foarte cald, vantul a adus un aer racoros pe insula, asa ca maimutica s-a gandit sa profite si sa se bucure de racoarea noptii, a urcat pe cea mai inalta stanca de pe insula, s-a intins pe spate si a inceput sa priveasca cerul. Ziua n-ar fi putut face asta, deoarece caldura ar fi toropit-o. Dar noaptea, cand vantul batea, era o placere! Cum statea ea asa intinsa, picior peste picior, cu manutele sub capsorul ei mic, au aparut doua stele. Cand le-a vazut, a crezut ca cerul este o oglinda in care-si vede ochisorii ei stralucind si si-a chemat repede prietenul papagal ca sa-i arate minunatia descoperita. Cand a venit papagalul, au mai aparut inca doua stele. Vazand asta, l-a rugat pe papagal sa zboare repede si sa le cheme pe celelalte maimutici care, cum au auzit de grozavie, au venit intr-un suflet. Cand au ridicat ochii spre cer, acesta s-a umplut de stelute stralucitoare - unele mai mici, altele mai mari. Maimutica a inteles ca nimeni nu e niciodata singur noaptea, ca cerul este o oglinda a ochilor si, daca ar putea aprinde o lumina maaaare cat un cer, atunci s-ar vedea si restul chipurilor. Dar tot ce conta erau privirile pline de viata, ochii care clipeau des a bucurie. De fiecare data cand se simtea singura urca pe stanca insulei unde vantul adia, iar maimutica vedea ochisorii tuturor fiintelor din jurul ei.

     Asa treceau zilele linistite ale micutei maimute si-ale prietenului ei papagal. Invata mereu strofe noi si se distra de minune, caci era o eleva plina de rabdare si curiozitate in acelasi timp. Vantul o obisnuise cu tot felul de surprize deasupra insulei, iar maimutica deja stia ca el ii arunca de sus, din cer, tot felul de distractii.

     Dar vezi ca, intr-una din dimineti, dupa ce noaptea fusese o ploaie cumplita, iar la orizontul marii se vedeau nori albastri-violet si fulgere, vantul i-a adus o mare surpriza, si aceasta surpriza nu mai venea de sus, ci din apele marii, purtata incet-incet de vant spre tarm. Vantul stia sa aduca, asadar, surprize si de jos. Hmmm... Curioasa din fire, s-a dus repede sa vada ce plutea in deriva aproape de malul marii. Era un fel de coaja de nuca de cocos, injumatatita, dar uriasa, in care erau infipte niste bete legate cu carpe pe care vantul le umfla cateodata atat de tare, incat uriasa coaja de nuca inainta foarte repede, pana ce a ajuns la tarm si s-a impotmolit in nisipul ud de acolo.

     I se facuse putin frica, nu stia ce va urma, ce ascunde aceasta nuca de cocos gigantica, dar, cum stia ca vantul intotdeauna ii aducea lucruri bune, si-a facut curaj si a inaintat spre noua aparitie de pe insula. Sigur ca da, era vorba despre o corabie! Numai ca maimutica noastra nu mai vazuse asa ceva niciodata. Pe acolo nu treceau corabii. Cand s-a apropiat mai bine, a vazut doua manute atarnand peste marginea corabiei. Erau micute ca ale ei, asa ca a sarit si le-a prins. Dintr-odata, manutele s-au transformat intr-o fiinta dragalasa, fara blana pe corp, dar cu o blana ciufulita si lunga pe cap, cu doi ochisori la fel de stralucitori ca ai ei, si cu un glas colorat precum curcubeul. Era o fetita de 9 ani, putin speriata si murdara, foarte infometata si la fel de curioasa ca maimutica.

     S-au luat de mana si maimutica a dus-o la ea in coliba, unde i-a dat sa bea lapte din nucile ei de cocos, apoi i-a zambit, a pieptanat-o cu un os de peste si i-a impletit parul intr-o codita care semana mult cu codita ei din spate, cu exceptia faptului ca daca o tragea de ea, pe fetita o durea si scotea un tipat scurt si ascutit, in loc sa se arunce din copac in copac ca celelalte maimutici. S-au imprietenit si se jucau tare frumos impreuna, iar fetita i-a povestit ca ea calatoreste impreuna cu tatal ei pe acea corabie esuata. I-a povestit cat de tare s-a speriat cand au trezit-o, peste noapte, niste leganari puternice ale corabiei, atat de puternice de credea ca se vor rasturna. Si isi mai amintea, din acea noapte de cosmar, ca un fulger le-a lovit unul din catarge atat de puternic incat s-a spulberat, carma cu care tatal ei incerca sa aduca corabia pe traseul lor s-a rupt, i-a zburat busola din maini si farul calauzitor a disparut in negura noptii. Apoi l-a vazut trantit la podea si de atunci parca a dormit adanc pana in dimineata aceasta. Maimuticai i s-a facut mila auzind aceasta poveste plina de aventuri si, ca s-o inveseleasca pe fetita, a tras-o de codita, numai ca fetita s-a pus pe un tipat atat de puternic, incat imediat a aparut langa ele tatal acestei mici fapturi dragalase, speriat si furios. Privirea lui, insa, nu avea nimic din dragalasenia fetitei. Fetita i-a sarit in brate bucuroasa de revederea lui, insa tatal a insfacat maimutica dintr-o miscare, a legat-o si a mai dezlegat-o abia dupa ce a bagat-o intr-o cusca pe care o avea pe corabie.

     Maimutica s-a intristat tare rau. Nu mai putea face nimic si se simtea tradata de vant.

     Dupa ce a inteles ca e incuiata, a vazut ca langa ea mai erau si alte custi. Intr-una din ele era prietenul ei - papagalul, in alta era un pui de crocodil de care nu-ti putea fi teama daca-i intelegeai tristetea din priviri, in alta cusca era incuiata o zebra slaba, care refuza sa manance din iarba ce-o avea langa ea, in alta cusca era incuiata o pisica salbatica ce naparlea, iar in cusca de langa el erau incuiati doi porcusori de Guineea foarte galagiosi.

     Dupa ce a vazut toate aceste cutii din sarme pline de animale, dar animale triste, a observat ca insula ei devine din ce in ce mai mica, iar largul marii din ce in ce mai mare.

     A auzit-o pe fetita cum il ruga pe tatal ei sa n-o incuie pe maimutica, caci e prietena ei. Apoi l-a auzit pe tatal ei cum ii explica cu blandete ca nu trebuie sa se lege de niciunul din aceste animale, pentru ca altfel ei doi vor muri de foame. Fetita nu prea intelegea cum te-ar putea ucide iubirea, dar nu vroia sa-si supere tatal. Il vedea zi de zi cum se ocupa cu toate: conducea corabia dupa niste harti precise si nu trebuia sa greseasca nici macar cu un val, mereu era cu ochii in busola sau dupa vreun far calauzitor, pescuia, gatea, ii asigura toate mesele fetitei, avea grija sa distileze apa marii pentru a-i da apa proaspata si curata, ii spala cele doua rochite pe care le avea, ca sa fie mereu curata, o pieptana si ii prindea parul intr-un coc strans, peste care ii lega un baticut alb. Avea grija sa nu-i lipseasca nimic din cele necesare supravietuirii, insa parca fetita si-ar fi dorit sa-i povesteasca si ei despre culorile din harti, despre sagetile din busola, despre luminile farurilor, sa-i explice de ce unele valuri erau verzi si altele albastre, i-ar fi placut sa-i puna mancarea in farfurii colorate si sa manance impreuna, i-ar fi placut sa stie sa-i impleteasca parul, asa cum stia maimutica si si-ar fi dorit, poate mai mult ca orice din tot ce se putea in acele conditii pe mare, sa-i spuna cate o poveste seara, inainte de culcare, in timp ce corabia o legana ca intr-o poala de mama buna.

     N-a fost chip sa-l induplece.

     De aceea, fetita incepuse sa se duca in fiecare noapte, pe furis, la cusca maimuticii si-i ducea din apa ei proaspata. Dupa doua seri, fetita a reusit sa descuie cusca si o lua pe maimutica pret de cateva ore cu ea. Se ascundeau amandoua sub o banca de pe corabie, pazite de ochii ageri ai tatalui-capitan.

     Au fost cele mai frumoase seri acelea, caci fetita ii spunea maimuticii despre fericirea ei de-a avea o prietena atat de buna, despre tristetea ei de dinainte de-a fi cunoscut-o, despre singuratatea ei, despre dorul de-a ajunge acasa si despre visele ei frumoase. Maimutica a intrebat-o de ce calatoresc ei pe mare, de unde si catre ce destinatie? Iar fetita i-a raspuns ca tatal ei are un circ intr-un mare oras si cauta animale mai deosebite pentru acest circ, ca sa le dreseze si sa faca niste numere de senzatie. Astfel, vor incanta toti copiii si vor castiga multi bani, iar viata lor va fi mai usoara. Atunci, maimutica i-a spus ca banii nu fac viata mai usoara. Viata ei era usoara si fericita fara bani, inainte de-a fi inchisa.

     Fetita a parut tare mirata si i-a marturisit ca nu intelege cum ar fi viata fara bani. Fara bani nu se pot cumpara jucarii, nu poti merge la filme, nu poti manca bunataturi...

     Insa orele treceau si maimutica nu apuca sa povesteasca prea multe cu fetita, caci la miezul noptii capitanul intra in cabina sa verifice daca fetita doame linistita. Si astfel, ele se desparteau inainte sa apuce sa discute prea multe.

     In seara urmatoare continuau de unde ramaneau. Insa peste zi, maimutica se gandea in singuratatea si apasarea custii ei, il vedea pe prietenul ei trist si pe toate celelalte animale chinuite si incepuse sa-si faca astfel un plan al salvarii acestora. Dar isi dadea seama ca i-ar fi tare greu, de dupa gratii. Trebuia sa ajunga, intai de toate, la inima impietrita a capitanului de vas. Si ce putea gasi bun in inima acestuia, daca nu iubirea lui pentru fetita?

     Intr-o zi, pe cand capitanul pescuia chiar langa cusca maimuticii, ea a inceput sa bata din degetelele aratatoare, apoi si din cele mijlocii, inelare si cand a batut din palme, vantul a adus o ploaie scurta, dupa care a iesit un curcubeu splendid! Tatal fetitei a fost tare fericit ca a prins mai mult peste si a inteles de unde a pornit totul. S-a bucurat in sinea lui, dar era prea mandru sa-i zambeasca maimuticii.

     A doua zi, capitanul a alunecat pe puntea uda de la ploaie si a ramas mult timp intins acolo, cu fata in sus, spre cer, pentru ca i se intepenise spatele intr-o durere care-l facea sa nu se mai poata misca deloc. Maimutica s-a intins si ea pe spate si s-a straduit din greu sa-i reuseasca a zambi, dar a ajutat-o gandul ca totul se va sfarsi cu bine; vantul a inceput sa adie, cerul s-a umplut de norisori pufosi, iar capitanul a putut sa vada limpede cum unul din nori parea a fi chiar el, celalalt fetita lui care-i sarea in brate in timp ce el o mangaia si erau inconjurati de nori patrati, care se transformau pe rand in cate o pasare ce zbura libera, o zebra care alerga elegant pe cer, o maimutica ce se juca cu coada fetitei lui, o felina ce facea salturi incredibile, doua mogaldete ce se fugareau prin tot cerul si un crocodil care stergea cu coada lui toate imaginile... Atunci, tatal s-a ridicat de pe podea si i-a zambit pentru prima data maimuticii.

     In acea seara, capitanul cel dur si-a luat fetita in brate pe punte, a descuiat apoi custile maimuticii si a papagalului, si s-au asezat in liniste pe o banca. Au inceput sa straluceasca stelele, iar maimutica i-a povestit fetitei ca stelele sunt ochii prietenilor si i-a mai spus ca, cu cat ai mai multi prieteni, cu atat vor straluci mai multe stele pe cer. Tatal ei a adormit, astfel ca fetita a descuiat toate custile, iar animalele au fost fericite si recunoscatoare pentru eliberarea lor.

     Cat timp a durat noaptea aceea magica, vantul a facut o minune sufland puternic in velele corabiei. Spre dimineata, corabia era impotmolita pe tarmul unei insule necunoscute, de unde se puteau zari zebre in iarba si crocodili tarandu-se printre mlastini. Zebra si puiul de crocodil au plecat multumind fetitei cu sufletul bun.

     Cand s-a trezit capitanul, si-a dat seama ca toate custile sunt goale, dar nu s-a mai maniat ca in trecut. A cules de pe acea insula fructe proaspete si au pornit mai departe. Iar in lunga lor calatorie spre marele oras de unde veneau, au mai poposit si pe alte insule, unde au eliberat porcusorii de Guineea si pisica salbatica, apoi s-au aprovizionat cu apa proaspata si fructe gustoase, pe care le-au acoperit spre pastrare cu frunze uriase de palmieri.

     Ramasesera maimutica si papagalul pe corabie, alaturi de ei. Capitanul nu stia ce sa faca... era greu de gasit pe hartile lui Insula Vantului, pe care esuasera in timpul acelei furtuni napraznice. Nu mai avea nici busole, iar faruri nu se vedeau in noapte. Nici macar nu auzise vreodata de existenta acelei insule. Singura posibilitate era sa mearga impreuna, toti patru, in orasul din care venisera fetita si tatal ei.

     Insa maimutica avea alt plan. A luat una din frunzele de palmier de pe fructe si a inceput s-o fluture in sus, imaginandu-si ca soarele este o nuca de cocos din a carui caldura si lumina trebuie sa se hraneasca.  Vantul s-a pornit imediat, caci tare o mai iubea pe maimutica, a umflat panzele velelor si au ajuns seara tarziu pe tarmul Insulei Vantului, fara harti si fara busole.

     Tot ceea ce invatase maimutica in momentele ei de liniste pe insula, ii folosise pe deplin in aceasta aventura, si-i folosise nu numai ei, dar lectiile ei simple de viata ajutasera sa fie eliberate atatea suflete!

     Nu cred ca trebuie sa va mai spun ca tatal fetitei s-a imbunat mult in acele zile cat au locuit pe insula, caci au ramas cateva zile acolo cu totii.

     El si fetita au pastrat secreta existenta acestei insule dupa ce au descoperit-o, si periodic incarcau corabia cu nuci de cocos de pe Insula Vantului, caci aveau un gust deosebit de alte nuci de cocos, le duceau spre vanzare pe alte meleaguri si luau pe ele banuti frumosi din care au reusit sa-si cumpere o casa frumoasa, cu o gradina mare intr-unul din acele meleaguri. Apoi, tatal fetitei a cunoscut o femeie buna si frumoasa care-si cumpara nuci de cocos pentru a face un ulei de par si stia sa impleteasca cele mai interesante codite si sa spuna cele mai misterioase povesti. Fetita a iubit-o ca pe mama ei si toti au trait frumos impreuna.

     Uneori, cand simteau nevoia sa-si aminteasca unde i-a dus pe ei vantul vietii, se urcau in corabie toti trei si fluturau o frunza de palmier spre cer intr-un gest care altora le parea ciudat si inutil, dar imediat pornea un vant puternic care-i ducea direct spre Insula Vantului, fara vreo harta, fara busola si chiar fara niciun far calauzitor. O salutau pe maimutica, se bucurau de curcubeu, petreceau noaptea sub privirile stelelor, beau lapte de cocos din coliba maimuticii si apoi plecau in mare taina pastrand comoara fericirii numai pentru ei.

     Nimeni, inafara lor, n-a mai aflat niciodata despre aceasta insula, caci ea nu apare pe nicio harta. Doar ca uneori, esti dus de o mare furtuna pe o asemenea insula de pe care crezi ca poti pleca furand de acolo o comoara a carei valoare n-o cunosti, iti continui drumul in aceeasi saracie sufleteasca si goana dupa bani, insa totul se intoarce impotriva a ceea ce erai, descoperi pe drumul catre casa valoarea comorii si te regasesti pe tine mai bogat, mai intelept, mai linistit si cu o mare comoara in suflet, bine tainuta de cei care nu ar intelege-o fara busola, fara harta si fara far. Si, ca sa o poti pastra, o duci la locul ei si te bucuri de darul pe care ti l-a facut. 

     La multi ani, fetita mea! Daca nu vei uita niciodata de comoara din sufletul tau, nu va mai conta ca ramai fara harti, fara busole sau fara far calauzitor! 

bucle in galop de ganduri

   Uneori, cand nu pot zbura de atatia pereti, imi aleg un perete (cel pe care-mi pasc herghelia de cai verzi) la care ma asez ca sa ma impusc. Ma asez in genunchi in fata mea, ma ochesc si trag. Niciodata nu dau gres. Dupa ce ma impusc, ma ridic si ma spal de sange si de persoana care devenisem, greu de dus pentru persoana care sunt. Azi m-am impuscat iar, si mi-am luat zborul, usoara, tragand dupa mine niste ganduri grele, dar de care nu ma pot desparti niciodata. Cateva mi-au cazut. Noroc cu caii verzi de care s-au agatat si, cum caii mi-s prieteni buni, au luat-o la galop dupa mine, tragand dupa ei restul de ganduri.

   Nici nu stiu in care din ganduri ti-ar placea sa stai - in cele salbatice ale cailor mei fideli (sunt bine hraniti!) sau in cele ocluzive, sugrumate mereu in mine.

   Am uitat sa-ti spun: toate sunt legate cu fire de par si funde colorate, in care vara agat scoici din marea calda si plina de alge, iar iarna globuri pe care le invart privindu-ma in ele pana ametesc. Doar primavara se mai spala legaturile, din care apoi se insinueaza mustati crude din care pocnesc muguri de roz in galben, insuportabil de stralucitori, iar toamna se rostogolesc fructe zemoase si dulci-acrisoare de-mi strica nuanta balaie... si-ncep sa ard. Pesemne n-am stins niciodata cu adevarat niciun foc. Mocnesc toate. Ce bine ca nu fumezi, nu-ti poti aprinde o tigara, oricum e suficient fum si inca miroase a carne vie arsa. Da muzica mai tare, cu conditia sa-mi placa: sa fie putine cuvinte si adevarate. Sa aiba caderi de registru ca sa-mi justific asteptarea intru ridicarile de registru. Sa-mi sparga inima creierului cu pulsuri de munte, de cascade, de adieri de vanturi reci si calde, sa-mi fie soare cand mi-e frig si bruma cand ma-ncing. Sa nu se poata dansa pe muzica asta, dar sa ne intre in ritmul inimii si s-o respiram iar atunci cand nu mai suntem impreuna. Sa ne fie soare cand ne-o fi frig si bruma cand ne-om incinge iar, dar separat. Separat, caci vreau sa-mi pastrez caldura asta sub bruma, departe de ritmul altcuiva; si n-as suporta sa stiu ca tu poti lua foc de unul singur cand esti fara mine, nu mai conteaza cu cine.

   Aseara mi-am spus ca am gresit tinandu-te departe de mine atata vreme, am gresit facand asta in timp ce tu ma iubeai, iar eu nu voiam sa cred. Acum stiu ca ma iubeai, tocmai pentru ca nici nu te gandeai inca la asta, erai prea ocupat sa-ti calatoresti drumul spre mine si, fara sa ajungi la mine, asta faceai – ma iubeai frumos si simplu, urmandu-ti calatoria spre miere ca o albina care-si culege polenul pana nu-l mai poate cara. De asta imi era teama – ca-ti vei lua mai mult polen decat poti duce. Imi era teama ca, odata ce ne vom reintalni, iti vei spune ca nu-s asa frumoasa cum m-ai vazut la inceput (ce frumos inceput!) si n-am sa-ti mai simt dorinta. Azi ne-am reintalnit si mi-ai spus ca-s mai frumoasa decat atunci cand ne-am vazut ultima data. Intre timp ai facut si miere. Acum avem si cu ce ne hrani, adu mierea! N-am o masuta comoda de pe care sa pot servi ceva, desi imi trebuie. Dar nu vreau. Vreau sa-mi umpli tu paharul si sa mi-l tii plin sau gol (mai ales cand e gol), iar mierea o vreau fara pocal, ca sa inveti lectia mierii, asa cum am invatat si eu acum lectia iubirii. Mierea intra in piele. Sa nu te mire daca voi straluci. Sa ti se para firesc, pentru ca in intuneric o sa-ti prinda bine (ai voie sa interpretezi intunericul, asta-ti va prinde bine cand te va mira lumina: unde e mult intuneric, e si multa lumina si viceversa).

   Niciodata nu avem nevoie de nimic, de fapt nici nu mi-am pus vreodata problema, chiar daca n-avem nimic. Se pare insa, ca tot ce deja exista e pentru noi: o luna, o mie de nuferi, mirosul meu, albastrul tau si toate petele de culoare cu care ne manjim peretii mintii cand inchidem ochii. Nu ne putem saruta cu ochii deschisi. O mie de nuferi pleznesc intr-un singur vis, colorat grabit la gramada culorilor, pana ramane doar lumina pe pielea mea si-n ochii tai pe care oricum nu-i vad, dar ii simt, sub o luna plina ca inima mea. Esti prea tanar sa intelegi ca tot ce incepe, incepe spre a sfarsi. Dar eu sunt prea batrana sa ma mai gandesc la asta, asa ca ne intalnim amandoi la mijloc de vis, iar visul e acelasi. Cand iti vei da seama, te vei trezi si eu voi fi departe de tine, dar in acelasi vis. Macar un colt de cer curat daca poti pastra peste ani in sufletul tau, unde sa vin la intalnire cand ti-e greu, ar fi bine. M-as aseza pe al omieunulea nufar si ti-as tine paharul gol pe care l-ai umple, l-ai bea si-apoi te-ai trezi iar in visul nostru. N-am sa-ti cer sa stai mai mult decat vrei, dar am sa-ti dau mai mult decat te-ai astepta. De fapt, asta sta la baza unei intalniri intre doi iubiti – ideea subconstienta a fiecaruia ca celalalt poate da mai mult, in timp ce vrea sa ofere ce n-a stiut nici el ca poate. Dorul de auto-depasire prin iubire. E cel mai pur, cel mai incondamnabil, cel mai rar si unic prin implinirea lui.

   Te-am ratacit acum prin galopurile cailor mei si te simt, cand dorm, pe-o bucla, imi miroase somnul a tine. Ai ramas incalcit in parul meu. Ramai sa-mi piepteni buclele-n galop!

O manastire a sufletului

   M-am gandit sa-mi fac o manastire a sufletului, cladita pe ruina lui. Ruina nu este o cladire veche si paraginita, ci o stare construita temeinic, culmea!, in timp, prin lipsa atentiei si a ingrijirii.

   Pana acum reuseam sa ma incarc cu bucurie senina atunci cand greierii isi frecau arcusul de linistea noptii lovindu-si de bolta mintii mele scartaielile ca niste pendule acustice si reusind sa-mi sparga mintea, si-asa prea inalta uneori. Acum insa, e prea liniste in gandurile mele.

   E linistea aceea care seamana cu intelepciunea si, desi pare ceva benefic, e anost pentru suflet. Intelepciunea blocheaza drumul emotiilor la ambele capete: nu te mai bucura nimic, nu te mai intristeaza nimic. Nimic nu vine, nimic nu pleaca. Chiar si asa, o vreme  mi-am zis ca-i o perioada de SPATIU si ca e bine s-o iau ca atare bucurandu-ma de asemenea dar nepretuit de pace. Dar apoi, dupa ce m-am obisnuit cu aceasta pace, m-am intrebat de unde vine, iar raspunsul este un strigat disperat de drept la soare!

   Suna plat? Nu mai pot minimiza rolul soarelui in viata mea dupa ce am inteles ca viata e ca o zi care  incepe cu rasaritul si se termina cu apusul. Intre cele doua momente, care se coc in enigmaticul, parsivul si fascinantul crepuscul, deasupra mereu ajunge soarele. Stau si strig in soare, pentru ca vreau sa ma intorc dupa el si pentru ca am mainile prea obosite sa-mi mai pot scoate singura ochelarii de soare: “Cineva sa-mi scoata ochelarii, sa vad soarele!”

   Nu mai am putere in brate, le-am consumat pe imbratisari, poate atunci cand, la focul  sobei am strans in brate sarutul iarnatic nestiind ca, odata iesita afara in ninsoare, sarutul acela va ingheta definitiv in mine toata puterea de-a iubi, sau poate atunci cand visam noaptea ca nu dorm singura…

   Cineva sa-mi scoata ochelarii de soare ramasi de pe vremea cand imi era suficient sa-i simt doar caldura. Azi vreau sa vad soarele, sa ma orbeasca! Sa stiu ca daca visez, este doar pentru ca nu mai pot sa vad frumosul, nu pentru ca nu-l mai pot crea. Sa stiu ca visul meu are o cauza dreapta.

   De aceea vreau sa fac o manastire a sufletului meu, pentru ca sunt prea multe morminte de iubire. Sunt atat de multe, incat am ajuns sa-mi culeg semintele din florile iubirii ca sa le presar primavara singura …

   Toti oamenii, primavara, iubesc; doar eu imi reimprospatez mormintele de iubire. Nu sunt o pesimista; dar cum as putea simti altfel, daca iubirea mea n-a rodit niciodata peste iarna…?

   Mi-am iubit iubirile. Le-am simtit cum imi frematau in stomac impingand cu aripile lor sa iasa afara, apoi le-am adus pe lume nascandu-le cu drag prin pupila mea de ciocolata cu scortisoara, le-am crescut cu rabdare si cu povesti, le-am mangaiat si le-am sarutat cu grija, le-am inventat vise, le-am tinut de mana cand au inceput sa faca primii pasi din propriul mers, le-am hranit cu aripi tocate marunt si imprastiate-n toate cele 4 zari, am refuzat luptandu-ma cu toti educatorii – filosofi, psihologi, cercetatori, antropologi s.a. - sa le invat carte, le-am ascultat apoi si-am invatat de la ele cum se iubeste si, cand am inceput sa iubesc cu adevarat, m-au parasit. De fiecare data m-au parasit fara sa-mi lase in loc nimic, decat tacere… si-un camp imens cu flori. De frumusetea lor nu mai ajungeam sa ma bucur decat eu, singura. Ma intindeam peste ele si ma lasam mangaiata de amintiri si adormeam zambind pana-n iarna tarziu, cand ma ridicam cu greu, si speriata ca totusi, sa nu inghete semintele din ele. N-am vrut sa las un spatiu gol in care sa se joace ecourile pe campul sufletului meu de-a intrebarea si raspunsul-oglinda, asa ca am devenit gradinarul sufletului meu jucandu-ma cu seminte care candva fusesera flori salbatice. Daca  as fi stiut dinainte, as fi rupt toate florile si le-as fi oferit.     Acum, nu stie nimeni ca noile flori din primavara acopera morminte de iubire si ca nu pot fi oferite nimanui, si nici macar de furat nu sunt bune.

   Singurul dar pe care l-am gasit in prima floare aparuta peste morminte, amar la gust si mult prea intens parfumat, a fost acela al intelepciunii prin care am inteles ca nu trebuia sa-mi aman niciodata bucuria clipei. N-ar fi trebuit sa iubesc incet si cu rezerve, ar fi trebuit sa fortez orice limita pana ma izbeam cu sufletul de stele ca sa-mi spun “STOP, e prea mult si ma doare sufletul de-atata plinatate! S-o luam de la-nceput!”

   Cand iubesti, tot ce trebuie sa faci e sa te bucuri de clipa sinceritatii pe care o ai in palma calda sub forma unui sarut, a unei imbratisari, a unui fior. Nu toti fiorii sunt sinceri, precum nici toate sarutarile si imbratisarile. Dar iubirea o recunosti dupa sinceritatea clipei. Si o amani ca un prost gandind, paradoxal, ca acum esti prea ocupat sa-ti traiesti clipa, dar tot ce va urma va fi mult mai frumos. Abia cand nu mai urmeaza nimic intelegi ca nimic nu putea fi mai frumos decat acea clipa de iubire sincera, unica si irepetabila.

    Vreau sa fac o manastie a sufletului meu in care sa adapostesc toate iubirile acestei lumi. Observ ca in timpurile actuale, oamenii, din graba si grobianism emotional, nu mai dau valoare clipei, nu mai au vise comune, dar isi pretind in iubire unii altora libertatea si si-o negociaza ca si cum libertatea ar sta in individualitate. Nu, in iubire libertatea este in sarut, in mangaiere, in adancimea privirii, in dor, in coincidenta, in soarele dintre rasarit si apus, in zborul pasarilor care niciodata nu-si stabilesc dinainte traseul si totusi, ajung in acelasi loc. Nimeni nu poate fi liber de unul singur, pentru ca singuratatea te face doar prizonierul tau, iar tu esti cel mai nemilos calau pentru tine: nu te poti tine singur de mana, nu te poti imbratisa noaptea in somn, nu te poti implini singur. Si totusi…

  Nu stiu, m-am gandit ca poate daca ar exista un loc de veci pentru iubiri, n-ar mai fi atat de multe despartiri, atat de multe minciuni, atat de multe piese de teatru cu mult prea multi actori. Poate ca am intelege ca iubirea, de fapt IUBIREA nu are cum sa moara! Ce moare incet, incet e sufletul nostru prea mare care nu are cui (darui) si sucomba. Se incarca prea mult de iubire tot jucand roluri in piese de teatru ambulant si se incranceneaza prea tare pretinzand sinceritate atunci cand descopera ca s-a mintit singur atat` amar de vreme.

      Acestea sunt adevaruri dureroase fara de care nu traim cu adevarat.

   Exista o fidelitate formala in iubire. Dar exista si o infidelitate salvatoare a fidelitatii formale, si ne dam seama de asta abia cand credem ca celalalt ne pedepseste pentru ca ne-a descoperit infidelitatea. In timp descoperim ca, de fapt, nici macar pedeapsa nu era, ci celalalt este doar prea ocupat cu cotidianul ca sa mai traiasca specialul. Asa castiga teren infidelitatea, apoi usor devine adevar calauzitor, in detrimentul fidelitatii formale, care devine minciuna. Ajunge sa nu ne mai fie teama ca-l pierdem pe celalalt si incepem chiar sa cochetam cu ideea. Cine intelege si simte asta, stie ca abia acum, cei doi nu se mai pot pierde. Celalalt este al tau daca a inceput sa se simta confortabil in cotidian si cu lipsa ta. Numai ca eu… eu am o problema cu lipsa in general. Si totusi, asa arata o iubire care nu moare – ca un tren cu doua gari (fidelitatea si infidelitatea) din care pleaca si/sau in care soseste, un carusel nebun in care ne fugarim cautand si altceva inafara fidelitatii sau a infidelitatii. Desi credeam ca fidelitatea e zenitul in iubire, azi nici macar n-o mai iau in calcul. Spre altceva trebuie sa ajunga iubirea. Cei care se iubesc nu au dilema fidelitatii.

   Asa cum nu-ti pui problema, cand infloreste teiul din fata ferestrei, daca teiul e la geamul tau sau tu ai geamul sub tei, iubirea ajunge direct spre soarele dintre rasarit si apus, spre risipirea din care se vor aduna altii, spre potirul in care pui tot ce-ai strans, spre hrana infometatilor, spre lumina care foloseste doar celor in ai caror ochi stim ce sa vedem. Numai ca atunci cand se intampla toate astea, deja purtam toti ochelari de soare, iar bratele ni-s prea obosite.

   Ma retrag in manastirea sufletului meu si ma rog pentru toate iubirile care plutesc acum in soare ca visele purtate de niste baloane stralucitoare legate cu funde colorate sa nu devina ruine, pentru ca nimic nu doare mai rau ca bucuria pe care o ai cand iti infloresc florile de pe morminte. E o bucurie seaca, anosta si absolut inutila!

   Cineva spunea ca amintirea e o mangaiere. Ce te faci cand devine de-a dreptul o apasare iritanta…?

   Iubeste asa cum ai vrea sa fi iubit!

Iubire nebună

În seara asta, ca o culme a disperării, deşi au anunţat în presă că ninsorile se vor potoli după atâtea zile şi nopţi în care cerul şi-a albit iubita-pământ încercând parcă s-o îngroape în el cu totul, a început iarăşi să ningă…

…şi ninge sălbatic, ca şi cum verbul ‘a ninge’ a devenit ‘a iubi’ – iubeşte sălbatic. Cerul se ninge peste Pământ!

Asistăm la cea mai pătimaşă iubire Universală: Cerul ninge Pământul…

Am sentimentul că Pământul s-a săturat să ofere atâtea dovezi de răbdare în aşteptarea ca tot ce-i aparţine şi-i e mai drag - Omul, să-l respecte, să-i recunoască dreptul la fericirea de-a exista în acest Univers împreună, ca doi iubiţi meniţi a-şi aparţine până şi dincolo de veşnicie.

Pământul se comportă ca o iubită înşelată pe care o dor toate tăierile, toate implanturile, toate adaosurile false, toate limitările, toate condiţiile şi toate încercările de emancipare pe care iubitul ei dintotdeauna, Omul, i le impune din acelaşi motiv al grabei de-a se simţi stăpân peste tot şi toate. 

De zeci de ani Omul taie păduri, condamnă specii de animale la moarte sigură şi dispariţie punând în loc surogate de pseudo-civilizaţie cu care să-şi mascheze linguşitor lenea sau, la polul opus, graba ce a ajuns să-i definească modernismul; de zeci de ani, Omul nu face decât să exploateze zăcăminte scoţând din măruntaiele Pământului tot ce poate fi profitabil sub formă bănească; de zeci de ani, Omul e prea grăbit să mai audă graiul Pământului care ştie să-i cânte şi să-l încânte, să-i şoptească, să-l încurajeze, să-l îndrume, să-i fie prieten; de zeci de ani, Omul e prea grăbit să-şi mai înţeleagă Pământul cum se străduieşte pentru el (pentru Om) să umfle-n pântec seminţele de rod divin ale copacilor şi pomilor, ale florilor; de zeci de ani, Omul e prea leneş să-şi mai mângâie Pământul atunci când acesta încearcă să-l îmbie primăvara chemându-l prin adieri de vânt şi ploi calde; de zeci de ani, Omul e prea diluat în esenţa lui de Om ca să mai simtă respiraţia curată şi simplă a Pământului. 

Omul şi-a otrăvit Pământul, şi l-a vândut cu preţuri meschine, şi l-a intoxicat, şi l-a trădat, şi toate în încercarea de a-l transforma. În ce… nici Omul nu prea mai ştie. 

Dar, de vreme ce nu prea mai există oameni pentru care Pământul să fie o sursă de trai, de încântare şi de fericire, Pământul nu prea-şi mai înţelege rostul. Pentru ce, pentru cine să mai ocrotească animalele, plantele, aerul, apele?

Era o vreme când Terra se credea şi chiar era iubita unică a Omului, pentru că se simţea ocrotită, iubită, respectată, necesară; şi-i oferea Omului cele mai frumoase lecţii despre viaţă, ca o dovadă de supunere faţă de iubitul ei în care avea încredere oarbă: înţelepciunea ghindei de a-şi transforma urâţenia cojii groase şi negre într-un stejar fastuos, frumuseţea nufărului de-a străbate mâlul gros şi puturos pentru a zâmbi bucuriei sădite în sufletul Omului, îndârjirea ghiocelului de-a sparge în nopţile reci gheaţa groasă spre a-şi oferi delicateţea şi ruga Omului, puterea apelor de-a creşte singure spre-a-i oferi Omului hrană curăţenie şi ajutor în călătorii, revirimentul spiritual al fiecărui mugur pleznind pe crengi şi-al fiecărei flori parfumate, dulceaţa mierii care tămăduieşte orice, forţa bătăii de aripi a unui fluture, misterul îngânării luminii cu întunericul din crepusculul răsăriturilor şi-al apusurilor…

În acele vremuri, Omul îşi cânta iubita-Terra, îşi zâmbea singur simţind-o prezentă în viaţa lui, şi asta pentru că îi acorda TIMP şi-i înţelegea destinul, cu care şi-l împletea pe al lui. 

Astăzi avem flori de plastic fără miros, mere fără gust, screen-saver-uri cu peşti exotici (până şi de fotografia netrucată am uitat), muzică fără armonie, zăpadă artificială caldă şi şeminee virtuale pe care le poţi atinge fără să te arzi (nemaipomenind de cremele autobronzante), şi în general… înlocuitori pentru lapte, pentru mame, pentru socializare, pentru bătrânii inţelepţi... Un singur lucru nu putem înlocui: Viaţa! Ne e dată ca dar, şi trebuie să recunoaştem că avem o relaţie eternă cu Pământul, ORIUNDE am fi şi ORICE am face!

După zeci de ani de trădări, în care Omul a tot experimentat înlocuitori pentru orice pe Pământ, acum a găsit un înlocuitor până şi pentru Pământ, şi încă mai caută posibile alte planete, după zeci de ani de neglijenţă, îl miră şi îl intrigă că Terra se simte precum o iubită înşelată, tratată ca o femeie care a îmbătrânit inutil şi i-au apărut riduri dizgraţioase şi adânci în pielea-i prea uscată de atâta vid, şi încearcă disperată să-şi reafirme poziţia de iubită unică pornind într-o epopee a regăsirii propriei vieţi. Şi-şi strigă durerea spre Univers, iar Cerul pare singurul care o aude şi-şi ninge peste ea toată iubirea. Şi cât de murdărită se simte, de vreme ce are nevoie de atâta alb!

Nu învinuiţi Pământul pentru relaţia rebelă pe care o are zilele astea cu Cerul, îşi face de cap în neputinţa de-a ne atrage atenţia că ea e încă vie şi tânără, frumoasă şi plină de daruri pentru care încă-şi mai caută în noi potirele potrivite. Se lasă ninsă-iubită sălbatic de Cer fără a-i păsa de restul lumii arătându-ne că e în stare să iubească pătimaş nemaiţinând cont de nimic şi… parcă de nimeni. E ca şi cum ar vrea să se izoleze într-o relaţie contopită cu Cerul, căci zăpezile cad greu şi înalt unindu-i. Terra se simte uscată, secătuită de atâtea acţiuni ba grăbite, ba tardive, ba greşite ale Omului, căutându-şi motive pentru a-şi împlini rostul ei de sevă, îşi cere dreptul la VIAŢĂ!

Aproape că mi-e şi ruşine să mai privesc cum cerne Cerul zăpada ştiind că e o palmă pe care o primesc în numele zecilor de ani de trădare, în timp ce abia acum constat ce iubită minunat de puternică este Terra privind-o pe furiş cum îşi răzbună iubirea neîmpărtăşită dăruindu-se cu tot ce are, inclusiv cu noi – oamenii, Cerului. 

Am s-o iert pe iubita mea – Pămâant pentru această rătăcire şi am s-o consider o lecţie valoroasă de viaţă tocmai pentru că în ea se regăseşte şi moartea. 

Am să-i mulţumesc pentru că încă mă hrăneşte şi-am să-i ofer mai mult TIMP (căci timpul ei e timpul meu); pentru că nu sunt pom şi n-am cum să-i fac un măr cu gust, am să-i aştept rodirea cu răbdare s-o gust bucurându-mă din plin; pentru că nu sunt plantă să-i fac o floare, am să-i aştept toate primăverile cu verde fără a mai ignora vreun fir de iarbă; pentru că nu sunt apă, am să absorb fiecare picătură de ploaie care-mi va cădea pe umeri, prin piele; pentru că nu sunt vânt şi n-am cum să-i port polenul florilor, am să-i ascult atentă fiecare vorbă cu care dă vieţi noi; pentru că nu sunt foc, voi iubi tot ce-mi va ieşi în cale în această călătorie a mea, care încă nu ştiu dacă e doar pe Pământ sau e în această Viaţă pe Pământ, sub Cer.

Tot ce ştiu e că zilele astea m-am simţit exclusă din relaţia Pământ-Cer şi nu mi-e bine… Şi sper să mă audă şi Cerul şi Pământul când urlă sufletul din mine după primăvara în care abia aştept să îmbrăţişez teiul din faţa ferestrei pentru a-i da putere, iubire şi înţelepciune să mă liniştească în nopţile de mai, iar în dimineţile de mai să mă înnebunească. 

Hai că nu-i aşa departe ziua în care mă voi întâlni şi cu salcâmii la o şuetă, aşa…. ca-ntre nebuni… 

 http://www.youtube.com/watch?v=wXW8uzQx5Sk