Uneori, cand nu pot zbura de atatia pereti, imi aleg un perete (cel pe care-mi pasc herghelia de cai verzi) la care ma asez ca sa ma impusc. Ma asez in genunchi in fata mea, ma ochesc si trag. Niciodata nu dau gres. Dupa ce ma impusc, ma ridic si ma spal de sange si de persoana care devenisem, greu de dus pentru persoana care sunt. Azi m-am impuscat iar, si mi-am luat zborul, usoara, tragand dupa mine niste ganduri grele, dar de care nu ma pot desparti niciodata. Cateva mi-au cazut. Noroc cu caii verzi de care s-au agatat si, cum caii mi-s prieteni buni, au luat-o la galop dupa mine, tragand dupa ei restul de ganduri.
Nici nu stiu in care din ganduri ti-ar placea sa stai - in cele salbatice ale cailor mei fideli (sunt bine hraniti!) sau in cele ocluzive, sugrumate mereu in mine.
Am uitat sa-ti spun: toate sunt legate cu fire de par si funde colorate, in care vara agat scoici din marea calda si plina de alge, iar iarna globuri pe care le invart privindu-ma in ele pana ametesc. Doar primavara se mai spala legaturile, din care apoi se insinueaza mustati crude din care pocnesc muguri de roz in galben, insuportabil de stralucitori, iar toamna se rostogolesc fructe zemoase si dulci-acrisoare de-mi strica nuanta balaie... si-ncep sa ard. Pesemne n-am stins niciodata cu adevarat niciun foc. Mocnesc toate. Ce bine ca nu fumezi, nu-ti poti aprinde o tigara, oricum e suficient fum si inca miroase a carne vie arsa. Da muzica mai tare, cu conditia sa-mi placa: sa fie putine cuvinte si adevarate. Sa aiba caderi de registru ca sa-mi justific asteptarea intru ridicarile de registru. Sa-mi sparga inima creierului cu pulsuri de munte, de cascade, de adieri de vanturi reci si calde, sa-mi fie soare cand mi-e frig si bruma cand ma-ncing. Sa nu se poata dansa pe muzica asta, dar sa ne intre in ritmul inimii si s-o respiram iar atunci cand nu mai suntem impreuna. Sa ne fie soare cand ne-o fi frig si bruma cand ne-om incinge iar, dar separat. Separat, caci vreau sa-mi pastrez caldura asta sub bruma, departe de ritmul altcuiva; si n-as suporta sa stiu ca tu poti lua foc de unul singur cand esti fara mine, nu mai conteaza cu cine.
Aseara mi-am spus ca am gresit tinandu-te departe de mine atata vreme, am gresit facand asta in timp ce tu ma iubeai, iar eu nu voiam sa cred. Acum stiu ca ma iubeai, tocmai pentru ca nici nu te gandeai inca la asta, erai prea ocupat sa-ti calatoresti drumul spre mine si, fara sa ajungi la mine, asta faceai – ma iubeai frumos si simplu, urmandu-ti calatoria spre miere ca o albina care-si culege polenul pana nu-l mai poate cara. De asta imi era teama – ca-ti vei lua mai mult polen decat poti duce. Imi era teama ca, odata ce ne vom reintalni, iti vei spune ca nu-s asa frumoasa cum m-ai vazut la inceput (ce frumos inceput!) si n-am sa-ti mai simt dorinta. Azi ne-am reintalnit si mi-ai spus ca-s mai frumoasa decat atunci cand ne-am vazut ultima data. Intre timp ai facut si miere. Acum avem si cu ce ne hrani, adu mierea! N-am o masuta comoda de pe care sa pot servi ceva, desi imi trebuie. Dar nu vreau. Vreau sa-mi umpli tu paharul si sa mi-l tii plin sau gol (mai ales cand e gol), iar mierea o vreau fara pocal, ca sa inveti lectia mierii, asa cum am invatat si eu acum lectia iubirii. Mierea intra in piele. Sa nu te mire daca voi straluci. Sa ti se para firesc, pentru ca in intuneric o sa-ti prinda bine (ai voie sa interpretezi intunericul, asta-ti va prinde bine cand te va mira lumina: unde e mult intuneric, e si multa lumina si viceversa).
Niciodata nu avem nevoie de nimic, de fapt nici nu mi-am pus vreodata problema, chiar daca n-avem nimic. Se pare insa, ca tot ce deja exista e pentru noi: o luna, o mie de nuferi, mirosul meu, albastrul tau si toate petele de culoare cu care ne manjim peretii mintii cand inchidem ochii. Nu ne putem saruta cu ochii deschisi. O mie de nuferi pleznesc intr-un singur vis, colorat grabit la gramada culorilor, pana ramane doar lumina pe pielea mea si-n ochii tai pe care oricum nu-i vad, dar ii simt, sub o luna plina ca inima mea. Esti prea tanar sa intelegi ca tot ce incepe, incepe spre a sfarsi. Dar eu sunt prea batrana sa ma mai gandesc la asta, asa ca ne intalnim amandoi la mijloc de vis, iar visul e acelasi. Cand iti vei da seama, te vei trezi si eu voi fi departe de tine, dar in acelasi vis. Macar un colt de cer curat daca poti pastra peste ani in sufletul tau, unde sa vin la intalnire cand ti-e greu, ar fi bine. M-as aseza pe al omieunulea nufar si ti-as tine paharul gol pe care l-ai umple, l-ai bea si-apoi te-ai trezi iar in visul nostru. N-am sa-ti cer sa stai mai mult decat vrei, dar am sa-ti dau mai mult decat te-ai astepta. De fapt, asta sta la baza unei intalniri intre doi iubiti – ideea subconstienta a fiecaruia ca celalalt poate da mai mult, in timp ce vrea sa ofere ce n-a stiut nici el ca poate. Dorul de auto-depasire prin iubire. E cel mai pur, cel mai incondamnabil, cel mai rar si unic prin implinirea lui.
Te-am ratacit acum prin galopurile cailor mei si te simt, cand dorm, pe-o bucla, imi miroase somnul a tine. Ai ramas incalcit in parul meu. Ramai sa-mi piepteni buclele-n galop!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu