Simt nevoia sa multumesc. Nu stiu cui. Soartei, mamei, soarelui ca ma face calda, iernii ca ma face puternica, lui Dumnezeu ca existam, Universului ca-mi asculta gandurile, dorintele si rugile inapoindu-mi-le in miez de intamplari minunate asa cum face primavara cu mugurii de pe crengi, sau poate ar trebui sa-i multumesc timpului ca-mi arata valoarea a tot ce inseamna viata, peste ani?! Nu stiu exact cui sa multumesc si poate nu stiu prea exact nici pentru ce, dar multumesc.
Am copilarit intre doua orase mici de provincie, amandoua frumoase prin oameni si natura. Pendulam intre blajinii ardeleni cu accent molcom si agerii olteni care, copila fiind, ma ostracizau pentru cuvintele de imprumut maghiar pe care le foloseam din obisnuinta. Nu intelegeam de ce, cand spuneam "hai sa ne dam in hinta", radeau de mine si plecau singuri sa se dea... in leagan. Cu timpul, au inceput sa le placa salopeta mea de blugi si papusa Barbie, aduse de dragul meu bunic din Germania, tara cu vise pentru toti cei care traiam sub comunism. Asa mi-am facut multe prietene. Veneau la mine sa croim hainute pentru Barbie si sa ne dam, pe furis, cu parfumurile maica-mii.
Am avut cateva prietene dragi, cu care am impartit toata copilaria, cu care am trecut tinandu-ne de mana in adolescenta, apoi ne-a despartit facultatea si, in virtutea inertiei, ne-am lasat duse de curentul noii vieti din fiecare, si fiecare a inceput sa penduleze intre orasul natal si orasul in care urma sa-si inceapa o cariera. Am uitat unele de celelalte si ne-am vazut de vieti, in anturaje noi. Dar uite ca facebook-ul face fapte bune. Imi amintesc cum intram, acum vreo 2-3 ani, seara tarziu cand terminam treaba prin casa si-mi culcam puiul, pe fb si ramaneam ore in sir cu un mare si cald suras pe chip atunci cand gaseam nume cunoscute din copilarie - prietenii vechi, colegi, amintiri... ehe! Cu unii am luat legatura, altii sunt un soi de ''noli me tangere", altii pastreaza aparente, altii pur si simplu cred ca nu au ce spune, dar sunt cateva prietene de pus direct pe suflet!
Am regasit o draga colega (de vreo 30 de ani ne stim, dar aproape de 20 de ani nu ne-am mai intalnit) cu care vorbesc la telefon cate 3 ore legate, cam la 2-3 saptamani (n-as fi stiut ca trec 3 ore, uneori 4, daca n-as fi avut curiozitatea sa ma uit, la finalul convorbirilor, la timpul apelurilor). Adevarul este ca habar n-am cand a inceput prietenia noastra si nici cand s-a intrerupt. Toate au venit brusc si, ca sa le pot face parte din mine, la fel de brusc am si lasat sa se piarda alte intamplari, prietenii, interese, alti oameni.
Uneori am senzatia ca schimbarile astea care fac parte din noi, toate trecerile astea de la copilarie la adolescenta, apoi de la adolescenta mai departe spre tinerete s.a.m.d., sunt un soi de piei de porc (ca-n poveste) pe care le parlim la focul purificator al soartei platind girul propriei deveniri. Parasim trairi, oameni, intamplari pentru a castiga altii/altele in loc, fara stirea noastra. Pur si simplu se inlocuiesc de la sine. Lasam, periodic, piei vechi pentru a purta chipuri noi.
Constat insa, ca pielea asta, fie ea noua sau veche, e doar o pelerina protectoare (la unii recunosc ca a devenit carapace) pentru suflet.
Revenind, spun iar ca detalii exacte despre prietenia cu fosta mea colega nu-mi amintesc (cu exceptia unor mici crampeie de viata de fetite, bine melanjate printre celelalte intamplari de - deja - femei), insa de jumatate de an de cand am reluat legatura si vorbim la telefon in week-enduri, incet-incet reconstitui in mine senzatia pe care ati merita toti s-o simtiti, toti si fiecare in parte, senzatia de deschidere completa a sufletului fata de un prieten, senzatia de iesire din ruina sufleteasca in care ne gasim dupa ce realizam ca, avand copii, suntem adulti.
Cand am fost ajutata, am multumit si, de multe ori, dintr-un puternic sentiment de recunostinta, am zis ca voi scrie un eseu intreg despre prietenie si ce inseamna un prieten. Dar m-am oprit cand m-am trezit din visul frumos al ideii de prietenie cu intrebarea "...oare nu-s ipocrita sa scriu despre prieteni datorita unei fapte bune ce mi s-a facut?"
Omul care te ajuta nu-ti este in mod direct si obligatoriu si prieten. Nu. Fapta lui buna e dovada lui de prietenie, care pe tine te ajuta sa inaintezi, dar in egala masura asta-l ajuta si pe el. O fapta prietenoasa nu te poate face neaparat prietenul celuilalt.
Un prieten insa, e un om pe care l-ai pierdut asa... prin ceata vremii, fara sa vrei si fara sa simti, fara de care poti trai linistit zeci de ani daca nu realizezi, construindu-ti o lume, un imperiu, un univers, o viata si pe care daca, multumita soartei, il regasesti intr-o buna zi la margine de drum, iti dai seama ca de-acum inainte iti va lipsi. La margine de drum stai tu, la margine de drum sta si el, ca la o coada la alimente (de pe vremea comunismului). Va regasiti si totul incepe sa recapete un contur vechi, familiar si drag. Si nu este vorba de cuvinte care descriu intamplari din copilarie, nu! Spatiul dintre voi se umple cu o stare de bine, de regasire, de reasezare a ta in tine, de recalibrare.
Prietena draga, daca vezi ce scriu (si stiu ca o sa vezi!), sa stii ca-mi lipsesti si asta abia acum am realizat. Dar e o lipsa pe care, de azi, am obligatia fata de mine s-o umplu.
Se spune ca ce nu avem nu ne lipseste. Nimic mai fals! Nu ne lipseste decat ce n-am avut niciodata, dar cand ai avut un prieten bun in copilarie, cuminte si impacat cu (a se intelege "mereu de acord cu...") orice faceai bun/prost, neplacut/frumos, copilarii si copilareli sau reusite, cand ai crescut cu el de mana zi de zi fara sa realizezi ca timpul trece crescand in amandoi la fel, acel prieten iti ramane parca in carne. Tanjesti mereu dupa el si nici nu stii de ce, atunci cand esti cu actualii prieteni nu esti, totusi, pe deplin fericit in senzatia de prietenie... Discutam chiar cu prietena mea aseara si amandoua am ajuns la concluzia ca este, daca nu imposibil, atunci foarte greu sa-ti mai faci o prietena (vorbesc intre noi, femeile) fata de care sa te simti libera sa spui orice si ca prieteniile de azi dintre femei sunt un soi de pastrare a unei aparente de socializare, adica ii spun actualei mele prietene de ce nu-s vesela ca sa-mi justific starea si sa-i ofer certitudinea ca si eu sunt /pot fi nefericita asa... de pamplezon, dar maine apar zambitoare tot asa... de pamplezir. Pastram o aparenta de-a dreptul ipocrita. Cate, dragele mele, prietene, va dati seama de asta si-mi dati dreptate in sinea voastra? (nu-mi raspundeti)
Da, uneori e nevoie de un dram de trecut ca sa-ti intelegi prezentul, asa cum daca vrei sa-ti controlezi inventarul trebuie sa stii ce ai, sa stii ce vrei si sa stii la ce renunti. Dar asta este o alta poveste.
Fericirea. E un cuvant mare care sperie pentru ca-l incarcam noi cu prea multe asteptari. Dar fericirea nu se cuantifica prin ceea ce ai, ci prin ceea ce devii fix in momentul in care devii si constientizezi asta, prin emotia pe care o simti. De aceea suntem fericiti pentru scurt timp, pentru ca fericirea e cel mai intens sentiment. Am invatat, ca adulti, sa ne controlam emotiile de teama penibilului, dar nimic nu-i mai penibil ca singuratatea datorata unei temeri. Iubesc efuziunile si-mi place cand viata imi face cadou o usa larg deschisa spre sufletul unui prieten vechi. Se intampla atunci ceva magic. Si n-ai cum sa nu intri daca te-ai pastrat cald. Intri si descoperi ca totul, inauntru, e nou mobilat, dar incaperile si-au pastrat pozitia si formele intr-o lumina galbena care te incalzeste, descoperi simplitatea in esenta ei pura prin cuvinte simple, prin regasirea armoniei care poate exista intre doi oameni cu vieti diferite si paralele, cu anturaje diferite, descoperi simpla senzatie de bine. Si atat. Dar asta inseamna atat de mult, incat nici nu ai fi avut habar daca ai fi pastrat aceeasi aparenta distanta pe care, din cutuma sociala, o afisezi zi de zi.
Mie viata mi-a facut cadou inca o minune despre ce inseamna timpul si cata valoare poate pune el vietii tale, despre ce inseamna sa te lasi deschis sufleteste de usa deschisa din sufletul celuilalt, despre cum te poti intalni pe firul vietii bulversante cu linistea din oamenii care nu te-au ajutat niciodata cu nimic, dar pe care-i simti prieteni, despre cum te trezesti brusc recunoscator nestiind cui si nici pentru ce.
Va sfatuiesc sa incercati sentimentul asta, desi daca l-ati cauta inadins el nu va aparea. Dar, daca viata va scoate in cale, la margine de drum, oameni dragi cu care ati copilarit, lasati-va jos armurile de femei fatale sau de barbati realizati, povestiti-va cu lejeritate banalitati, nu fugiti de penibil, uitati de timp, de griji, de probleme, de obligatii si veti vedea ca nici nu stiati ca aveti un prieten, unul adevarat! Fiti prietenosi, bucurosi si sincer recunoscatori pentru aceasta regasire. E rara si unica in felul ei. E izvor de apa vie pentru suflet. Sa nu va opriti odata cu butonul care inchide apelul telefonic sau contul de fb, sa nu va multumiti cu politetea cuvintelor care promit o intalnire imediata, sa aveti rabdare in a regasi podul deja construit intre voi si sa nu credeti ca puteti trai la fel de bine ca pana acum, si de-acum inainte. A-ti regasi un prieten vechi iti imbunatateste nu viata, ci fiinta.
Este foarte adevarat ca femeile au un atuu in toata povestea asta: sunt mai calde, mai volubile, mai prietenoase si se trag... din fetite.
Nu m-am simtit lezata cand prietena mea mi-a spus ca ea nu-si mai aminteste intamplari pe care eu mi le aminteam, asa cum nici ea nu s-a ofuscat cand eu nu-mi aminteam ce-si amintea ea. Am ras amandoua si ne-am bucurat ca, in linistea care se asaza dupa ce terminam de vorbit, avem la ce ne gandi facand un puzzle mental si emotional al copilariei.
Dar cel mai placut sentiment nu e asta legat de copilarie, ci acela ca abia astept s-o revad dupa atata amar si dulce de vreme, s-o imbratisez si sa plangem fara sens, asa cum o faceam copile rasfatate fiind.
Gata. S-a dus si efuziunea asta! Ma bucur ca mi-am facut liniste si timp s-o pot scrie. Zambesc cu sufletul acum. Larg si senin, mai eficient ca cea mai plina de diamante si caviar (!!) masca de fata (cica astea sunt cele mai cele...!).
Vedeti?...sa nu ma mai intrebati ce mananc de arat asa bine. Toti aratam "asa bine", doar ca eu ma hranesc cu emotii si pe mine pocnesc muguri de flori cand iubesc oameni cu suflete deschise.
De la Zorba Grecul am invatat (el invatase de la tatal lui) ca omul, daca poate spune ca in viata are atatia prieteni cate degete are la o mana, e bogat. Are dreptate! Si nu, nu e pretentios deloc, e realist. Viata e zgarcita, depinde doar de noi sa fim generosi cu noi insine. Azi, maine, poimaine, un an, zece ani s.a.m.d...., cu consecventa si neconditionat; fara asteptari, fara definitii, fara regrete.
Sunt bogata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu