sfera

   Imi imaginez uneori ca n-am trup. Ce usor pare totul! Si atunci simt nevoia sa ma risipesc ca sa ma pot aduna iar in trup, pentru a avea ce darui. Un lant al slabiciunilor, caci trup = slabiciune.

   Cand ma trezesc din visarea asta, ma regasesc iarasi in nevoi si asteptari, acolo unde este neputinta de a transcede slabiciunilor. Uneori imi pare rau ca descopar aceasta neputinta de fiecare data dupa ce ma risipesc, de fiecare data dupa ce ma adun. Dar raman asa, pana cand trece destul timp ca sa uit ce mai vroiam. Mersul pe jos ma ajuta sa-mi trec timpul si gandurile mai repede si sa uit mai usor, si atunci imi transform slabiciunea in putere.

   Imi este drag cuvantul 'paradox'. Imi pare a fi un chin uneori, un arc alteori, o flacara necesara. Am renuntat de multe ori la a urma paradoxurile intrand in eticheta de normalitate. Intr-atat de mult propriul nostru corp ne converteste la limitare spirituala, dar mai ales afectiva!

   Imi invat copilul ca omul e nemuritor, sa stie ca toate gandurile ei pot zbura nestingherit oriunde, sa stie ca se poate ridica deasupra tuturor lucrurilor. Daca nu va stii ca omului ii e data moartea, ca omul trebuie sa gandeasca in tipare, va intelege sa traiasca spre Dumnezeu gandindu-L in tot si cred ca astfel va reusi sa treaca mai departe de regretele risipirilor si ale acumularilor.

   Incerc sa recreez starea de Paradis pentru ea, caci Paradisul este stare, nimic altceva!
...si-i multumesc ca m-a ales ca mama si ca-mi da ocazia in fiecare zi sa ma desavarsesc.