desavarsire

Cum as putea fi desavarsita?

In fiecare suflet exista tristete, atata cat sa o putem simti; fericire, atata cat sa o putem radia; iubire, atata cat sa putem visa.

Uneori ploua, alteori e soare, iar noi nu ne dam seama; nu auzim ploaia, soarele ne deranjeaza… Nimic din ce e in jurul nostru nu ni se pare special, de ce ni s-ar parea, atunci, ca in noi traieste ceva mai mult decat ce se vede?

Ma gandesc cat de fericit trebuie sa fii uneori ca sa-ti dai seama de treaba asta! Fericirea e ca un tango: unul din parteneri e fericirea, celalalt e constientizarea fericirii; nu stiu cu exactitate care e partea masculina si care cea feminina, poate nici nu conteaza si poate e un schimb concomitent de roluri. Banuiesc insa, ca, fara constientizare, fericirea nu-si are rostul, e ca o apa fara matca. Cred ca fericirea e doar o jumatate din ceea ce ar trebui sa simtim ca sa si fim fericiti. Poate prima, poate ultima.

Ma gandesc, mai apoi, cum e sa simti dureros fericirea, ca pe o tristete. Tristetea e legata de fericire prin constientizarea fericirii. Tristetea e un demers al constientizarii fericirii, e ca un drum ce se deschide, desi un drum inchis. Nimanui nu-i place sa mearga pe un drum inchis, nici macar de dragul de-a merge inainte.

Ma gandesc cat de plin de iubire trebuie sa fii ca sa visezi, si atunci ma intorc la fericire, care e stare minunata, coroana de flori asezata pe fruntea sufletului meu puternic, care-si poate trage seva chiar din sine insusi.

Ma intorc la tristete, care a fost coroana de flori pe fruntea altui suflet. Si atunci, inteleg ca fericirea asta e a mea, imi ramane, o am in mine, nimeni nu mi-o poate lua caci vine din mine.

Tristetea e, paradoxal, un dar, o surpriza neplacuta, e primita, deci exterioara, e ceva ce nu era in mine si totusi o simt dureros.

Pana la urma cred ca, primind in noi prea multe tristeti, vom reusi sa cuantificam sentimentele, si cele bune si cele nebune, si atunci vom stii ce e iubirea. Va fi trist.

Cum constientizam toate astea? Nu e sadism, e doar lectie de supravietuire afectiva: luand provocarile ca pe un ajutor in momentele cele mai vulnerabile ale vietii! Acceptand sa primim in noi orice, chiar si mari tristeti, si multe altele. Acceptarea asta le va uniformiza pe toate pe panza sufletului pana reintregindu-ne, simtind cine suntem cu adevarat, ce putem, cat putem iubi.

Cand sunt trista incerc sa fac lucruri placute si vesele, iar in timp ce ma las incantata de ele, trag cu un ochi spre launtrul meu ca sa ma verific daca intr-adevar sunt trista sau e doar moft.

Tristetea e starea aia din care nu poti iesi decat cu fericire. Iar fericit, cand crezi ca esti, esti doar daca te-ndrepti spre lucrurile triste dandu-ti seama ca nimic nu-i trist, ca lucrurile sunt ceea ce sunt.

Mi s-a-ntamplat nu o data, dar nici prea des, trista fiind sa ascult o melodie foarte placuta si sa ma pacalesc ca-s fericita. Exercitiul asta m-a facut sa inteleg nu doar haul nefericirii in care singura alunecam, dar si ca, fericita fiind, n-as fi simtit atat de inalt placerea melodiei, precum am simtit-o trista fiind. N-as fi avut din ce ma ridica, pt ca n-as fi avut cum sa ma ridic. Si totusi, in momentele de plinatate sufleteasca, aceeasi melodie ar capata valente extraordinare!

Tristetea poate fi inlocuita: cu vise, daca putem iubi; cu zambet, daca putem fi fericiti. Culmea e ca nimeni nu-si va recunoaste vreodata incapabilitatea de-a iubi sau neputinta de-a fi fericit. Si totusi, multa lume trista! Cred ca de aceea, bebelusii care rad/zambesc in somn sunt cei mai fericiti!