Oare soarele pe cine aşteaptă de poate dărui atâta lumină şi căldură? Dar luna, pe cine aşteaptă când licăreşte peste lume? Nu contează ce sunt soarele şi luna pentru ele, pentru noi rămân două minuni care punctează ziua şi noaptea. E simplu şi magic.
Tot ce aşteaptă e rotund: luna, soarele, pământul, oul, pântecul, cuibul, ca şi când aşteptarea nu ar avea nevoie de părţi nevăzute. Ca şi când în aşteptare nu te poţi ascunde şi mergi ca într-un carusel, mereu, mereu, acumulând din ce in ce...
Când aştept, mă gândesc la ce aştept şi mă obişnuiesc cu gândul nevenirii a ceea ce aştept. De aceea, n-am să spun niciodată că aşteptarea e grea, căci îmi monopolizează cu valenţe toată fiinţa impunându-mi un ritm vibrant. Iar atunci când vine ce aştept, voi ştii ce să primesc şi cum. Şi dacă.
De fapt, ce aşteptăm? În viaţa asta scurtă, în care suntem atât de mărunţi, aşteptăm fapte mici care să spună mult, aşteptăm oameni simpli în care să ne putem regăsi, aşteptăm scântei de viaţă pentru a putea trăi. Aşteptăm în fiecare zi ceva care să ne facă să mergem mai departe. Aşteptăm şi acceptăm orice ne poate face să ne continuăm pe noi înşine.
Aşa cum ziua n-ar exista fără noapte, aşteptarea nu există fără dăruire.
...dăruirea e tot o aşteptare.
Unele lucruri sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi unul şi acelaşi lucru. Aşa, de pildă, aşteptarea întru dăruire.
Aştept să mă dăruiesc. Şi mă dăruiesc fără să aştept.
Aşteptarea ia valenţe dureroase atunci când e vorba de dăruire, abia atunci. Dar mă uit la ghinda care se umflă din ce în ce mai mult şi mă gândesc cu câtă înţelepciune aşteaptă ea să se desfacă, iar atunci liniştea îşi face loc pentru a-mi hrăni sufletul. În linişte aştept, cu linişte cresc, iar viaţa îşi continuă ritmic drumul fără ca cineva să observe asta, să audă, să simtă, să vadă că există.
Aştept să mă dăruiesc aşa cum aştept o minune.
Mă dăruiesc fiecărui om, fiecărui anotimp, fiecărei entităţi create de Dumnezeu, de la piatră până la nori, de la iarnă până la nisip, de la apă până la gheaţă, pentru că numai dăruindu-mă mă definesc.
Mă dăruiesc iubind, încercând să ating acolo unde vibrează ceva neatins încă. Iubirea necondiţionată este singurul lucru pe care, dăruindu-l, îl primeşti înapoi!
Iar dacă aşteptarea este neputinţa dăruirii, atunci sigur dăruirea este victoria aşteptării. Aştept, pentru că oricum nu mă pot dărui fără potir, căci dăruirea fără potir este doar risipire.
Când îmi ceri o cafea, să vii la mine cu cana!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu