asteptarea si daruirea

 
 

   Aşteptând nu pot decât să gândesc, pentru că aşteptând primesc darul a ce se-ntâmplă în fiinţa mea. Aşteptând mă coc, mă înalţ, mă îndrept spre, mă ridic, devin centrifugă.

   Oare soarele pe cine aşteaptă de poate dărui atâta lumină şi căldură? Dar luna, pe cine aşteaptă când licăreşte peste lume? Nu contează ce sunt soarele şi luna pentru ele, pentru noi rămân două minuni care punctează ziua şi noaptea. E simplu şi magic.

   Tot ce aşteaptă e rotund: luna, soarele, pământul, oul, pântecul, cuibul, ca şi când aşteptarea nu ar avea nevoie de părţi nevăzute. Ca şi când în aşteptare nu te poţi ascunde şi mergi ca într-un carusel, mereu, mereu, acumulând din ce in ce...

   Când aştept, mă gândesc la ce aştept şi mă obişnuiesc cu gândul nevenirii a ceea ce aştept. De aceea, n-am să spun niciodată că aşteptarea e grea, căci îmi monopolizează cu valenţe toată fiinţa impunându-mi un ritm vibrant. Iar atunci când vine ce aştept, voi ştii ce să primesc şi cum. Şi dacă.

   De fapt, ce aşteptăm? În viaţa asta scurtă, în care suntem atât de mărunţi, aşteptăm fapte mici care să spună mult, aşteptăm oameni simpli în care să ne putem regăsi, aşteptăm scântei de viaţă pentru a putea trăi. Aşteptăm în fiecare zi ceva care să ne facă să mergem mai departe. Aşteptăm şi acceptăm orice ne poate face să ne continuăm pe noi înşine.

   Aşa cum ziua n-ar exista fără noapte, aşteptarea nu există fără dăruire.

...dăruirea e tot o aşteptare.

   Unele lucruri sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi unul şi acelaşi lucru. Aşa, de pildă, aşteptarea întru dăruire.

   Aştept să mă dăruiesc. Şi mă dăruiesc fără să aştept.

   Aşteptarea ia valenţe dureroase atunci când e vorba de dăruire, abia atunci. Dar mă uit la ghinda care se umflă din ce în ce mai mult şi mă gândesc cu câtă înţelepciune aşteaptă ea să se desfacă, iar atunci liniştea îşi face loc pentru a-mi hrăni sufletul. În linişte aştept, cu linişte cresc, iar viaţa îşi continuă ritmic drumul fără ca cineva să observe asta, să audă, să simtă, să vadă că există.

   Aştept să mă dăruiesc aşa cum aştept o minune.

   Mă dăruiesc fiecărui om, fiecărui anotimp, fiecărei entităţi create de Dumnezeu, de la piatră până la nori, de la iarnă până la nisip, de la apă până la gheaţă, pentru că numai dăruindu-mă mă definesc.

   Mă dăruiesc iubind, încercând să ating acolo unde vibrează ceva neatins încă. Iubirea necondiţionată este singurul lucru pe care, dăruindu-l, îl primeşti înapoi!

   Iar dacă aşteptarea este neputinţa dăruirii, atunci sigur dăruirea este victoria aşteptării. Aştept, pentru că oricum nu mă pot dărui fără potir, căci dăruirea fără potir este doar risipire.

   Când îmi ceri o cafea, să vii la mine cu cana!

sfera

   Imi imaginez uneori ca n-am trup. Ce usor pare totul! Si atunci simt nevoia sa ma risipesc ca sa ma pot aduna iar in trup, pentru a avea ce darui. Un lant al slabiciunilor, caci trup = slabiciune.

   Cand ma trezesc din visarea asta, ma regasesc iarasi in nevoi si asteptari, acolo unde este neputinta de a transcede slabiciunilor. Uneori imi pare rau ca descopar aceasta neputinta de fiecare data dupa ce ma risipesc, de fiecare data dupa ce ma adun. Dar raman asa, pana cand trece destul timp ca sa uit ce mai vroiam. Mersul pe jos ma ajuta sa-mi trec timpul si gandurile mai repede si sa uit mai usor, si atunci imi transform slabiciunea in putere.

   Imi este drag cuvantul 'paradox'. Imi pare a fi un chin uneori, un arc alteori, o flacara necesara. Am renuntat de multe ori la a urma paradoxurile intrand in eticheta de normalitate. Intr-atat de mult propriul nostru corp ne converteste la limitare spirituala, dar mai ales afectiva!

   Imi invat copilul ca omul e nemuritor, sa stie ca toate gandurile ei pot zbura nestingherit oriunde, sa stie ca se poate ridica deasupra tuturor lucrurilor. Daca nu va stii ca omului ii e data moartea, ca omul trebuie sa gandeasca in tipare, va intelege sa traiasca spre Dumnezeu gandindu-L in tot si cred ca astfel va reusi sa treaca mai departe de regretele risipirilor si ale acumularilor.

   Incerc sa recreez starea de Paradis pentru ea, caci Paradisul este stare, nimic altceva!
...si-i multumesc ca m-a ales ca mama si ca-mi da ocazia in fiecare zi sa ma desavarsesc.

capsunica

   Acum 10 ani eram de o frumusete radianta, probabil...

   Mai aveam 2 luni si urma sa nasc o scumpete de fetita, pe Siluana. Aveam o burtica mare si mi se parea ca port in mine globul pamantesc, atat era de grea si mare! Eram rotunda si simetrica, incat chiar credeam ca voi aduce pe lume o sfera :)

   Ca in fiecare zi, imi faceam plimbarea obisnuita, cu greu de-acum, incet si cu gandul la odorul care urma sa vina pe lume.

Cand mergem pe strada trecem unii pe langa altii fara a ne privi in ochi, ca si cand ne-ar fi teama sa o facem; mai repede observam un caine si chiar observam ca e dragut, e mic, e mare, latos, jucaus, cuminte, in fine... vai, ce dragut e!, si ne repezim sa-l mangaiem. Insa pentru noi intre noi nu avem ochi si poate nici macar ganduri.

Animalele se bazeaza mult pe contactul vizual. Nu fac comparatii, nici n-as putea, insa observ ca oamenii, datorita sau din cauza (nu stiu cum ar fi mai potrivit spus) surogatelor gen internet, telefon, si a parerii ca fiecare le are pe-ale lui si nu-i oportun sa le cunoastem, ei bine, oamenii nu se mai privesc in ochi pe strada. Rar intalnesc pe cineva care sa-mi capteze privirea! Si atunci incep sa ma fastacesc pentru ca nu sunt obisnuita sa fiu privita, desi e ceva cat se poate de firesc, sau ma intreb daca ma cunoaste de ma priveste cu atata naturalete. Asta, daca nu mi se pare dubios de insistent...

   Intr-unul din aceste momente, cu alura unui gandac de Colorado, ca o minge, mergeam eu acum 10 ani pe strada, cand un barbat s-a oprit brusc in fata mea. Avea in mana o plasa plina cu capsuni. Eu nu-l observasem, insa el a venit spre mine si mi-a intins plasa rugandu-ma sa servesc capsuni. :)

   I-am multumit spunandu-i ca, contrar ideii incetatenite cum ca gravidele poftesc, eu nu pofteam. A insistat, fara cuvinte, zambindu-mi hotarat si cald privind direct in ochii mei. Am servit, cu o pofta nebuna!

   Asta a fost una din marile intalniri din viata mea. Daca l-as revedea nu l-as recunoaste pe acel barbat, insa sensibilitatea lui si dorinta de a arata grija si iubire fata de un om care urma sa aduca pe lume viata, aceste atat de delicate gesturi mici ma  umplu de speranta, de candoare si de nostalgia copilariei mele, cand asteptam cu sufletul la gura duminica, pentru ca stiam ca bunicul ma va lua cu el la piata si-mi va face toate poftele!

   Mereu, cand Siluana mananca capsuni cu pofta (mereu le devoreaza), imi amintesc de micile gesturi care ne bucura viata.

oda spiralei

 
 

   Viata nu e un drum drept si orizontal. Insa, uneori e drept si, uneori e chiar si orizontal. Totul e sa ne revenim din orizontalitate!

   Spirala explica cel mai bine, daca ar fi sa comunicam doar prin forme, esenta vietii. Viata e trend spre cer, e evolutie, e tatonare si incercare, e acumulare si evadare, e coborare intru ridicare, e miscare...

   Ma uit in urma mea si vad un sac de amintiri si cateva sfori noduroase care le poarta. Ma apropii si-mi dau seama ca nu sunt noduri in sfori - de aproape sunt chiar niste bucle minunat continuate una de cealalta. Sunt momente ale vietii, in care credeam ca ma opresc, ca nu mai pot duce greul sacului, dar m-am intors ca sa o iau de la capat, asa cum te-ai juca cu un compas facand arcuri de cerc pe o hartie, dintr-o parte in alta si, la un moment dat, cu putin curaj, completand cu inca un arc de cerc un cerc intreg.

   Acum Dumnezeu imi este profesor de geometrie si m-a scos la tabla fara sa ma intrebe daca sunt pregatita sau daca mai vreau, pot sa fac cercuri.

   Ciudat, simt ca singurul lucru bun este sa o iau de la capat, dar e atat de greu sa intorc compasul... As face rotatia invers, insa e contra firii lucrurilor. N-am cum sa-mi ocolesc propria traiectorie.

   Incerc sa devin, incerc sa nu raman pe orizontala foii de hartie, incerc sa nu ma multumesc cu a-mi scrie viata cu creta alba pe tabla neagra, vreau sa cresc mai departe in verdele luminii spre soare, spre ploaie; nu vreau sa raman suspendata ca o creanga pe care nicio pasare nu-si mai canta trilul, pe care niciun mugur nu mai pocneste, pe care niciun fruct nu mai ispiteste, pe care nicio frunza nu se mai tanguie toamna, pe care doar iarna se asaza omatul pana cand o frange.

   Omul cu caracter puternic este precis o spirala! Cand spun despre om ca are verticalitate nu ma gandesc la o linie simpla ca o acumulare de puncte, ci la o spirala care, cu cat mai mare are diametrul buclelor, cu atat e mai valoroasa; cu cat mai bogata in rotatii, cu atat mai pretioasa; cu cat mai grabita in miscari, cu atat mai stabila si mai hotarata in drumul ei spre devenire.

   In drumul nostru spre Dumnezeu cautam prin univers cum cauta o spirala prin aer, aparent fara a se ghida dupa nimic. Important e sa nu uitam sensul! Sa nu-l schimbam!

   Cu adevarat puternic este cel care, desi stie ca are de facut un compromis, il face stiind ca se va putea suporta linistit si dupa aceea. Caci viata e plina de astfel de compromisuri - spirale, menite a ne inalta.

desavarsire

Cum as putea fi desavarsita?

In fiecare suflet exista tristete, atata cat sa o putem simti; fericire, atata cat sa o putem radia; iubire, atata cat sa putem visa.

Uneori ploua, alteori e soare, iar noi nu ne dam seama; nu auzim ploaia, soarele ne deranjeaza… Nimic din ce e in jurul nostru nu ni se pare special, de ce ni s-ar parea, atunci, ca in noi traieste ceva mai mult decat ce se vede?

Ma gandesc cat de fericit trebuie sa fii uneori ca sa-ti dai seama de treaba asta! Fericirea e ca un tango: unul din parteneri e fericirea, celalalt e constientizarea fericirii; nu stiu cu exactitate care e partea masculina si care cea feminina, poate nici nu conteaza si poate e un schimb concomitent de roluri. Banuiesc insa, ca, fara constientizare, fericirea nu-si are rostul, e ca o apa fara matca. Cred ca fericirea e doar o jumatate din ceea ce ar trebui sa simtim ca sa si fim fericiti. Poate prima, poate ultima.

Ma gandesc, mai apoi, cum e sa simti dureros fericirea, ca pe o tristete. Tristetea e legata de fericire prin constientizarea fericirii. Tristetea e un demers al constientizarii fericirii, e ca un drum ce se deschide, desi un drum inchis. Nimanui nu-i place sa mearga pe un drum inchis, nici macar de dragul de-a merge inainte.

Ma gandesc cat de plin de iubire trebuie sa fii ca sa visezi, si atunci ma intorc la fericire, care e stare minunata, coroana de flori asezata pe fruntea sufletului meu puternic, care-si poate trage seva chiar din sine insusi.

Ma intorc la tristete, care a fost coroana de flori pe fruntea altui suflet. Si atunci, inteleg ca fericirea asta e a mea, imi ramane, o am in mine, nimeni nu mi-o poate lua caci vine din mine.

Tristetea e, paradoxal, un dar, o surpriza neplacuta, e primita, deci exterioara, e ceva ce nu era in mine si totusi o simt dureros.

Pana la urma cred ca, primind in noi prea multe tristeti, vom reusi sa cuantificam sentimentele, si cele bune si cele nebune, si atunci vom stii ce e iubirea. Va fi trist.

Cum constientizam toate astea? Nu e sadism, e doar lectie de supravietuire afectiva: luand provocarile ca pe un ajutor in momentele cele mai vulnerabile ale vietii! Acceptand sa primim in noi orice, chiar si mari tristeti, si multe altele. Acceptarea asta le va uniformiza pe toate pe panza sufletului pana reintregindu-ne, simtind cine suntem cu adevarat, ce putem, cat putem iubi.

Cand sunt trista incerc sa fac lucruri placute si vesele, iar in timp ce ma las incantata de ele, trag cu un ochi spre launtrul meu ca sa ma verific daca intr-adevar sunt trista sau e doar moft.

Tristetea e starea aia din care nu poti iesi decat cu fericire. Iar fericit, cand crezi ca esti, esti doar daca te-ndrepti spre lucrurile triste dandu-ti seama ca nimic nu-i trist, ca lucrurile sunt ceea ce sunt.

Mi s-a-ntamplat nu o data, dar nici prea des, trista fiind sa ascult o melodie foarte placuta si sa ma pacalesc ca-s fericita. Exercitiul asta m-a facut sa inteleg nu doar haul nefericirii in care singura alunecam, dar si ca, fericita fiind, n-as fi simtit atat de inalt placerea melodiei, precum am simtit-o trista fiind. N-as fi avut din ce ma ridica, pt ca n-as fi avut cum sa ma ridic. Si totusi, in momentele de plinatate sufleteasca, aceeasi melodie ar capata valente extraordinare!

Tristetea poate fi inlocuita: cu vise, daca putem iubi; cu zambet, daca putem fi fericiti. Culmea e ca nimeni nu-si va recunoaste vreodata incapabilitatea de-a iubi sau neputinta de-a fi fericit. Si totusi, multa lume trista! Cred ca de aceea, bebelusii care rad/zambesc in somn sunt cei mai fericiti!