Interlocutorul pur si interlocutorul convertit sunt doua categorii de interlocutori pe care ii avem in viata noastra. Uneori ii descoperim intersectati intr-unul singur, in functie de nevoile de moment, iar nevoile de moment pot fi perioade lungi in care simtim acut nevoia, de fapt, a comunicarii.
Aproape ca nici nu stim de unde apare aceasta nevoie, e precum o vara tropicala capricioasa in care ba sunt nori pufosi pe cer, ba tuna si fulgera, ba apar furtuni din senin, ba ploua rapid si improspatator – fenomene absolut incantatoare pe care n-ai cum sa nu le indragesti. Dar, pentru ca pe usa casei mele scrie 'monografii sufletesti', intrand aici ar trebui sa gasiti (odata cu mine, recunosc; eu RE_gasindu-ma) si monografia comunicarii. Am curaj s-o fac, fie si numai in schita. Mi-ar fi dragi culorile. :) (a propos, daca e cineva care cunoaste culorile dupa numere – ce mai stiu eu e ca negrul sau maronul inchis are numarul 24, v-as fi recunoascatoare sa-mi amintiti, chiar daca asta e din alta poveste :P )
Obisnuiam odata sa spun ca tot ce tine de OMENESC (implicand la nivel simplist psihismul si spiritul), pentru ca instrumentul care ne ajuta sa ne traim aceasta viata este creierul, se petrece in 5 timpi: acumulare, spatiu, asimilare, spatiu, fructificare. Cand nu avem intelepciunea rabdarii si-a atentiei sustinute in timp, sarim peste spatii. Cred ca de aici apare acel gen de nevoie de comunicare care genereaza polemici, erori de interpretare, inamici (in ultima instanta, la modul exagerat avcorzzzzz).
Luand ca exemplu orice subiect se poate face un exercitiu de imaginatie (ba chiar si practic). Initial obtinem informatii (atat cat se poate, atat cat se doreste) suficiente cat sa le poata acumula creierul nostru (stocare, memorare, judecati de valoare gen acord/dezacord). Firesc este sa existe apoi o perioada de liniste mentala (spatiu) in care orice gand generator de disconfort sau care poate taia din atentie sa dispara sau sa fie retras intr-o zona de amanare. Ne este necesar ca, in timpul de 'spatiu' sa existe o dispozitie anume care sa poata prioritiza in mintea noastra subiectul proaspat acumulat. Nu as putea spune daca toate astea se petrec in 2 luni sau in 2 clipe, e in functie de subiect si de persoana. Ulterior primei spatialitati, respectiv goliciunii mentale menita a aseza ordinea structurala a fiecaruia (si as mai adauga eu, ordinea sacra in care numai Dumnezeu ne stie asa cum ne-a si creat si tot El stie si de ce), devine necesara asimilarea, care face lumina. Adica tot ce pana acum era in acord SAU dezacord, devine in mod cert, prin interiorizare, doar acord sau doar dezacord, gaseste in noi radacini, face masa cu tot ce-am reusit sa fim pana la acest moment si ne imbogateste in mod aproape inconstient. Trec repede peste etapa asta si ajung iarasi la spatiul in care (de ce sa nu recunosc, imi place precum unui boem ceaiul de la ora 5 PM) linistea reuseste sa faca pace intre nou si vechi, sa primeneasca mentalitatea, teoriile, si nici n-am banui ca acest spatiu este laboratorul pentru toate momentele noastre de confort sau de disconfort. Uneori credem ca persoana care emite informatiile asimilate este singura meritorie pentru confort (respectiv singura vinovata de disconfort) – si adesea ii cautam compania (sau intrerupem brusc contactul), insa am motive sa cred ca ideea in forma ei noua inca nu si-a gasit afilierea sintactica spre ideile stabile deja-n mentalitatea, in principiile, in filosofia noastra (poate chiar de viata). Ca sa ma intelegeti, omul este, simplist spus, suma principiilor sale de viata, a filosofiei imbinate cu toate teoriile in care-si construieste toate idealurile, dorintele, calauzele, in timp si cu sacrificii greu de imaginat. Cine doreste a schimba perceptia asupra vietii a unui om ar trebui sa stie sa caute de unde pornesc toate aceste principii si filosofii, si n-ar fi chiar greu; dar daca nu poti aduce daruri prin care sa pui la loc, in aceeasi ordine confortabila initiala si greu dobandita, ce ai daramat, ai pe constiinta o viata de om! Poetic spus, te transformi intr-un buldozer de vise si idei minunate, si nimeni n-ar avea dreptul sa faca asta fara intelegerea consecintelor (de aceea, la lectiile despre manipulare, eu am spus 'manipularea nu ar trebui sa fie un curs predat contra cost in bani').
Pe scurt, ideile ce prind viata in mintea noastra ne apropie intre noi, ca oameni, pentru ca ne transforma in sfesnice ale unor lumanari pe care le vrem mereu arzande, pe purtatorii ideilor ii transforma in responsabili ai starilor noastre de confort/disconfort (si asta se vede in timp), iar intr-un final apoteotic, care parca nu mai vine, fructificam! Cat, cum, unde, cu cine, de ce.... astea deja pot fi elemente total independente de tot ce-a fost pana acum: linistea mentala, noutatea subiectului/ideii, persoana care a initiat dialogul. Intram in caruselul vietii cu vlastare mentale noi pe care, vrand-nevrand, ajungem sa le utilizam. Uneori ne miram si noi prin ce demersuri ajungem la o noua idee construind in continuarea principiilor solide ramificatii, uneori dand elasticitate intru adaptare principiilor, alteori zalogindu-ne baza intregii filosofii de viata, alteori minstuind parca idei ce apar in lumina altei situatii. Nu, in viata nu ai cum sa prevezi toate situatiile, si poate de aceea e bine sa nu te cramponezi in teorii sau, cel putin, sa nu consideri ca sunt general valabile, caci asa cum TU ai ACEASTA situatie, se poate ca cel in relatie directa cu tine sa aiba situatia LUI, la fel de dificila ca a ta si care sa-i solicite mare parte din resurse. Impreuna insa, fara blocaje teoretice si laminand impreuna in idei, fara a fi categorici, drumul poate fi cel putin unul al cunoasterii. Si nu e putin lucru. Cunoasterea omenescului si poate chiar a omului care e foarte aproape de noi, de care nu prea avem timp considerand ca doar prezenta alaturi pune chezasie pe existenta sinequanon a comunicarii, este cea mai fascinanta experienta care ni se poate intampla. Fara comunicare nu putem cunoaste. Fara cunoastere, putem comunica ajungand in final la o cunoastere superioara. Si, desi comunicarea fara cunoastere e valabila oricarei specii din lumea noastra, omul reuseste sa finalizeze aceasta comunicare in cunoastere superioara doar atunci cand atinge un minim-necesar nivel de cunoastere de o anumita valoare care (nu vreau sa cad in pacatul grandomaniei), fara a-i fi considerata autosuficientza in cunoastere, reprezinta o pace interioara necesara nevoilor comunicationale (si ale lui si ale interlocutorului).
Exista idei pentru care merita sa consum timp, pentru ca acest timp ar fi un timp investit. Exista oameni cu care pot lamina idei de orice natura pentru ca mi-s dragi, si aici devin subiectiva, stiu, dar am si acest drept, iar ideile laminate capata, in timp, valori de adevar indelebil. Sunt consecventa atunci cand e vorba de oameni. Cat inca memoria imi este fidela (desi uneori am senzatia ca memoria fidela e semnul unei mari singuratati), am uitat ce-am vrut sa spun... haha! (sa ma ajute prietenii) ;)
Rezultatele comunicarii sunt aidoma umplerii tuturor vistieriilor din povesti cu galbeni, numai ca pana si incasii isi vopseau aurul in negru pentru a nu fi descoperit. De aceea, uneori tacerile potrivite ne vorbesc mai mult decat orice. De fapt, imi plac tainele, iar lumea noastra e pusa, in punctele ei esentiale, sub simbolul tainelor (nasterea, casatoria, moartea). De aceea, imi sunt dragi momentele de spatiu in lupta dintre idei. De aceea, cred ca n-am pierdut (inca) nicio batalie ideatica in aceasta viata (drept este ca niciodata nu m-am considerat depozitara unui adevar dincolo de orice). De aceea accept ca orice lucru care ne displace poate fi instantaneu transformat in altceva daca dispunem de intelegerea mecanismului comunicarii. Sigur, m-am mai gandit si la capcana in care as putea cadea singura atunci cand spun ca e bine sa-mi mut atentia de la persoana la idee, pentru simplul fapt ca fiecare spune ce crede, si crede pentru ca asta a fost parte din experienta vietii personale puternic ancorata in acea idee, insa prefer sa fiu in acord si, mai ales dezacord, cu ideea, nu cu persoana. Caci multe neintelegeri izvorasc din idei... precum multe neintelegeri isi pot afla linistea in idei.
Incepusem prin a anunta ca exista doua tipuri de interlocutori pe care-i avem in viata noastra: cei puri si cei convertiti.
Vad in interlocutorul pur acel om care vine spre tine cu ideile LUI, curat in gandire ca apa proaspata de izvor, cu o capacitate extraordinara de perceptie a faptelor din jurul lui si-al altora, cu o putere de analiza fina si sensibila a lucrurilor de mare subtilitate, cu abilitati asertive, cu calitatea discretiei in redarea unor idei si pastrand acuratetea gnoseologica a unui copil. Ii lipsesc din memoria personala bibliotecile de carti, studiul unor lucrari de referinta in literatura, istorie, psihologie, religie etc, ii sunt straine marile teorii spiriste, desi a citit destule carti, dar, printr-o conjunctura numai de Dumnezeu stiuta, sunt cele care i-au aratat ca-n viata, cel mai bine este cand poti pastra o singura directie, facand asta pastrandu-si atentia distributiva la tot ce e-mprejur, are spiritul atat de viu incat refuza in mod tacit sa-si cantoneze discutia intr-o singura parere si afirma ca, luand cate putin din fiecare, poti ajunge sa emiti o parere cat de cat pertinenta despre ceva, iar pe oameni evita sa-i incadreze in sabloane dintr-o mare dragoste si intelepciune a vietii pe care o respecta tocmai prin unicitatea fiecaruia . Cand il cunosti, pentru ca stii ca a trecut de tinerete, te-ntrebi retoric 'oare ce anume l-o fi pastrat pe omul asta asa aproape de esenta lucrurilor pana la varsta asta?' Acesta este creatorul de idei. In el si-n noi.
Interlocutorul convertit, termen usor exagerat, recunosc, este omul-orchestra, omul cu ideile ALTORA la care s-a convertit si datorita carora capata diferite coloraturi, in functie de subiect, acea persoana culta, foarte culta, care a citit tone de hartie, careia ii poti atasa, oricat de exigent ai fi, eticheta de 'intelectual', caci iti poate reda oricand citate celebre, istorii de renume, fragmente din carti, este adeptul categoric al unor teorii sau doar al altora, este cel cu care poti discuta absolut ORICE, are raspunsuri pentru toate (extrem de rar ai sa-l auzi punand intrebari si asteptand realmente raspuns), este o enciclopedie veritabila, ii sorbi stiinta si-i respecti memoria si iti doresti sa-l ai aproape, dar nu intotdeauna. Cand il cunosti, te-ntrebi de ce ai renuntat sa citesti 'Istoria religiilor' a lui Eliade. Acesta este intelectualul traditionalist care propaga cultura.
In continuare o sa-i numesc IP si IC pe interlocutorii mei.
M-am intrebat de multe ori ce interlocutor prefer mai adesea.
Sigur ca IC ofera mereu un spectacol minunat, incarcator, dar il simti departe cu toata stiinta lui invatata, cultivata, il simti insingurat si rece, il simti in lumea lui, care e numai a lui. Te incearca sentimente de inalta admiratie, dar n-ai sa reusesti niciodata sa-l privesti ca pe un om cald. Si, in incercarea ta de-a stabili un dialog deschis si acultural, bazat in exclusivitate pe lucruri care tin de impasuri existentiale, vei descoperi ca raspunsul lui este un zambet ingaduitor care-ti ingheata ideile intr-un monolog (asta, daca apuci sa-l porti, caci IC este genul de om caruia ii place mult sa se asculte vorbind aproape fara a respira, iar cand o face, ti-e nu-stiu-cum a-l intrerupe), caci pentru el este important sa inteleaga ce a facut intreaga omenire pentru intreaga omenire. Cu IC ai discutii cuminti, rezonabile, distinse, rafinate si care sfarsesc prin a-ti simti magulit orgoliul, ai siguranta cunoasterii exhaustive si fericirea ca, la final, nu-ti va da teste. Cu el, te construiesti ca om.
IP insa, este mereu cald si deschis, iti vorbeste dintr-o perspectiva absolut personala, dar, paradoxal, incluzandu-se in Universul comun tuturor, are ca baza a culturii sale ideologii care produc scantei in mintea ta, te ajuta sa te descoperi, sa te explici, gasesti in el un confident perfect si-un corespondent mental si spiritual, iti zambeste fara a-i pune intrebari, nu-ti lasa goluri in gandire si pentru el, cel mai fascinant lucru este sa-i poti pune o intrebare din care sa porneasca alte trei, sa-i poti deschide o enigma. Va cauta explicatii, chiar daca pe moment nu le are (le are, dar este cel care vrea sa-si verifice intotdeauna veridicitatea ideilor inainte de-a le emite) si-n mod cert veti ajunge sa intelegeti IMPREUNA acea enigma, caci pentru el este important sa inteleaga ce poate face el in lume. Cu IP ai discutii spumoase, spontane si care sfarsesc prin a te simti imbogatit, ai siguranta comunicarii exhaustive, chiar daca, intotdeauna la final (cu astfel de oameni extrem de rar exista un final), vor fi teste pe care ti le vei dori chiar tu. Iti devine drag si-l doresti nu doar aproape de tine, ci prieten pe viata. Ceea ce se si intampla, de cele mai multe ori. Cu el, te construiesti sufleteste.
IC este cel care nu pune pret pe spatiu, caci pentru el, cunoasterea are ceas, iar relatiile contor. IP este cel pentru care linistea interioara conteaza ca si conditie pentru atingerea comuniunii de idei, pentru el cunoasterea SE FACE in timp ce isi chetuieste, fara contor, clipe unice cu tine. Pe care... le va trezoriza.
As mai fi atins si geografia anumitor perioade din viata noastra, pe care le vad ca niste munti foarte inalti, de unde te uiti belvederic si aproape ca nu regasesti in peisaj ceea ce, candva, teoretizasesi asiduu si acerb, dar intamplarile din viata mea fac imposibil acest subiect deocamdata.
Pentru ca azi si maine sunt ultimele 2 zile din an, va mai doresc pe anul asta cate un IP si cate un IC, si-un suflet drag alaturi cand o pocni dopul sampaniei!
La multi ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu