alb si negru

  M-am intrebat de ce, cand e sa vorbim de aceste doua non-culori, cand le alaturam, intotdeauna, dar intotdeauna spunem 'alb si negru', niciodata nu spunem 'negru si alb'. Este in noi Lumina, asta trebuie sa fie explicatia...

  Combinatia alb-negru nu trebuie inteleasa ca un gri, pentru ca, in orice situatie, alb si negru sunt doua aspecte importante in egala masura, opozante dar absolut necesare si despre a caror coexistenta nu se poate spune ca balanseaza mai mult spre una sau spre alta, desi asa pare. Intotdeauna unde este multa lumina este si mult intuneric. Alaturarea alb-negru creeaza o permanenta miscare, da senzatia de lupta justificata si, desi poate parea paradoxal, per ansamblu totul este perceput pana la urma ca fiind plin de culoare (atentie!, n-am spus colorat).

 De pilda, ma gandesc la clapele unui pian: albe si negre.
Fiecare clapa are rolul ei; cand un compozitor genial compune, el foloseste toate clapele, chiar si atunci cand compune mici partituri de cateva note. Opera finala e ca o fuga peste si printre toate clapele,  iar daca din jocul acesta ar lipsi o singura clapa, muzica ar fi doar sunet - fara culoare, o alternanta intre alb si negru, lipsita de viata. Nu de putine ori am simtit culoarea vietii (pasiuni, tradari si regasiri, drame si ironii, tristeti si exaltari...) prin trairile pe care le-am datorat unor opere de mare profunzime. Compuse pe clape albe si negre...

  Ma gandesc la sah - perfect echilibru de piese albe si negre, teren pe care ideile curajoase si anticipative isi disputa puterea intr-un joc al creierului efervescent si plin de culoare prin stradaniile mentale. A privi dinafara un joc de sah intre doi oameni te face sa intelegi ca, in linistea dureros de asurzitoare pentru tine, gandurile celor doi implicati creeaza rezonante si stari deosebite trecand de la neliniste la satisfactii, de la deznadejdi la surprinderi, de la resemnari si acceptari de esec la intelepciunea de-a purta modest succesul. Piese albe si negre pentru o paleta colorata de trairi.

  Ma gandesc la ghetre, 'incaltamintea' aristocratilor (de fapt, acele jambiere aplicate peste pantofi), combinatia albului pur cu negrul lucios al lacului alternand in functie de pozitia si de miscarea piciorului. Daca fac un exercitiu imaginativ privind pasitul, observ ca atunci cand piciorul se misca inainte, pantalonul de ridica astfel incat albul care imbraca glezna devine evident, strident chiar, iar pasul este - in felul asta - intarit (interesant cum un mic detaliu monden reuseste sa impuna atata prestanta unei persoane!). Cand acelasi picior se retrage in spate, in mers, negrul lucios de pe varful pantofului de lac pare ca adanceste pasul inapoi lasand impresia ca pasul este unul mare, ca de om important.
Nu alternanta alb-negru a ghetrelor este impresionanta, ci miscarea consecutiva a picioarelor, astfel ca efectul creat de un picior este imediat atenuat de cel creat de celalalt picior alternand jocul albului cu negrul.
Mersul unei persoane incaltate cu ghetre este deosebit de orice alt mers: are o miscare aparte, o nota de eleganta suprema, o cadenta ruda cu ritmul cardiac si da prestanta.

  Ma gandesc la umbrele chinezesti; le stiti de la mama care, in copilarie, ne facea pe perete un iepuras care dadea din urechi, un fluture zburand, un caine latrand, o lebada unduindu-si gatul si alte asemenea minunatii; le stiti de la iubita care danseaza dupa un geam mat sau care, in lumina lunii, da viata peretelui din dormitor care-i gazduieste umbrele in timp ce ea poate face orice, insa imaginatia oricum interpreteaza altfel jocul umbrelor. Fiind aproape de perete, umbra-i e clara, conturata si fidela marimii reale pana in cele mai mici detalii... , pentru ca, indepartandu-se de perete si apropiindu-se de lumina, umbra-i sa se prelinga pe perete disipandu-se pana la pierdere in noapte. Femeia da viata si culoare umbrelor.
Jocul umbrelor, dincolo de alternanta alb-negru, lumina-intuneric, este relatia materie-nematerie. Umbra nu are chip, nu are personalitate decat in masura in care propria imaginatie i-o ofera si, aproape de fiecare data, ne facem singuri acest dar.

  Ma gandesc la timpul noptii, cand poti sta intins pe o pajiste privind cerul negru pe care palpaie stele albe si luna tronand intre ele. Despre luna nu pot spune ca e alba - am vazut luna alba precum laptele, galbena ca o gutuie parfumata, portocalie precum dovleacul; insa cerul cu stele imi pare un fenomen plin de culoare, chiar daca e spectacol de alb si negru. In toata imensitatea de negru nebulos care pare ca te-ar inghiti, micile sclipiri de alb iti asigura siguranta unicitatii propriei fiinte.

  Ma gandesc la alternanta zi-noapte. Desi ziua alba si noaptea neagra, sunt momente in care ne autoironizam spunand ca avem zile negre si nopti albe. Ziua si noaptea se intalnesc in crepuscul, iar momentul intalnirii lor are cele mai spectaculoase expozitii de culori.

  Alb fara negru nu se poate! Asta cred ca este o regula universala. Albul obliga negrul la existenta si invers, negrul obliga albul la nefiinta. Amestecate, dau cea mai neutra nuanta, cea mai rece, cea mai fada. Iar separate nu spun mare lucru.

  Intre alb si negru, atunci cand ele lucreaza, exista o distanta mica, dinainte stabilita, repetitiva si foarte ordonata. Efectul optic creat de alternanta alb-negru este una de miscare constructiva: avand in noi atat lumina cat si intuneric, de fiecare data cand avem caderi sau dezamagiri cautam sa ajungem in zone cu lumina. Este lupta plina de culoare dintre alb si negru si atinge toata paleta de trairi: rosul pasiunii, galbenul linistii, verdele sperantei, albastrul puterii printre esentele de alb si negru, ca limite ale existentei noastre si, in acelasi timp, ca nucleu al nostru.
Totul porneste de la alb la negru si se intoarce la alb si/sau negru. Printre ele gasim si regasim tendintele noastre din luptele perpetue...

  Exista un loc din care venim toti si-n care ne-om intoarce, unde nu este decat Lumina. Un loc in care, nefiind materie, nu exista umbre, presupuneri, indoieli, iluzii si alte asemenea trairi ambigue si colorate. Este frumos cata vreme ne putem simti pictori de suflete amprentand trairile cu nuante de culoare in care alegem sa folosim Lumina, mai mult decat intunericul. Dar ma si tem atunci cand imi descopar dorinta de-a trai cat mai colorat, pentru ca daca se va face intuneric dintr-odata, stiu ca tot de Lumina voi avea nevoie ca sa vad culorile. Ma tem si-atunci cand ma grabesc sa folosesc multa Lumina, caci ma trezesc intr-un alb pur si strain celorlalti, din care doar eu inteleg ceva si pe care nu stiu, inca, unde l-as putea 'arhiva' si daca nu cumva voi uita, ulterior, sa-l folosesc, caci am aflat ca prea putini oameni recunosc ca au nevoie de Lumina.


  De-as fi nevazatoare as intelege altfel tot ce-am scris aici, dar cu siguranta n-as modifica nimic. Lumina e degajare de caldura, intunericul e rece. Nevazatorii percep culorile prin intensitati ale senzatiei cald/rece. Pentru ei, alb-negru inseamna cald-rece. Am fost odata la o piesa de teatru unica prin splendoarea ei - ''Teatru pentru nevazatori intru folosinta celor care vad''- si, timp de circa 40 de minute am asistat la insiruirea unei actiuni intr-un intuneric monstruos, in plus, legata la ochi. Paleta de trairi a fost incomparabil mai bogata decat daca as fi fost influentata de efectele create de lumini, decoruri si toalete, mimici si gesturi actoricesti. Realmente mi-a folosit, caci doar vazand cu ochii mintii intelegi ca abia astfel vezi cu adevarat, asa cum propria Lumina din noi poate revela culorile in moduri personale.

  M-am intrebat adeseori... de-as fi nevazatoare, cat de rosu ar fi marul; cat de verde iarba; cat de argintie zapada; cat de turcoaz marea; cat de maron lemnul; cat de negru trunchiul unui copac dupa ploaie?... sau cognacul prin care trece o raza de soare tomnatic, ce perceptii mi l-ar transforma in poleiala de aur..., dar ziua - cat de insorita, iar noaptea - cat de adanca...?
...mi-ar fi mai mult cald sau frig mai mult?