Fascinatii

  De multe ori se intampla sa trecem pe langa lucruri sau prin situatii pe care aparent le uitam, dar se mai intampla si ca ceva anume sa declanseze amintirea acelor lucruri sau situatii si atunci constatam ca acestea (fara a le putea include in categorii) reprezinta, de fapt, fascinatii..., imagini care revin aproape obsesiv in minte. Si asta intr-un mod inexplicabil...
Cred ca sunt un soi de matrite bune de pus peste multe alte lucruri sau fapte, indiferent de categorie. Arhetipuri, poate. Altfel, nu-mi explic imensa lor capacitate de generalizare.

•   De pilda, de copil m-au fascinat fluturii.

In fata a ceva fascinant ai un sentiment aparte: timpul se opreste-n loc doar pentru tine si bucuria care se 'intampla' in fata ta e singurul lucru important din Univers in acele clipe. Zborul unui fluture e, parca, lasat anume pentru a ne da ragaz sufletului pentru bucurie si pentru liniste, linistea aceea pe care o simti atunci cand, insetat, te opresti sa bei apa si simti ca ti se umple un gol, o pofta si, mai mult chiar, o nevoie. Uitandu-ma la zborul unui fluture incerc sa inteleg acel extrem de scurt moment, de fapt acele fractiuni de clipe in care el da din aripi; par a fi scurte salutari de la Dumnezeu, duioase dovezi de iubire.

  Ma incanta cum pune Dumnezeu in niste fiinte delicate asa o capacitate demna de curaj: de a zbura! Si ma gandesc cum, cu fiecare minunata palpaire din aripi, curajoasa si ampla, intr-o expandare a intregii sale mici fiinte, fluturasul isi raspandeste polenul in aer pierzandu-l, putin cate putin, ca-ntr-un gest de nemarginita darnicie. Dar niciun sacrificiu nu e prea mare cand e vorba de a zbura!

•   Ma fascineaza efemera ( care face parte din familia minunatei libelule si-a exasperantului tantar :) ), o fiinta extrem de plapanda, de un verde crud, cu ochisorii ca doua gamalii de aur, cu aripi translucide, care apare la inceputul verii si traieste doar 24 de ore... O veche legenda spune ca efemerele ar reprezenta reincarnari ale sufletelor celor care au murit copii si nu au apucat sa guste iubirea lumeasca si ca, de aceea, apar pe lume doar pentru un dans de 24 de ore de imperechere, dupa care se sting la fel de discret cum au aparut.

  Un magnetism aparte il are, pentru mine, crepusculul. Momentul in care ziua se ingana cu noaptea. Cand soarele apune, dar isi uita neglijent dara de lumina calda, momentul in care zorii zilei crapa, cand soarele apare timid (ca si cum ar dori sa stie daca are pentru cine :) ), dar intens (ca si cum nu i-ar pasa daca n-are pentru cine). Sunt momente de zi sau de noapte (ca nici nu stiu cum sa le definesc fiind in acelasi timp ambele) care au in ele LINISTEA. Par a fi laboratoarele zilei sau ale noptii care urmeaza. Cand cade noaptea vine linistea grea, mare si atotcuprinzatoare, ca o patura moale si calduta, cu daruri de adastare si de reculegere. E timpul in care fiecare se strange, se aduna, tace, gandeste molcom si adanc asteptand intelepciunea aceea simpla care vine de la sine, fara cautare, ca un premiu fara miza. Umbrele se alungesc, iar lumina devine galbena si cufundator de calda, ca o miere care se scurge intr-un rabat de la legea gravitationala. Greierii canta sacadat si asezat si e ca si cand un magician bland si intelept te ia sub mantia lui intunecoasa, dar protectoare. Un moment de o intensitate mai mare ca acesta nu cred ca exista, si nici nu stiu daca sa continui 'sub soare' sau sub 'stele'...!

  Acelasi lucru se petrece cand intunericul incepe sa se retraga dimineata, cand magicianul deschide mantia si nu stiu daca doar tu esti cel ce iese la lumina zilei sau lumina zilei intra incet in toate. Daca spre noapte sensul e spre adanc, ziua sensul e spre inalt; revin in noi simtirile constiente, dorintele, visele cu ochii deschisi, putintele si astfel, cu fiecare dimineata ne redefinim. Incep sa-si cante mierlele trilul zvelt, incepe pamantul sa-si respire fiinta imprastiind miros de crud, reavan, abur cald si roua, incep copacii sa se scuture de pasari, iar razele soarelui strabat frunzisul des ca-ntr-un joc de marocco cu betigase de lumina.

  Aceste doua momente de crepuscul, cand ziua si noaptea se amesteca pentru foarte putin timp, trec pentru noi aproape neobservate fiind asa scurte, dar poarta in ele o incarcatura extraordinar de mare atat pentru ele insele, cat si pentru cel care le percepe. Sunt precum niste persoane complexe a caror bogatie ramane stransa puternic in caracterele lor, chiar daca nu e nimeni care sa primeasca 'stiinta' lor, caci a te darui presupune stiinta si rabdare in viata aceasta.

•   Vantul... Se spune ca atunci cand bate vantul Dumnezeu trimite semne ale Duhului Sfant, ca si cum ar fi respiratia Lui.

Vantul e o entitate care, desi nevazuta, nedefinita, nematerializata, misca si se simte. Vantul planteaza samanta, vantul poarta polenul florilor, vantul adie miresme, mangaie sau biciuieste intensificand totul dupa o lege (doar) a intamplarii. Cand bate vantul e ca si cum cineva m-ar duce intr-o garderoba de probat saluri fine si usoare, acum asezandu-mi-le delicat pe umeri, acum tragandu-mi-le violent inapoi... mangaieri, stergeri, aruncari in bai cu nisip fierbinte, soapte la ureche in graiuri necunoscue si exotice, din care nu-ntelegi nimic si tot, mangaierea unui necunoscut pe obraz intr-un mod placut si, paradoxal, familiar.
Ador vantul! Vantul cald de vara care adie seara, vantul pasional de pe tarmul marii, cand cald-cand rece, vantul taios de munte iarna, vantul suparat al ploilor de toamna, viforul geros si ador chiar si crivatul! Ii respect toate capriciile, sunt formele lui de manifestare, ca niste fatete ale unui om care are multe de spus si o face in maniere diferite. Timp si aplecare sa ai, spre... (este ceva mai fascinant ca a cunoaste un om in toata paleta lui de manifestari? :) )

•   Un lucru a carui semnificatie inca nu am deslusit-o (si nici nu vreau, e mai placuta, deja, savoarea misterului) in viata mea este cheia! Din copilarie gasesc periodic chei pe jos. De diferite marimi si forme, de lacate, de yalle noi sau vechi, de masini, ruginite in special. Eu insami insa, nu mi-am pierdut niciodata cheile. Cheia este ea insasi un simbol a ceva care poate deschide. Sau inchide. Asta ma face sa inteleg ca exista lucruri ascunse sau prea evidente si, de aceea, de fiecare data cand gasesc o cheie, ma intreb ce-ar trebui sa fac - sa aflu ceva nou sau sa incui ceva ce inca mai rascolesc inutil?! Ma gandesc ca cineva a trebuit sa piarda cheia aceea ca eu s-o gasesc si astfel, sa-mi recastig dreptul la deschidere sau la pastrare intima.

  Prin viata mergem si, de cateva ori - si anume in momente hotaratoare, trecem de la o etapa la alta, de pe un nivel pe altul. Trecerea inseamna transfer, inseamna legatura. Inseamna poduri, o alta fascinatie personala. A lua pentru a duce si a aduce inapoi... De luat, luam mereu cate ceva, de dat dam mereu, insa uitam ca intre ele exista acel 'ce luam trebuie dus, inainte de-a fi dat', caci trebuie pregatit si impregnat de noi insine. 'A duce', la mine este sinonim cu 'pod'.
  In viata ne este necesara constructia de poduri; orice lucru facut trebuie sa lege ziua de ieri de cea de maine. Fiecare zi de 'azi' e un pod, trebuie sa fie. In general, lucrurile de mare importanta din viata noastra se fac cu pod :) , pentru ca a face un lucru fara a-l lega de nimic isi pierde din sens, din valoare, iar frumusetea lui nu foloseste nimanui, e inutila si suspendata in timp; de existenta acestui tip de frumusete te poti bucura atat de putin pe cat te bucuri de vizionarea unui film bun, dar nu incanta nici macar cat o carte foarte buna sau o arie de opera.
  Mersul pe pod imi da ocazia sa ma opresc la jumatatea lui si sa ma gandesc daca directia e buna; a trece de la o situatie la alta fara pod e ca o saritura care poate fi in gol, poate fi fara putinta de razgandire, uneori fatala. Podul insa, uneste, dar lasa mereu spatii necesare definirii situatiilor. La capat de drum ar trebui sa fie frumoasa imaginea pe care o privesti: un continent alcatuit din insule, atoli, ape adanci si line sau repezi, poduri intre si, peste toate acestea, legaturi care respecta identitatea fiecarei limbi de uscat si, in acelasi timp, unesc. Imaginea nu e una monotona precum un amalgam in care toate s-au amestecat.

•   Clepsidra. Simbolul trecerii. Timpul este cel mai pretios dar facut de Dumnezeu omului. Uitandu-ma la nisipul fin de quartz care se scurge prin fanta ingusta a sticlei ma si mir cat de tare pot suferi la vederea acestei imagini care aparent nu spune nimic. Un lucru atat de inutil (scurgerea unui nisip) ma face sa simt acut orice lucru pe care-l fac, chiar ma pune pe ganduri si, mai mult, pe treaba. Cred ca obsesia vietii mele va ramane timpul si incapatanarea de-a nu ma lasa traita de el, ci de-a-l trai eu. Ca si cum as da sens scurgerii nisipului. Refuz sa inteleg calmitatea unui om atunci cand reuseste sa creeze ceva din propriile-i resurse; refuz sa inteleg spatiile goale dintre doi oameni; refuz sa inteleg saracaciosul gest al clipitului din ochi sau datul complezant din cap al celui caruia ii faci o destainuire; refuz sa inteleg verile care trec greu pentru ca nu apuci sa te cufunzi in puzderia de stele din noptile cu magie; refuz sa inteleg privarea de libertate care blocheaza nu actiunea, ci (mai grav) vointa de-a mai visa. Toate, toate astea imi par treceri dureroase ale timpului, cu singura esenta de inutilitate. Cu siguranta imi doresc ca fiecare clipa care trece sa nu fie un fir de praf (si asa fiind, il prefer in vant decat in clepsidra), oricat de ingusta ar fi fanta sticlei. Cand dorm inteleg sa visez vise pe care le visez si cand sunt treaza, cand stau inteleg sa gandesc continuu  sau sa simt, cand lucrez inteleg sa termin, cand iubesc inteleg sa exprim, cand ma destainui inteleg sa ajung la o idee noua, iar cand vine vara imi propun sa apuc o noapte in camp, cu spinarea lipita de iarba si fruntea de stele nefacand nimic, lasand timpul sa treaca gol, dar asta in mod voit, ca-ntr-un experiment menit a umaniza in suflet timpul.

http://www.youtube.com/watch?v=1olx7SwnK-0

•   Cel mai bine inteleg ce-nseamna timpul cand ma uit la un gutui toamna sau la un cais vara; imi dau seama ca totul a pornit in urma cu mult TIMP, de la un sambure. Interesant cum se poate pastra informatia superbitatii si complexitatii unui imens arbore intr-un sambure mic, urat, negricios si stafidit peste care, poate, chiar trece o iarna grea, o primavara capricioasa cu mizerie si inghet; dupa toate astea, 'micul uratel' isi gaseste resurse sa-si sparga carapacea groasa, sa patrunda acoperisul de frunze uscate si mazga de noroi ca sa-si implineasca vrerea de trai. Intai timid, incet si perseverent luandu-si de la soare puterea de-a deveni din ce in ce mai mare, frumos, roditor, umbros, falnic...! Tot fosnetul frunzelor, tot deliciul fructelor, toata racoarea umbrei si toate trilurile de pasari isi gasesc rost datorita unui mic si uratel sambure care a stiut a-si pastra informatia maretiei nealterata si a-si trai intelept devenirea. Dintr-o ghinda strivita din greseala cu piciorul ar fi putut creste un stejar. Nu rupeti niciodata vlastarele, nici macar pentru a le replanta, caci acel sol, si nu altul, este motivatia cu care noua planta a ales sa porneasca spre viata!

•   Mai este ceva despre al carui simbol n-am atribuiri concrete, stiu doar ca-mi place mult: pasarea flamingo. Are o eleganta aparte, un stil distinct si o culoare unica; toate astea ma atrag. Prin forma, culoare, miscare (mai bine spus prin nemiscarea pozitiei adoptate cand sta precum barza-ntr-un picior - ii sta atat de bine unui flamingo cand STA :) ) , prin penajul bogat si stralucitor. Prin pozitia de ruga demna si acceptare nobila a unei legi doar de el stiuta, dar singura valabila pentru ceilalti. Prin ciocul gros-vulgar care sparge tiparele de vulgaritate inlocuindu-le cu toleranta pentru ceva strict particular. Pesemne, pasarea asta ma fascineaza prin puterea ei irezistibila de-a ma face sa-i admir simplitatea.

• Apoi mai sunt:

Margaretele, atatea margarete...! Le admir, dincolo de aspectul lor delicat si simplu, longevitatea (singurele flori care, aduse din camp in glastra, traiesc mult) si puterea de-a oferi rasfat tuturor simturilor doar prin vaz , linistea interioara atat de necesara oricarui calator fara tinta si redarea unui vis ratacit prin vremurile tineretii.
Trandafirul care are un limbaj al lui si-ti spune, cand se usuca, ca ceva din resortul avut la daruire s-a stins, si, cand infloreste, ca parte din sufletul celui care l-a daruit este in fiecare noua petala si-ti pretinde ingrijijre ca o femeie care te fascineaza in rasfatul luptei ei pentru iubire.
Planta 'minosa pudica', ale carei frunze, daca sunt atinse de-o simpla rasuflare sau de un sunet mai intens se strang, iar daca daca e supusa unui astfel de tratament timp indelungat, planta isi refuza dreptul la viata.
Trifoiul cu 4 foi, a carui malformatie genetica e transformata in lumea noastra ca particularitate aducatoare de noroc si ne invata ca a privi atent natura in infinita ei repetabilitate iti creeaza tie drum propriu spre destin unic.
Floarea soarelui care creste gregar in plantatii imense si miroase crud a viata, campurile de rapita din care te infuzezi cu prospetimea gandului ca acolo unde e ceva frumos, e totul!

         Imi plac razele de lumina atunci cand strabat nori sau cand intra pe ferestre mici de biserica veche, rece si intunecoasa sau de camera inalta de castel; imi plac norii pentru ca sunt precum zambetele: niciodata nu stii cand si cum/de ce au aparut, dar trebuie sa te bucuri ATUNCI, pentru ca nu stii unde, cand/de ce dispar si duc cu ei/ele totul departe fara a-ti da garantii de intoarcere; imi plac mansardele in care-ti poti ingramadi toata copilaria plina de secrete, cutii, ravase si hotii simtindu-te mereu prieten cu tine insuti ; imi place luna plina vazuta de pe colina unui deal sau de pe muchia unei prapastii iarna, la munte, atunci cand albul zapezii devine decor de argint rupt din basme; imi place luna-lotca in care pluteste cu picioarele rasfirate peste buza lotcii un strengar care le stie pe toate si e in cautare de oameni pe care sa-i acroseze in undita lui de cate un vis; imi plac perlele pentru ca stiu ca sunt materializari ale suferintei tacute a scoicii; imi plac clopotele din care ies ecouri ample...


.........si am observat ca toate acestea - fluturii, efemeridele, crepusculul, vantul, soaptele, cheia, podul, clepsidra, samburele, pasarea, floarea, vantul, norul... sunt elemente duale care mixeaza in ele in acelasi timp viata si moartea, lumina si intunericul, dominatia si docilitatea, linistea si tumultul, descuiatul si incuiatul, trecutul si viitorul, a fi si a trece, toate vorbesc despre esente universale, despre masura lucrurilor, despre cai de mijloc, despre spatiul si timpul din sufletele noastre.

  As vrea sa zbor precum un fluture risipindu-mi polenul fara contor, sa traiesc 24 de ore intense precum efemerida, sa privesc apusul si rasaritul soarelui in acelasi timp, sa fiu vant si soapta pentru cine mi-e drag, sa pot deschide si inchide cu aceeasi cheie toate usile catre cai candva pierdute, sa fiu pod SPRE si PESTE, sa curg prin fanta unei clepsidre fara a ma termina vreodata, sa am intelepciunea florii care nu stie de ce e frumoasa si de ce trebuie sa se oflileasca, iar apoi as mai vrea ceva: sa pastrez toate astea in mine asa cum ghinda pastreaza in ea taina vietii dand din splendoarea mea si altora, precum stejarul umbra... si renascand cu fiecare gand si traire, eeeeeeexact dar exact asa cum are stejarul rabdarea sa faca asta in fiecare an cu o noua ghinda.