Nicio alta sarbatoare nu are caldura Craciunului, pentru ca nicio alta sarbatoare nu reuseste sa impleteasca, ca-ntr-o cosita, trei fire: mama, tatal si copilul.
De Craciun nu accept scuzele nimanui care-ar spune 'vai!, iarasi trebuie sa-mi suport rubedeniile povestind ce-au mai facut...', caci Craciunul este o sarbatoare a familiei, este o sursa de afectivitate si de iubire din care ne tragem puterile pentru o intreaga viata! Ne este necesara caldura familiei, chiar daca poate peste an suntem departe unii de altii, ne este necesar caminul cu masa la care ne adunam toate generatiile si, chiar si atunci cand sunt din ce in ce mai multe scaune goale decat ocupate, masa de Craciun ramane mereu in aceeasi formatie pe care am memorat-o in afectul nostru inca din copilarie: cu mama si tata, bunici, matusi si unchi, veri, frati...
Traditia este ca bradul sa fie impodobit in ajunul Craciunului, cand toate pregatirile furibunde menite a VRAJI Craciunul sunt deja gata (curatenia, cumparaturile, gatitul) si, incet-incet dispare graba pregatirilor facandu-si loc tihna in care, cu meticulozitate si precizie princiara, fiecare isi face timp sa-si aranjeze toaleta stralucitoare. Ador momentul in care cadourile sunt deja impachetate, parul aranjat, toaleta aleasa...
Tot ce-mi ramane de facut e o baie in care-mi permit, cel putin o ora, sa adastez intr-un egoism duios in spuma cu aroma de scortisoara, la lumina unei lumanari, impacandu-ma cu ideea ca nu mai stiu versurile colindelor pe care urmeaza sa le cant la impodobirea bradului, si savurand, precum un copil pelteaua bunicii ascunsa-n ultimul raft din camara, momentul de rasfat menit a-mi readuce linistea sufleteasca. Asa imi impodobesc eu sufletul inainte de a-mi impodobi bradului. Este, poate, un fel de renascare in care incerc sa readuc clipa magica a nasterii pruncului in viata mea. Proaspata si calda, imbunata de atata liniste, imbracata frumos, parfumata si cocheta, ma indrept spre ceea ce... nici nu stiu daca-mi apartine doar mie sau vine imbogatit dintr-o indepartata perioada a vietii mele (copilaria), dar ma incanta cu aceeasi intensitate ca prima oara: impodobitul bradului.
Pentru ca sunt mamica, retraiesc momente de copilarie prin bucuria fetitei mele si magia incepe sa lucreze: am iarasi suflet de copil – cant, potrivesc podoabele de pom dupa ritualul invatat de ACASA: intai instalatia cu beculete, apoi globurile mari intotdeauna pe crengile de jos, cele mici pe crengile de sus, ingerasii si clopoteii trebuie sa fie aproape de varful bradului, margelele in falduri, beteala in spirala, iar la sfarsit varful, pe care l-am inlocuit uneori cu steaua, alteori, asa cum e anul asta, cu funde. Pe ici-pe colo cate o bomboana invelita in staniol. Credeti-ma ca se face miezul noptii si noi nu reusim sa terminam bradul, ceea ce e chiar foarte placut. Estimp, am cantat colinde, ne-am certat pe globuri, ne-am amintit de unchiul/matusa care... , ne-am plictisit (si am tacut, gandindu-ne fiecare la cat de surprins va fi unul/altul la desfacerea cadourilor), dar am facut cel mai frumos brad si ni s-a intamplat cel mai placut lucru: am stat impreuna! Timpul petrecut impreuna da o valoare nepretuita unor astfel de momente care, in plus, ne incarca pe fronturi diferite: vizual prin curatenie si stralucirea decorului, auditiv prin colinde, olfactiv prin mirosul de cozonaci cu nuca, mac si stafide, carnati, sarmale, portocale cu cuisoare, mere coapte. In nicio alta perioada nu ne transformam casa intr-o butaforie atat de grandioasa. Credem cu totii in Mos Craciun, in bunatate si in Har.
Spuneam ca sunt mamica. Si atat. Eu si fiica mea (anul asta a lipsit mama mea, din motive scuzabile). Suplinesc cu succes o pseudo-familie in care-mi joc rolurile cositei cu cele trei parti: tata, mama si, de ce nu, chiar si copilul. Fara sa vreau, ma regasesc (pentru ca trebuie si pot :) ), pe rand si toate odata, in rolul tacutului Iosif care stie ca va gasi un loc pentru venirea pe lume a pruncului, in rolul blandei Maria care-si duce cautarile unui cuib in care sa nasca, cu demnitate si speranta si in rolul pruncului Isus care vine, in sfarsit! vine pe lume curat si neajutorat, dispus sa invete totul si sa-si implineasca sacrificiul. Anul asta m-am regasit mai mult ca niciodata in rolul Mariei... dar asta e o alta poveste, si cred ca fiecare isi are povestea 'rolului' sau. :)
O ultima absorbtie de trompa de aspirator care sa culeaga acele si atele, scamele si sclipiciul de pe globuri, si trebuie sa gasesc cel mai rafinat artificiu prin care sa-mi alung copila din camera cu bradul gasindu-i o ocupatie teribil de captivanta in alta camera, pentru ca.... Mos Craciun are nevoie de liniste si intimitate ( :D ) ca sa lase darurile.
Ne imbracam in pijamalele de Craciun (chiar am intotdeauna o pereche de pijamale pe care le folosesc DOAR dupa Craciun, pana strang bradul), ne asezam la fereastra si ne spunem povesti cu si despre Mos Craciun, despre renii lui, despre nasterea lui Isus, despre calatoria Mariei si a lui Iosif, ne imaginam uitandu-ne pe cer cam cate stele au salutat, in aventura lor, cei 3 magi si de unde le-a venit ideea darurilor de tamaie, aur si smirna, si imaginatia atinge cote nebanuite, dar cea mai draga imi e toropeala fetitei mele care se incapataneaza sa ramana treaza. :)
In fine, cu greu gasesc ceva ad-hoc care sa ma scoata din impasul descris mai sus, dar e foarte tarziu, sufletele noastre sunt deja inaltate in asteptare, pun pe furis darurile sub brad (ah!, da, mmmmmda... uitasem! mai am si rolul lui Mos Craciun ;) ), inchid repede usa la loc si... 'i-auzi, scumpa mea, un sunet de clopotel. Precis e de la Mos Craciun!'. Nu mai apuc sa spun 'hai repede la brad sa verificam', deja suntem in camera cu brad, surprinse, emotionate (va jur cu mana pe inima ca am exact aceleasi emotii ca-n copilarie, de fiecare data) si fericite ca Mos Craciun, desi lasa la toata lumea daruri, nu ne-a uitat si pe noi. :)
Incepe DEZVRAJIREA a ceea ce a fost vrajire pana in urma cu cateva ore (caci ne ia cam 2-3 ore ritualul impodobitului bradului) odata cu fosnetul hartiei de cadou rupta frenetic, odata cu descoperirea unui alt cadou, si a altuia si... 'uite, mami!!, inca un cadou!!'... , apoi REVRAJIREA prin descoperirea bucuriei de pe chipul copilei mele si redescoperirea puterii de-a ma bucura din sufletul meu.
Sigur ca nu apucam decat sa desfacem (dar TOT), sa rasfoim cateva pagini din cartile primite, sa desfacem o codita de papusa, sa zdranganim cutiile cu bomboane si jocurile, sa deranjam hainutele frumos impachetate... dar Mos Craciun nu se supara, ba dimporiva: e singura ocazie in care-l bucura aceasta dezordine pe care el o traduce ca o explozie de bucurie. Totul e permis, iar noi ne retragem cu sufletul greu de atata fericire spre pat. Spunem o rugaciune absolut informala si care nu seamana cu nicio alta rugaciune de peste an, cu cuvintele noastre din suflete obosite de bucurie, pentru ca stim ca Noaptea de Craciun e MAGICA!
...cat despre ziua de Craciun, va urma..., dintr-o perspectiva mai de adult. :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu