COMUNICARE vs CUNOASTERE - sublimarea comunicarii

Interlocutorul pur si interlocutorul convertit sunt doua categorii de interlocutori pe care ii avem in viata noastra. Uneori ii descoperim intersectati intr-unul singur, in functie de nevoile de moment, iar nevoile de moment pot fi perioade lungi in care simtim acut nevoia, de fapt, a comunicarii.

Aproape ca nici nu stim de unde apare aceasta nevoie, e precum o vara tropicala capricioasa in care ba sunt nori pufosi pe cer, ba tuna si fulgera, ba apar furtuni din senin, ba ploua rapid si improspatator – fenomene absolut incantatoare pe care n-ai cum sa nu le indragesti. Dar, pentru ca pe usa casei mele scrie 'monografii sufletesti', intrand aici ar trebui sa gasiti (odata cu mine, recunosc; eu RE_gasindu-ma) si monografia comunicarii. Am curaj s-o fac, fie si numai in schita. Mi-ar fi dragi culorile. :) (a propos, daca e cineva care cunoaste culorile dupa numere – ce mai stiu eu e ca negrul sau maronul inchis are numarul 24, v-as fi recunoascatoare sa-mi amintiti, chiar daca asta e din alta poveste :P )

Obisnuiam odata sa spun ca tot ce tine de OMENESC (implicand la nivel simplist psihismul si spiritul), pentru ca instrumentul care ne ajuta sa ne traim aceasta viata este creierul, se petrece in 5 timpi: acumulare, spatiu, asimilare, spatiu, fructificare. Cand nu avem intelepciunea rabdarii si-a atentiei sustinute in timp, sarim peste spatii. Cred ca de aici apare acel gen de nevoie de comunicare care genereaza polemici, erori de interpretare, inamici (in ultima instanta, la modul exagerat avcorzzzzz).

Luand ca exemplu orice subiect se poate face un exercitiu de imaginatie (ba chiar si practic). Initial obtinem informatii (atat cat se poate, atat cat se doreste) suficiente cat sa le poata acumula creierul nostru (stocare, memorare, judecati de valoare gen acord/dezacord). Firesc este sa existe apoi o perioada de liniste mentala (spatiu) in care orice gand generator de disconfort sau care poate taia din atentie sa dispara sau sa fie retras intr-o zona de amanare. Ne este necesar ca, in timpul de 'spatiu' sa existe o dispozitie anume care sa poata prioritiza in mintea noastra subiectul proaspat acumulat. Nu as putea spune daca toate astea se petrec in 2 luni sau in 2 clipe, e in functie de subiect si de persoana. Ulterior primei spatialitati, respectiv goliciunii mentale menita a aseza ordinea structurala a fiecaruia (si as mai adauga eu, ordinea sacra in care numai Dumnezeu ne stie asa cum ne-a si creat si tot El stie si de ce), devine necesara asimilarea, care face lumina. Adica tot ce pana acum era in acord SAU dezacord, devine in mod cert, prin interiorizare, doar acord sau doar dezacord, gaseste in noi radacini, face masa cu tot ce-am reusit sa fim pana la acest moment si ne imbogateste in mod aproape inconstient. Trec repede peste etapa asta si ajung iarasi la spatiul in care (de ce sa nu recunosc, imi place precum unui boem ceaiul de la ora 5 PM) linistea reuseste sa faca pace intre nou si vechi, sa primeneasca mentalitatea, teoriile, si nici n-am banui ca acest spatiu este laboratorul pentru toate momentele noastre de confort sau de disconfort. Uneori credem ca persoana care emite informatiile asimilate este singura meritorie pentru confort (respectiv singura vinovata de disconfort) – si adesea ii cautam compania (sau intrerupem brusc contactul), insa am motive sa cred ca ideea in forma ei noua inca nu si-a gasit afilierea sintactica spre ideile stabile deja-n mentalitatea, in principiile, in filosofia noastra (poate chiar de viata). Ca sa ma intelegeti, omul este, simplist spus, suma principiilor sale de viata, a filosofiei imbinate cu toate teoriile in care-si construieste toate idealurile, dorintele, calauzele, in timp si cu sacrificii greu de imaginat. Cine doreste a schimba perceptia asupra vietii a unui om ar trebui sa stie sa caute de unde pornesc toate aceste principii si filosofii, si n-ar fi chiar greu; dar daca nu poti aduce daruri prin care sa pui la loc, in aceeasi ordine confortabila initiala si greu dobandita, ce ai daramat, ai pe constiinta o viata de om! Poetic spus, te transformi intr-un buldozer de vise si idei minunate, si nimeni n-ar avea dreptul sa faca asta fara intelegerea consecintelor (de aceea, la lectiile despre manipulare, eu am spus 'manipularea nu ar trebui sa fie un curs predat contra cost in bani').

Pe scurt, ideile ce prind viata in mintea noastra ne apropie intre noi, ca oameni, pentru ca ne transforma in sfesnice ale unor lumanari pe care le vrem mereu arzande, pe purtatorii ideilor ii transforma in responsabili ai starilor noastre de confort/disconfort (si asta se vede in timp), iar intr-un final apoteotic, care parca nu mai vine, fructificam! Cat, cum, unde, cu cine, de ce.... astea deja pot fi elemente total independente de tot ce-a fost pana acum: linistea mentala, noutatea subiectului/ideii, persoana care a initiat dialogul. Intram in caruselul vietii cu vlastare mentale noi pe care, vrand-nevrand, ajungem sa le utilizam. Uneori ne miram si noi prin ce demersuri ajungem la o noua idee construind in continuarea principiilor solide ramificatii, uneori dand elasticitate intru adaptare principiilor, alteori zalogindu-ne baza intregii filosofii de viata, alteori minstuind parca idei ce apar in lumina altei situatii. Nu, in viata nu ai cum sa prevezi toate situatiile, si poate de aceea e bine sa nu te cramponezi in teorii sau, cel putin, sa nu consideri ca sunt general valabile, caci asa cum TU ai ACEASTA situatie, se poate ca cel in relatie directa cu tine sa aiba situatia LUI, la fel de dificila ca a ta si care sa-i solicite mare parte din resurse. Impreuna insa, fara blocaje teoretice si laminand impreuna in idei, fara a fi categorici, drumul poate fi cel putin unul al cunoasterii. Si nu e putin lucru. Cunoasterea omenescului si poate chiar a omului care e foarte aproape de noi, de care nu prea avem timp considerand ca doar prezenta alaturi pune chezasie pe existenta sinequanon a comunicarii, este cea mai fascinanta experienta care ni se poate intampla. Fara comunicare nu putem cunoaste. Fara cunoastere, putem comunica ajungand in final la o cunoastere superioara. Si, desi comunicarea fara cunoastere e valabila oricarei specii din lumea noastra, omul reuseste sa finalizeze aceasta comunicare in cunoastere superioara doar atunci cand atinge un minim-necesar nivel de cunoastere de o anumita valoare care (nu vreau sa cad in pacatul grandomaniei), fara a-i fi considerata autosuficientza in cunoastere, reprezinta o pace interioara necesara nevoilor comunicationale (si ale lui si ale interlocutorului).

Exista idei pentru care merita sa consum timp, pentru ca acest timp ar fi un timp investit. Exista oameni cu care pot lamina idei de orice natura pentru ca mi-s dragi, si aici devin subiectiva, stiu, dar am si acest drept, iar ideile laminate capata, in timp, valori de adevar indelebil. Sunt consecventa atunci cand e vorba de oameni. Cat inca memoria imi este fidela (desi uneori am senzatia ca memoria fidela e semnul unei mari singuratati), am uitat ce-am vrut sa spun... haha! (sa ma ajute prietenii) ;)

Rezultatele comunicarii sunt aidoma umplerii tuturor vistieriilor din povesti cu galbeni, numai ca pana si incasii isi vopseau aurul in negru pentru a nu fi descoperit. De aceea, uneori tacerile potrivite ne vorbesc mai mult decat orice. De fapt, imi plac tainele, iar lumea noastra e pusa, in punctele ei esentiale, sub simbolul tainelor (nasterea, casatoria, moartea). De aceea, imi sunt dragi momentele de spatiu in lupta dintre idei. De aceea, cred ca n-am pierdut (inca) nicio batalie ideatica in aceasta viata (drept este ca niciodata nu m-am considerat depozitara unui adevar dincolo de orice). De aceea accept ca orice lucru care ne displace poate fi instantaneu transformat in altceva daca dispunem de intelegerea mecanismului comunicarii. Sigur, m-am mai gandit si la capcana in care as putea cadea singura atunci cand spun ca e bine sa-mi mut atentia de la persoana la idee, pentru simplul fapt ca fiecare spune ce crede, si crede pentru ca asta a fost parte din experienta vietii personale puternic ancorata in acea idee, insa prefer sa fiu in acord si, mai ales dezacord, cu ideea, nu cu persoana. Caci multe neintelegeri izvorasc din idei... precum multe neintelegeri isi pot afla linistea in idei.

 

Incepusem prin a anunta ca exista doua tipuri de interlocutori pe care-i avem in viata noastra: cei puri si cei convertiti.

Vad in interlocutorul pur acel om care vine spre tine cu ideile LUI, curat in gandire ca apa proaspata de izvor, cu o capacitate extraordinara de perceptie a faptelor din jurul lui si-al altora, cu o putere de analiza fina si sensibila a lucrurilor de mare subtilitate, cu abilitati asertive, cu calitatea discretiei in redarea unor idei si pastrand acuratetea gnoseologica a unui copil. Ii lipsesc din memoria personala bibliotecile de carti, studiul unor lucrari de referinta in literatura, istorie, psihologie, religie etc, ii sunt straine marile teorii spiriste, desi a citit destule carti, dar, printr-o conjunctura numai de Dumnezeu stiuta, sunt cele care i-au aratat ca-n viata, cel mai bine este cand poti pastra o singura directie, facand asta pastrandu-si atentia distributiva la tot ce e-mprejur, are spiritul atat de viu incat refuza in mod tacit sa-si cantoneze discutia intr-o singura parere si afirma ca, luand cate putin din fiecare, poti ajunge sa emiti o parere cat de cat pertinenta despre ceva, iar pe oameni evita sa-i incadreze in sabloane dintr-o mare dragoste si intelepciune a vietii pe care o respecta tocmai prin unicitatea fiecaruia . Cand il cunosti, pentru ca stii ca a trecut de tinerete, te-ntrebi retoric 'oare ce anume l-o fi pastrat pe omul asta asa aproape de esenta lucrurilor pana la varsta asta?' Acesta este creatorul de idei. In el si-n noi.

Interlocutorul convertit, termen usor exagerat, recunosc, este omul-orchestra, omul cu ideile ALTORA la care s-a convertit si datorita carora capata diferite coloraturi, in functie de subiect, acea persoana culta, foarte culta, care a citit tone de hartie, careia ii poti atasa, oricat de exigent ai fi, eticheta de 'intelectual', caci iti poate reda oricand citate celebre, istorii de renume, fragmente din carti, este adeptul categoric al unor teorii sau doar al altora, este cel cu care poti discuta absolut ORICE, are raspunsuri pentru toate (extrem de rar ai sa-l auzi punand intrebari si asteptand realmente raspuns), este o enciclopedie veritabila, ii sorbi stiinta si-i respecti memoria si iti doresti sa-l ai aproape, dar nu intotdeauna. Cand il cunosti, te-ntrebi de ce ai renuntat sa citesti 'Istoria religiilor' a lui Eliade. Acesta este intelectualul traditionalist care propaga cultura.

In continuare o sa-i numesc IP si IC pe interlocutorii mei.

M-am intrebat de multe ori ce interlocutor prefer mai adesea.

Sigur ca IC ofera mereu un spectacol minunat, incarcator, dar il simti departe cu toata stiinta lui invatata, cultivata, il simti insingurat si rece, il simti in lumea lui, care e numai a lui. Te incearca sentimente de inalta admiratie, dar n-ai sa reusesti niciodata sa-l privesti ca pe un om cald. Si, in incercarea ta de-a stabili un dialog deschis si acultural, bazat in exclusivitate pe lucruri care tin de impasuri existentiale, vei descoperi ca raspunsul lui este un zambet ingaduitor care-ti ingheata ideile intr-un monolog (asta, daca apuci sa-l porti, caci IC este genul de om caruia ii place mult sa se asculte vorbind aproape fara a respira, iar cand o face, ti-e nu-stiu-cum a-l intrerupe), caci pentru el este important sa inteleaga ce a facut intreaga omenire pentru intreaga omenire. Cu IC ai discutii cuminti, rezonabile, distinse, rafinate si care sfarsesc prin a-ti simti magulit orgoliul, ai siguranta cunoasterii exhaustive si fericirea ca, la final, nu-ti va da teste.  Cu el, te construiesti ca om.

IP insa, este mereu cald si deschis, iti vorbeste dintr-o perspectiva absolut personala, dar, paradoxal, incluzandu-se in Universul comun tuturor, are ca baza a culturii sale ideologii care produc scantei in mintea ta, te ajuta sa te descoperi, sa te explici, gasesti in el un confident perfect si-un corespondent mental si spiritual, iti zambeste fara a-i pune intrebari, nu-ti lasa goluri in gandire si pentru el, cel mai fascinant lucru este sa-i poti pune o intrebare din care sa porneasca alte trei, sa-i poti deschide o enigma. Va cauta explicatii, chiar daca pe moment nu le are (le are, dar este cel care vrea sa-si verifice intotdeauna veridicitatea ideilor inainte de-a le emite) si-n mod cert veti ajunge sa intelegeti IMPREUNA acea enigma, caci pentru el este important sa inteleaga ce poate face el in lume. Cu IP ai discutii spumoase, spontane si care sfarsesc prin a te simti imbogatit, ai siguranta comunicarii exhaustive, chiar daca, intotdeauna la final (cu astfel de oameni extrem de rar exista un final), vor fi teste pe care ti le vei dori chiar tu. Iti devine drag si-l doresti nu doar aproape de tine, ci prieten pe viata. Ceea ce se si intampla, de cele mai multe ori. Cu el, te construiesti sufleteste.

IC este cel care nu pune pret pe spatiu, caci pentru el, cunoasterea are ceas, iar relatiile contor. IP este cel pentru care linistea interioara conteaza ca si conditie pentru atingerea comuniunii de idei, pentru el cunoasterea SE FACE in timp ce isi chetuieste, fara contor, clipe unice cu tine. Pe care... le va trezoriza.

As mai fi atins si geografia anumitor perioade din viata noastra, pe care le vad ca niste munti foarte inalti, de unde te uiti belvederic si aproape ca nu regasesti in peisaj ceea ce, candva, teoretizasesi asiduu si acerb, dar intamplarile din viata mea fac imposibil acest subiect deocamdata.

Pentru ca azi si maine sunt ultimele 2 zile din an, va mai doresc pe anul asta cate un IP si cate un IC, si-un suflet drag alaturi cand o pocni dopul sampaniei!

La multi ani!

Noaptea de Craciun

Nicio alta sarbatoare nu are caldura Craciunului, pentru ca nicio alta sarbatoare nu reuseste sa impleteasca, ca-ntr-o cosita, trei fire: mama, tatal si copilul.

De Craciun nu accept scuzele nimanui care-ar spune 'vai!, iarasi trebuie sa-mi suport rubedeniile povestind ce-au mai facut...', caci Craciunul este o sarbatoare a familiei, este o sursa de afectivitate si de iubire din care ne tragem puterile pentru o intreaga viata! Ne este necesara caldura familiei, chiar daca poate peste an suntem departe unii de altii, ne este necesar caminul cu masa la care ne adunam toate generatiile si, chiar si atunci cand sunt din ce in ce mai multe scaune goale decat ocupate, masa de Craciun ramane mereu in aceeasi formatie pe care am memorat-o in afectul nostru inca din copilarie: cu mama si tata, bunici, matusi si unchi, veri, frati...

Traditia este ca bradul sa fie impodobit in ajunul Craciunului, cand toate pregatirile furibunde menite a VRAJI Craciunul sunt deja gata (curatenia, cumparaturile, gatitul) si, incet-incet dispare graba pregatirilor facandu-si loc tihna in care, cu meticulozitate si precizie princiara, fiecare isi face timp sa-si aranjeze toaleta stralucitoare. Ador momentul in care cadourile sunt deja impachetate, parul aranjat, toaleta aleasa...

Tot ce-mi ramane de facut e o baie in care-mi permit, cel putin o ora, sa adastez intr-un egoism duios in spuma cu aroma de scortisoara, la lumina unei lumanari, impacandu-ma cu ideea ca nu mai stiu versurile colindelor pe care urmeaza sa le cant la impodobirea bradului, si savurand, precum un copil pelteaua bunicii ascunsa-n ultimul raft din camara, momentul de rasfat menit a-mi readuce linistea sufleteasca. Asa imi impodobesc eu sufletul inainte de a-mi impodobi bradului. Este, poate, un fel de renascare in care incerc sa readuc clipa magica a nasterii pruncului in viata mea. Proaspata si calda, imbunata de atata liniste, imbracata frumos, parfumata si cocheta, ma indrept spre ceea ce... nici nu stiu daca-mi apartine doar mie sau vine imbogatit dintr-o indepartata perioada a vietii mele (copilaria), dar ma incanta cu aceeasi intensitate ca prima oara: impodobitul bradului.

Pentru ca sunt mamica, retraiesc momente de copilarie prin bucuria fetitei mele si magia incepe sa lucreze: am iarasi suflet de copil – cant, potrivesc podoabele de pom dupa ritualul invatat de ACASA: intai instalatia cu beculete, apoi globurile mari intotdeauna pe crengile de jos, cele mici pe crengile de sus, ingerasii si clopoteii trebuie sa fie aproape de varful bradului, margelele in falduri, beteala in spirala, iar la sfarsit varful, pe care l-am inlocuit uneori cu steaua, alteori, asa cum e anul asta, cu funde. Pe ici-pe colo cate o bomboana invelita in staniol. Credeti-ma ca se face miezul noptii si noi nu reusim sa terminam bradul, ceea ce e chiar foarte placut. Estimp, am cantat colinde, ne-am certat pe globuri, ne-am amintit de unchiul/matusa care... , ne-am plictisit (si am tacut, gandindu-ne fiecare la cat de surprins va fi unul/altul la desfacerea cadourilor), dar am facut cel mai frumos brad si ni s-a intamplat cel mai placut lucru: am stat impreuna! Timpul petrecut impreuna da o valoare nepretuita unor astfel de momente care, in plus, ne incarca pe fronturi diferite: vizual prin curatenie si stralucirea decorului, auditiv prin colinde, olfactiv prin mirosul de cozonaci cu nuca, mac si stafide, carnati, sarmale, portocale cu cuisoare, mere coapte. In nicio alta perioada nu ne transformam casa intr-o butaforie atat de grandioasa. Credem cu totii in Mos Craciun, in bunatate si in Har.

Spuneam ca sunt mamica. Si atat. Eu si fiica mea (anul asta a lipsit mama mea, din motive scuzabile). Suplinesc cu succes o pseudo-familie in care-mi joc rolurile cositei cu cele trei parti: tata, mama si, de ce nu, chiar si copilul. Fara sa vreau, ma regasesc (pentru ca trebuie si pot :) ), pe rand si toate odata, in rolul tacutului Iosif care stie ca va gasi un loc pentru venirea pe lume a pruncului, in rolul blandei Maria care-si duce cautarile unui cuib in care sa nasca, cu demnitate si speranta si in rolul pruncului Isus care vine, in sfarsit! vine pe lume curat si neajutorat, dispus sa invete totul si sa-si implineasca sacrificiul. Anul asta m-am regasit mai mult ca niciodata in rolul Mariei... dar asta e o alta poveste, si cred ca fiecare isi are povestea 'rolului' sau. :)

O ultima absorbtie de trompa de aspirator care sa culeaga acele si atele, scamele si sclipiciul de pe globuri, si trebuie sa gasesc cel mai rafinat artificiu prin care sa-mi alung copila din camera cu bradul gasindu-i o ocupatie teribil de captivanta in alta camera, pentru ca.... Mos Craciun are nevoie de liniste si intimitate ( :D ) ca sa lase darurile.

Ne imbracam in pijamalele de Craciun (chiar am intotdeauna o pereche de pijamale pe care le folosesc DOAR dupa Craciun, pana strang bradul), ne asezam la fereastra si ne spunem povesti cu si despre Mos Craciun, despre renii lui, despre nasterea lui Isus, despre calatoria Mariei si a lui Iosif, ne imaginam uitandu-ne pe cer cam cate stele au salutat, in aventura lor, cei 3 magi si de unde le-a venit ideea darurilor de tamaie, aur si smirna, si imaginatia atinge cote nebanuite, dar cea mai draga imi e toropeala fetitei mele care se incapataneaza sa ramana treaza. :)

In fine, cu greu gasesc ceva ad-hoc care sa ma scoata din impasul descris mai sus, dar e foarte tarziu, sufletele noastre sunt deja inaltate in asteptare, pun pe furis darurile sub brad (ah!, da, mmmmmda... uitasem! mai am si rolul lui Mos Craciun ;) ), inchid repede usa la loc si... 'i-auzi, scumpa mea, un sunet de clopotel. Precis e de la Mos Craciun!'. Nu mai apuc sa spun 'hai repede la brad sa verificam', deja suntem in camera cu brad, surprinse, emotionate (va jur cu mana pe inima ca am exact aceleasi emotii ca-n copilarie, de fiecare data) si fericite ca Mos Craciun, desi lasa la toata lumea daruri, nu ne-a uitat si pe noi. :)

Incepe DEZVRAJIREA a ceea ce a fost vrajire pana in urma cu cateva ore (caci ne ia cam 2-3 ore ritualul impodobitului bradului) odata cu fosnetul hartiei de cadou rupta frenetic, odata cu descoperirea unui alt cadou, si a altuia si... 'uite, mami!!, inca un cadou!!'... , apoi REVRAJIREA prin descoperirea bucuriei de pe chipul copilei mele si redescoperirea puterii de-a ma bucura din sufletul meu.

Sigur ca nu apucam decat sa desfacem (dar TOT), sa rasfoim cateva pagini din cartile primite, sa desfacem o codita de papusa, sa zdranganim cutiile cu bomboane si jocurile, sa deranjam hainutele frumos impachetate... dar Mos Craciun nu se supara, ba dimporiva: e singura ocazie in care-l bucura aceasta dezordine pe care el o traduce ca o explozie de bucurie. Totul e permis, iar noi ne retragem cu sufletul greu de atata fericire spre pat. Spunem o rugaciune absolut informala si care nu seamana cu nicio alta rugaciune de peste an, cu cuvintele noastre din suflete obosite de bucurie, pentru ca stim ca Noaptea de Craciun e MAGICA!

...cat despre ziua de Craciun, va urma..., dintr-o perspectiva mai de adult. :)

alb si negru

  M-am intrebat de ce, cand e sa vorbim de aceste doua non-culori, cand le alaturam, intotdeauna, dar intotdeauna spunem 'alb si negru', niciodata nu spunem 'negru si alb'. Este in noi Lumina, asta trebuie sa fie explicatia...

  Combinatia alb-negru nu trebuie inteleasa ca un gri, pentru ca, in orice situatie, alb si negru sunt doua aspecte importante in egala masura, opozante dar absolut necesare si despre a caror coexistenta nu se poate spune ca balanseaza mai mult spre una sau spre alta, desi asa pare. Intotdeauna unde este multa lumina este si mult intuneric. Alaturarea alb-negru creeaza o permanenta miscare, da senzatia de lupta justificata si, desi poate parea paradoxal, per ansamblu totul este perceput pana la urma ca fiind plin de culoare (atentie!, n-am spus colorat).

 De pilda, ma gandesc la clapele unui pian: albe si negre.
Fiecare clapa are rolul ei; cand un compozitor genial compune, el foloseste toate clapele, chiar si atunci cand compune mici partituri de cateva note. Opera finala e ca o fuga peste si printre toate clapele,  iar daca din jocul acesta ar lipsi o singura clapa, muzica ar fi doar sunet - fara culoare, o alternanta intre alb si negru, lipsita de viata. Nu de putine ori am simtit culoarea vietii (pasiuni, tradari si regasiri, drame si ironii, tristeti si exaltari...) prin trairile pe care le-am datorat unor opere de mare profunzime. Compuse pe clape albe si negre...

  Ma gandesc la sah - perfect echilibru de piese albe si negre, teren pe care ideile curajoase si anticipative isi disputa puterea intr-un joc al creierului efervescent si plin de culoare prin stradaniile mentale. A privi dinafara un joc de sah intre doi oameni te face sa intelegi ca, in linistea dureros de asurzitoare pentru tine, gandurile celor doi implicati creeaza rezonante si stari deosebite trecand de la neliniste la satisfactii, de la deznadejdi la surprinderi, de la resemnari si acceptari de esec la intelepciunea de-a purta modest succesul. Piese albe si negre pentru o paleta colorata de trairi.

  Ma gandesc la ghetre, 'incaltamintea' aristocratilor (de fapt, acele jambiere aplicate peste pantofi), combinatia albului pur cu negrul lucios al lacului alternand in functie de pozitia si de miscarea piciorului. Daca fac un exercitiu imaginativ privind pasitul, observ ca atunci cand piciorul se misca inainte, pantalonul de ridica astfel incat albul care imbraca glezna devine evident, strident chiar, iar pasul este - in felul asta - intarit (interesant cum un mic detaliu monden reuseste sa impuna atata prestanta unei persoane!). Cand acelasi picior se retrage in spate, in mers, negrul lucios de pe varful pantofului de lac pare ca adanceste pasul inapoi lasand impresia ca pasul este unul mare, ca de om important.
Nu alternanta alb-negru a ghetrelor este impresionanta, ci miscarea consecutiva a picioarelor, astfel ca efectul creat de un picior este imediat atenuat de cel creat de celalalt picior alternand jocul albului cu negrul.
Mersul unei persoane incaltate cu ghetre este deosebit de orice alt mers: are o miscare aparte, o nota de eleganta suprema, o cadenta ruda cu ritmul cardiac si da prestanta.

  Ma gandesc la umbrele chinezesti; le stiti de la mama care, in copilarie, ne facea pe perete un iepuras care dadea din urechi, un fluture zburand, un caine latrand, o lebada unduindu-si gatul si alte asemenea minunatii; le stiti de la iubita care danseaza dupa un geam mat sau care, in lumina lunii, da viata peretelui din dormitor care-i gazduieste umbrele in timp ce ea poate face orice, insa imaginatia oricum interpreteaza altfel jocul umbrelor. Fiind aproape de perete, umbra-i e clara, conturata si fidela marimii reale pana in cele mai mici detalii... , pentru ca, indepartandu-se de perete si apropiindu-se de lumina, umbra-i sa se prelinga pe perete disipandu-se pana la pierdere in noapte. Femeia da viata si culoare umbrelor.
Jocul umbrelor, dincolo de alternanta alb-negru, lumina-intuneric, este relatia materie-nematerie. Umbra nu are chip, nu are personalitate decat in masura in care propria imaginatie i-o ofera si, aproape de fiecare data, ne facem singuri acest dar.

  Ma gandesc la timpul noptii, cand poti sta intins pe o pajiste privind cerul negru pe care palpaie stele albe si luna tronand intre ele. Despre luna nu pot spune ca e alba - am vazut luna alba precum laptele, galbena ca o gutuie parfumata, portocalie precum dovleacul; insa cerul cu stele imi pare un fenomen plin de culoare, chiar daca e spectacol de alb si negru. In toata imensitatea de negru nebulos care pare ca te-ar inghiti, micile sclipiri de alb iti asigura siguranta unicitatii propriei fiinte.

  Ma gandesc la alternanta zi-noapte. Desi ziua alba si noaptea neagra, sunt momente in care ne autoironizam spunand ca avem zile negre si nopti albe. Ziua si noaptea se intalnesc in crepuscul, iar momentul intalnirii lor are cele mai spectaculoase expozitii de culori.

  Alb fara negru nu se poate! Asta cred ca este o regula universala. Albul obliga negrul la existenta si invers, negrul obliga albul la nefiinta. Amestecate, dau cea mai neutra nuanta, cea mai rece, cea mai fada. Iar separate nu spun mare lucru.

  Intre alb si negru, atunci cand ele lucreaza, exista o distanta mica, dinainte stabilita, repetitiva si foarte ordonata. Efectul optic creat de alternanta alb-negru este una de miscare constructiva: avand in noi atat lumina cat si intuneric, de fiecare data cand avem caderi sau dezamagiri cautam sa ajungem in zone cu lumina. Este lupta plina de culoare dintre alb si negru si atinge toata paleta de trairi: rosul pasiunii, galbenul linistii, verdele sperantei, albastrul puterii printre esentele de alb si negru, ca limite ale existentei noastre si, in acelasi timp, ca nucleu al nostru.
Totul porneste de la alb la negru si se intoarce la alb si/sau negru. Printre ele gasim si regasim tendintele noastre din luptele perpetue...

  Exista un loc din care venim toti si-n care ne-om intoarce, unde nu este decat Lumina. Un loc in care, nefiind materie, nu exista umbre, presupuneri, indoieli, iluzii si alte asemenea trairi ambigue si colorate. Este frumos cata vreme ne putem simti pictori de suflete amprentand trairile cu nuante de culoare in care alegem sa folosim Lumina, mai mult decat intunericul. Dar ma si tem atunci cand imi descopar dorinta de-a trai cat mai colorat, pentru ca daca se va face intuneric dintr-odata, stiu ca tot de Lumina voi avea nevoie ca sa vad culorile. Ma tem si-atunci cand ma grabesc sa folosesc multa Lumina, caci ma trezesc intr-un alb pur si strain celorlalti, din care doar eu inteleg ceva si pe care nu stiu, inca, unde l-as putea 'arhiva' si daca nu cumva voi uita, ulterior, sa-l folosesc, caci am aflat ca prea putini oameni recunosc ca au nevoie de Lumina.


  De-as fi nevazatoare as intelege altfel tot ce-am scris aici, dar cu siguranta n-as modifica nimic. Lumina e degajare de caldura, intunericul e rece. Nevazatorii percep culorile prin intensitati ale senzatiei cald/rece. Pentru ei, alb-negru inseamna cald-rece. Am fost odata la o piesa de teatru unica prin splendoarea ei - ''Teatru pentru nevazatori intru folosinta celor care vad''- si, timp de circa 40 de minute am asistat la insiruirea unei actiuni intr-un intuneric monstruos, in plus, legata la ochi. Paleta de trairi a fost incomparabil mai bogata decat daca as fi fost influentata de efectele create de lumini, decoruri si toalete, mimici si gesturi actoricesti. Realmente mi-a folosit, caci doar vazand cu ochii mintii intelegi ca abia astfel vezi cu adevarat, asa cum propria Lumina din noi poate revela culorile in moduri personale.

  M-am intrebat adeseori... de-as fi nevazatoare, cat de rosu ar fi marul; cat de verde iarba; cat de argintie zapada; cat de turcoaz marea; cat de maron lemnul; cat de negru trunchiul unui copac dupa ploaie?... sau cognacul prin care trece o raza de soare tomnatic, ce perceptii mi l-ar transforma in poleiala de aur..., dar ziua - cat de insorita, iar noaptea - cat de adanca...?
...mi-ar fi mai mult cald sau frig mai mult?

Fascinatii

  De multe ori se intampla sa trecem pe langa lucruri sau prin situatii pe care aparent le uitam, dar se mai intampla si ca ceva anume sa declanseze amintirea acelor lucruri sau situatii si atunci constatam ca acestea (fara a le putea include in categorii) reprezinta, de fapt, fascinatii..., imagini care revin aproape obsesiv in minte. Si asta intr-un mod inexplicabil...
Cred ca sunt un soi de matrite bune de pus peste multe alte lucruri sau fapte, indiferent de categorie. Arhetipuri, poate. Altfel, nu-mi explic imensa lor capacitate de generalizare.

•   De pilda, de copil m-au fascinat fluturii.

In fata a ceva fascinant ai un sentiment aparte: timpul se opreste-n loc doar pentru tine si bucuria care se 'intampla' in fata ta e singurul lucru important din Univers in acele clipe. Zborul unui fluture e, parca, lasat anume pentru a ne da ragaz sufletului pentru bucurie si pentru liniste, linistea aceea pe care o simti atunci cand, insetat, te opresti sa bei apa si simti ca ti se umple un gol, o pofta si, mai mult chiar, o nevoie. Uitandu-ma la zborul unui fluture incerc sa inteleg acel extrem de scurt moment, de fapt acele fractiuni de clipe in care el da din aripi; par a fi scurte salutari de la Dumnezeu, duioase dovezi de iubire.

  Ma incanta cum pune Dumnezeu in niste fiinte delicate asa o capacitate demna de curaj: de a zbura! Si ma gandesc cum, cu fiecare minunata palpaire din aripi, curajoasa si ampla, intr-o expandare a intregii sale mici fiinte, fluturasul isi raspandeste polenul in aer pierzandu-l, putin cate putin, ca-ntr-un gest de nemarginita darnicie. Dar niciun sacrificiu nu e prea mare cand e vorba de a zbura!

•   Ma fascineaza efemera ( care face parte din familia minunatei libelule si-a exasperantului tantar :) ), o fiinta extrem de plapanda, de un verde crud, cu ochisorii ca doua gamalii de aur, cu aripi translucide, care apare la inceputul verii si traieste doar 24 de ore... O veche legenda spune ca efemerele ar reprezenta reincarnari ale sufletelor celor care au murit copii si nu au apucat sa guste iubirea lumeasca si ca, de aceea, apar pe lume doar pentru un dans de 24 de ore de imperechere, dupa care se sting la fel de discret cum au aparut.

  Un magnetism aparte il are, pentru mine, crepusculul. Momentul in care ziua se ingana cu noaptea. Cand soarele apune, dar isi uita neglijent dara de lumina calda, momentul in care zorii zilei crapa, cand soarele apare timid (ca si cum ar dori sa stie daca are pentru cine :) ), dar intens (ca si cum nu i-ar pasa daca n-are pentru cine). Sunt momente de zi sau de noapte (ca nici nu stiu cum sa le definesc fiind in acelasi timp ambele) care au in ele LINISTEA. Par a fi laboratoarele zilei sau ale noptii care urmeaza. Cand cade noaptea vine linistea grea, mare si atotcuprinzatoare, ca o patura moale si calduta, cu daruri de adastare si de reculegere. E timpul in care fiecare se strange, se aduna, tace, gandeste molcom si adanc asteptand intelepciunea aceea simpla care vine de la sine, fara cautare, ca un premiu fara miza. Umbrele se alungesc, iar lumina devine galbena si cufundator de calda, ca o miere care se scurge intr-un rabat de la legea gravitationala. Greierii canta sacadat si asezat si e ca si cand un magician bland si intelept te ia sub mantia lui intunecoasa, dar protectoare. Un moment de o intensitate mai mare ca acesta nu cred ca exista, si nici nu stiu daca sa continui 'sub soare' sau sub 'stele'...!

  Acelasi lucru se petrece cand intunericul incepe sa se retraga dimineata, cand magicianul deschide mantia si nu stiu daca doar tu esti cel ce iese la lumina zilei sau lumina zilei intra incet in toate. Daca spre noapte sensul e spre adanc, ziua sensul e spre inalt; revin in noi simtirile constiente, dorintele, visele cu ochii deschisi, putintele si astfel, cu fiecare dimineata ne redefinim. Incep sa-si cante mierlele trilul zvelt, incepe pamantul sa-si respire fiinta imprastiind miros de crud, reavan, abur cald si roua, incep copacii sa se scuture de pasari, iar razele soarelui strabat frunzisul des ca-ntr-un joc de marocco cu betigase de lumina.

  Aceste doua momente de crepuscul, cand ziua si noaptea se amesteca pentru foarte putin timp, trec pentru noi aproape neobservate fiind asa scurte, dar poarta in ele o incarcatura extraordinar de mare atat pentru ele insele, cat si pentru cel care le percepe. Sunt precum niste persoane complexe a caror bogatie ramane stransa puternic in caracterele lor, chiar daca nu e nimeni care sa primeasca 'stiinta' lor, caci a te darui presupune stiinta si rabdare in viata aceasta.

•   Vantul... Se spune ca atunci cand bate vantul Dumnezeu trimite semne ale Duhului Sfant, ca si cum ar fi respiratia Lui.

Vantul e o entitate care, desi nevazuta, nedefinita, nematerializata, misca si se simte. Vantul planteaza samanta, vantul poarta polenul florilor, vantul adie miresme, mangaie sau biciuieste intensificand totul dupa o lege (doar) a intamplarii. Cand bate vantul e ca si cum cineva m-ar duce intr-o garderoba de probat saluri fine si usoare, acum asezandu-mi-le delicat pe umeri, acum tragandu-mi-le violent inapoi... mangaieri, stergeri, aruncari in bai cu nisip fierbinte, soapte la ureche in graiuri necunoscue si exotice, din care nu-ntelegi nimic si tot, mangaierea unui necunoscut pe obraz intr-un mod placut si, paradoxal, familiar.
Ador vantul! Vantul cald de vara care adie seara, vantul pasional de pe tarmul marii, cand cald-cand rece, vantul taios de munte iarna, vantul suparat al ploilor de toamna, viforul geros si ador chiar si crivatul! Ii respect toate capriciile, sunt formele lui de manifestare, ca niste fatete ale unui om care are multe de spus si o face in maniere diferite. Timp si aplecare sa ai, spre... (este ceva mai fascinant ca a cunoaste un om in toata paleta lui de manifestari? :) )

•   Un lucru a carui semnificatie inca nu am deslusit-o (si nici nu vreau, e mai placuta, deja, savoarea misterului) in viata mea este cheia! Din copilarie gasesc periodic chei pe jos. De diferite marimi si forme, de lacate, de yalle noi sau vechi, de masini, ruginite in special. Eu insami insa, nu mi-am pierdut niciodata cheile. Cheia este ea insasi un simbol a ceva care poate deschide. Sau inchide. Asta ma face sa inteleg ca exista lucruri ascunse sau prea evidente si, de aceea, de fiecare data cand gasesc o cheie, ma intreb ce-ar trebui sa fac - sa aflu ceva nou sau sa incui ceva ce inca mai rascolesc inutil?! Ma gandesc ca cineva a trebuit sa piarda cheia aceea ca eu s-o gasesc si astfel, sa-mi recastig dreptul la deschidere sau la pastrare intima.

  Prin viata mergem si, de cateva ori - si anume in momente hotaratoare, trecem de la o etapa la alta, de pe un nivel pe altul. Trecerea inseamna transfer, inseamna legatura. Inseamna poduri, o alta fascinatie personala. A lua pentru a duce si a aduce inapoi... De luat, luam mereu cate ceva, de dat dam mereu, insa uitam ca intre ele exista acel 'ce luam trebuie dus, inainte de-a fi dat', caci trebuie pregatit si impregnat de noi insine. 'A duce', la mine este sinonim cu 'pod'.
  In viata ne este necesara constructia de poduri; orice lucru facut trebuie sa lege ziua de ieri de cea de maine. Fiecare zi de 'azi' e un pod, trebuie sa fie. In general, lucrurile de mare importanta din viata noastra se fac cu pod :) , pentru ca a face un lucru fara a-l lega de nimic isi pierde din sens, din valoare, iar frumusetea lui nu foloseste nimanui, e inutila si suspendata in timp; de existenta acestui tip de frumusete te poti bucura atat de putin pe cat te bucuri de vizionarea unui film bun, dar nu incanta nici macar cat o carte foarte buna sau o arie de opera.
  Mersul pe pod imi da ocazia sa ma opresc la jumatatea lui si sa ma gandesc daca directia e buna; a trece de la o situatie la alta fara pod e ca o saritura care poate fi in gol, poate fi fara putinta de razgandire, uneori fatala. Podul insa, uneste, dar lasa mereu spatii necesare definirii situatiilor. La capat de drum ar trebui sa fie frumoasa imaginea pe care o privesti: un continent alcatuit din insule, atoli, ape adanci si line sau repezi, poduri intre si, peste toate acestea, legaturi care respecta identitatea fiecarei limbi de uscat si, in acelasi timp, unesc. Imaginea nu e una monotona precum un amalgam in care toate s-au amestecat.

•   Clepsidra. Simbolul trecerii. Timpul este cel mai pretios dar facut de Dumnezeu omului. Uitandu-ma la nisipul fin de quartz care se scurge prin fanta ingusta a sticlei ma si mir cat de tare pot suferi la vederea acestei imagini care aparent nu spune nimic. Un lucru atat de inutil (scurgerea unui nisip) ma face sa simt acut orice lucru pe care-l fac, chiar ma pune pe ganduri si, mai mult, pe treaba. Cred ca obsesia vietii mele va ramane timpul si incapatanarea de-a nu ma lasa traita de el, ci de-a-l trai eu. Ca si cum as da sens scurgerii nisipului. Refuz sa inteleg calmitatea unui om atunci cand reuseste sa creeze ceva din propriile-i resurse; refuz sa inteleg spatiile goale dintre doi oameni; refuz sa inteleg saracaciosul gest al clipitului din ochi sau datul complezant din cap al celui caruia ii faci o destainuire; refuz sa inteleg verile care trec greu pentru ca nu apuci sa te cufunzi in puzderia de stele din noptile cu magie; refuz sa inteleg privarea de libertate care blocheaza nu actiunea, ci (mai grav) vointa de-a mai visa. Toate, toate astea imi par treceri dureroase ale timpului, cu singura esenta de inutilitate. Cu siguranta imi doresc ca fiecare clipa care trece sa nu fie un fir de praf (si asa fiind, il prefer in vant decat in clepsidra), oricat de ingusta ar fi fanta sticlei. Cand dorm inteleg sa visez vise pe care le visez si cand sunt treaza, cand stau inteleg sa gandesc continuu  sau sa simt, cand lucrez inteleg sa termin, cand iubesc inteleg sa exprim, cand ma destainui inteleg sa ajung la o idee noua, iar cand vine vara imi propun sa apuc o noapte in camp, cu spinarea lipita de iarba si fruntea de stele nefacand nimic, lasand timpul sa treaca gol, dar asta in mod voit, ca-ntr-un experiment menit a umaniza in suflet timpul.

http://www.youtube.com/watch?v=1olx7SwnK-0

•   Cel mai bine inteleg ce-nseamna timpul cand ma uit la un gutui toamna sau la un cais vara; imi dau seama ca totul a pornit in urma cu mult TIMP, de la un sambure. Interesant cum se poate pastra informatia superbitatii si complexitatii unui imens arbore intr-un sambure mic, urat, negricios si stafidit peste care, poate, chiar trece o iarna grea, o primavara capricioasa cu mizerie si inghet; dupa toate astea, 'micul uratel' isi gaseste resurse sa-si sparga carapacea groasa, sa patrunda acoperisul de frunze uscate si mazga de noroi ca sa-si implineasca vrerea de trai. Intai timid, incet si perseverent luandu-si de la soare puterea de-a deveni din ce in ce mai mare, frumos, roditor, umbros, falnic...! Tot fosnetul frunzelor, tot deliciul fructelor, toata racoarea umbrei si toate trilurile de pasari isi gasesc rost datorita unui mic si uratel sambure care a stiut a-si pastra informatia maretiei nealterata si a-si trai intelept devenirea. Dintr-o ghinda strivita din greseala cu piciorul ar fi putut creste un stejar. Nu rupeti niciodata vlastarele, nici macar pentru a le replanta, caci acel sol, si nu altul, este motivatia cu care noua planta a ales sa porneasca spre viata!

•   Mai este ceva despre al carui simbol n-am atribuiri concrete, stiu doar ca-mi place mult: pasarea flamingo. Are o eleganta aparte, un stil distinct si o culoare unica; toate astea ma atrag. Prin forma, culoare, miscare (mai bine spus prin nemiscarea pozitiei adoptate cand sta precum barza-ntr-un picior - ii sta atat de bine unui flamingo cand STA :) ) , prin penajul bogat si stralucitor. Prin pozitia de ruga demna si acceptare nobila a unei legi doar de el stiuta, dar singura valabila pentru ceilalti. Prin ciocul gros-vulgar care sparge tiparele de vulgaritate inlocuindu-le cu toleranta pentru ceva strict particular. Pesemne, pasarea asta ma fascineaza prin puterea ei irezistibila de-a ma face sa-i admir simplitatea.

• Apoi mai sunt:

Margaretele, atatea margarete...! Le admir, dincolo de aspectul lor delicat si simplu, longevitatea (singurele flori care, aduse din camp in glastra, traiesc mult) si puterea de-a oferi rasfat tuturor simturilor doar prin vaz , linistea interioara atat de necesara oricarui calator fara tinta si redarea unui vis ratacit prin vremurile tineretii.
Trandafirul care are un limbaj al lui si-ti spune, cand se usuca, ca ceva din resortul avut la daruire s-a stins, si, cand infloreste, ca parte din sufletul celui care l-a daruit este in fiecare noua petala si-ti pretinde ingrijijre ca o femeie care te fascineaza in rasfatul luptei ei pentru iubire.
Planta 'minosa pudica', ale carei frunze, daca sunt atinse de-o simpla rasuflare sau de un sunet mai intens se strang, iar daca daca e supusa unui astfel de tratament timp indelungat, planta isi refuza dreptul la viata.
Trifoiul cu 4 foi, a carui malformatie genetica e transformata in lumea noastra ca particularitate aducatoare de noroc si ne invata ca a privi atent natura in infinita ei repetabilitate iti creeaza tie drum propriu spre destin unic.
Floarea soarelui care creste gregar in plantatii imense si miroase crud a viata, campurile de rapita din care te infuzezi cu prospetimea gandului ca acolo unde e ceva frumos, e totul!

         Imi plac razele de lumina atunci cand strabat nori sau cand intra pe ferestre mici de biserica veche, rece si intunecoasa sau de camera inalta de castel; imi plac norii pentru ca sunt precum zambetele: niciodata nu stii cand si cum/de ce au aparut, dar trebuie sa te bucuri ATUNCI, pentru ca nu stii unde, cand/de ce dispar si duc cu ei/ele totul departe fara a-ti da garantii de intoarcere; imi plac mansardele in care-ti poti ingramadi toata copilaria plina de secrete, cutii, ravase si hotii simtindu-te mereu prieten cu tine insuti ; imi place luna plina vazuta de pe colina unui deal sau de pe muchia unei prapastii iarna, la munte, atunci cand albul zapezii devine decor de argint rupt din basme; imi place luna-lotca in care pluteste cu picioarele rasfirate peste buza lotcii un strengar care le stie pe toate si e in cautare de oameni pe care sa-i acroseze in undita lui de cate un vis; imi plac perlele pentru ca stiu ca sunt materializari ale suferintei tacute a scoicii; imi plac clopotele din care ies ecouri ample...


.........si am observat ca toate acestea - fluturii, efemeridele, crepusculul, vantul, soaptele, cheia, podul, clepsidra, samburele, pasarea, floarea, vantul, norul... sunt elemente duale care mixeaza in ele in acelasi timp viata si moartea, lumina si intunericul, dominatia si docilitatea, linistea si tumultul, descuiatul si incuiatul, trecutul si viitorul, a fi si a trece, toate vorbesc despre esente universale, despre masura lucrurilor, despre cai de mijloc, despre spatiul si timpul din sufletele noastre.

  As vrea sa zbor precum un fluture risipindu-mi polenul fara contor, sa traiesc 24 de ore intense precum efemerida, sa privesc apusul si rasaritul soarelui in acelasi timp, sa fiu vant si soapta pentru cine mi-e drag, sa pot deschide si inchide cu aceeasi cheie toate usile catre cai candva pierdute, sa fiu pod SPRE si PESTE, sa curg prin fanta unei clepsidre fara a ma termina vreodata, sa am intelepciunea florii care nu stie de ce e frumoasa si de ce trebuie sa se oflileasca, iar apoi as mai vrea ceva: sa pastrez toate astea in mine asa cum ghinda pastreaza in ea taina vietii dand din splendoarea mea si altora, precum stejarul umbra... si renascand cu fiecare gand si traire, eeeeeeexact dar exact asa cum are stejarul rabdarea sa faca asta in fiecare an cu o noua ghinda.