despre TANGO...

...despre TANGO ca dans al aparenţei...

De multe ori am gândit acest dans al pasiunii ca pe un arhetip pentru comportamentul în relaţie al femeii cu bărbatul. Urmărind atent şi sensibil cum dansează tango un bărbat şi o femeie, am avut sentimentul că fiecare pas este o etapă a vieţii în doi şi că tot ce facem în viaţă poate fi oglindit în acest dans dacă ştim cum să privim imaginea din oglindă…

Totul începe de la invitaţia la dans (este singurul dans în care este permis şi femeii să invite – ‘’Damen tango’’)… Este o invitaţie desigur, doar pentru cunoscători, pentru că nimeni nu acceptă invitaţia la tango dacă ştie că nu cunoaşte paşii, şi nu se face prin cuvinte, ci prin privire. Dacă partenerul înţelege şi este pe măsura celui care invită, acceptă.

Foarte important mi se pare mie ca bărbatul să aibă un trandafir roşu în gură (mâinile-i sunt ocupate) şi trebuie să aibă atâta maturitate încât să ştie cum să-l ţină fără a se răni, fără a-şi arăta teama, ba chiar având privirea pătrunzător de conectată la privirea partenerei. Aşa văd eu… se poate să nu fie aşa, însă eu nu văd un tango adevărat fără trandafir în gură… pentru că acest dans trebuie dus până la final de amândoi, şi neapăarat până la final fiecare va face câte un pas. Este un dans al voinţei care împinge la acţiune.

…de aici incepe vârtejul, ca-n viaţă.

Începutul nu este în paşi mărunţi şi lenţi, pentru că tangoul, un dans pentru cunoscători, nu are nevoie de acomodare. În tango, începutul este o luptă mai degrabă, în care fiecare vine cu încărcătura lui energetică, temperament, putere de seducţie. Este un dans de forţe, de caractere tari şi pure. Nu sunt permise alunecările, valsările, până când cei doi nu reuşesc să descarce în mod absolut egal şi integral putinţa de-a se dărui. Da, de-a se dărui! …pentru că, dincolo de aparenta luptă, este pasiune pură. Este iubire necondiţionată, puternică, nediluată.

Iubind din dorinţa de a iubi şi nu din dorinţa de a fi iubit, ai cele mai multe daruri de la viaţă. Iubind te descoperi şi te împlineşti apoi. Uneori mă întreb dacă, odată cu trecerea timpului, iubind pe cineva alături de care nu am rămas, nu cumva am pierdut timpul. Răspunsul e că timpul nu se pierde decât dacă il măsori în ani, ore, luni… Dar se câştigă dacă îl transformi convertindu-l în cărămizi aşezate la temelia sufletului. Fiecare relaţie, fiecare om alături de care am stat în viaţă, alături de care stau, este vrerea mea. În general suntem liberi… şi încercăm să ştergem praful de pe omul de alături şi rugina din relaţie pentru a (mai) simţi că ceva se petrece cu adevarat, pentru a simţi că timpul care trece nu este unul ireversibil, ci o investiţie în altceva, un gaj pentru mai târziu. Astfel, căutăm ca tot ce facem să fie cu gândul la viitor, să fie punte peste gânduri, iar gândurile să fie punte peste fapte. Dar pentru asta avem nevoie de liniştea interioară necesară proiecţiei unor vise, căci pentru a înainta avem nevoie de vise.

În tango… de asta este atât de important să cunoşti paşii, pentru că ştii care este următoarea mişcare şi numai astfel este posibilă sincronizarea mişcărilor partenerilor. Fiecare simte în el trăirea celuilalt şi, în tot timpul dansului, contactul cel mai strâns e realizat prin privire. Momentele în care cei doi nu se potrivesc sunt momente de tăiş. De polemică, de lămurire în manieră personală, fără a simţi că te abandonezi lăsându-te deoparte doar de dragul celuilalt, fără a simţi că laşi de la tine totul doar pentru mulţumirea celuilalt. Fiecare îşi păstrează personalitatea şi astfel fiecare simte că, dincolo de luptă, se dezvoltă, se construieşte. În felul ăsta se zideşte relaţia. Şi se caută unul pe celălalt reciproc la fel de mult. Se urăsc la fel, se iubesc la fel… Ating toată paleta cu minusuri şi plusuri şi cu tot cu extreme. Şi poate tocmai de asta vor căuta în permanenţă să topească extremele (atingându-le).

El… privind-o pe ea pătrunzător şi intens la început, aproape cu aroganţă, reuşeşte să-i capteze atenţia în mod exclusivist. Pe parcursul dansului încearcă fiecare să facă pasul care să cadreze cu al celuilalt şi-n felul ăsta se armonizează. Încep să apară diferenţele de gândire, de simţire dintre… bărbat şi femeie. Odată cu impresia ei că bărbatul este al ei, femeia începe să caute căldura din privirea bărbatului şi o face privindu-l galeş, iar el îi răspunde la fel, astfel renunţând la luptă. Este momentul când, în femeie, se naşte sentimentul universal al iubirii, când simte că poate iubi tot ce-i stă împrejur. Femeia crede că el va fi cel care va face pasul spre ea şi îşi aşază confortabil sufletul într-o dulce aşteptare şi dăruire fiind convinsă că el merităa tot! Cred că pentru o femeie, asta e singura perioadă din viaţa ei când e în stare să-şi savureze în linişte aşteptarea…

 …numai că el, ca orice bărbat, se întoarce la caracteristica-i agerime şi la pragmatismul său gândind (şi nu simţind) următoarea mişcare de vânător. După ce şi-a convins mental partenera, o trage spre el plin de pasiune şi dorinţă, aprinzând în ea un foc latent, tainic şi foarte, foarte adânc. Desigur, nu orice bărbat reuşeşte asta, precum nici orice femeie… Dar pentru cei ce ştiu paşii, totul e o chestiune de perpetuă descoperire. Şi-atunci ea, trasă pretins spre el, crede că i se vor împlini toate visele nerostite, ba chiar se nasc în ea vise negândite… Şi ştiţi ce se întâmplă cand o trage brusc spre el? Aţi crede că o va strânge cu patos la piept şi o va săruta. Ei bine… nu! (şi ea credea la fel…) Dimpotrivă, el o va arunca cât colo ca şi cum ar alunga cea mai cumplită ispită sau s-ar scutura de cel mai mare pericol, ca şi cum ar trăi într-o fracţiune de secundă momentul de maxim posibil care, inevitabil, mereu alunecă inapoi în jos… Un element însă, este foarte important, dacă vă uitaţi la mâinile lor: cu toate că o împinge, nu o respinge! Nu-i dă drumul mâinii, chiar dacă o împinge (a împinge mi se pare doar regresiv ca act; a respinge este mai rău – este definitiv).

Se instalează un moment în care fiecare îşi trage sufletul, îşi respiră propriul aer, fiecare se retrage în sine pentru a se aduna. Mâinile împreunate îi ţin însă legaţi. Dacă dorinţa de-a depăşi acest moment cât mai repede nu este perfect armonizată între cei doi, dansul se poate termina aici. Şi-ar fi păcat, pentru că bărbatul n-ar mai apuca să facă ceea ce începuse, şi anume să aşeze cu tandreţe trandafirul în decolteul femeii… Desigur, până şi trandafirul este arhetip… al temerilor, al viselor frumoase neîmplinite, al trecutului eronat şi-al viitorului temător, al poveştilor frumoase cu final nefericit şi-n general a tot ce e sublim dar obţinut printre spini.

Odată depăşit momentul, scena se repetă: o trage spre el, de data asta şi mai plin de pasiune, ea însă este cu faţa întoarsă; suferinţa simţită o face să nu poată privi căutătura lui. Este momentul cel mai delicat al dansului (la care nu ajung toţi), cel mai încărcat, cel mai intens şi plin de adevăr, căci niciunul n-ar mai privi in ochii celuilalt din nou decât dacă ar vrea să continue, niciunul nu ar face nici cel mai mic compromis, iar dansul se poate termina brusc, cu o bătaie din picior plină de demnitate, astfel că fiecare se poate întoarce la el insuşi întreg. Dar… dacă dansul continuă, privirile încep să li se topească una-ntr-alta, paşii să le fie atât de sincronizaţi, încât pare ca sunt lipiţi. Zvâcnirile devin picanterii necesare în menţinerea focului, iar dacă o să vă uitaţi foarte, dar foarte atenţi, o să descoperiţi că până şi cel mai mic muşchi e pus in mişcare – gâtul, piciorul, mâinile, spatele, trunchiul, abdomenul, muşchii faciali. Este un dans în care n-ai cum să continui altfel decât descoperindu-te pe de-a-ntregul şi numai prin celălalt. Este un dans prin care inţelegi că Dumnezeu a creat bărbatul cu femeia unul pentru celălalt, în pereche. Perechea înseamna potrivire absolută, fără ajustări, fără completări, fără concesii…! Restul e dresaj. Dresajul e ceva învăţat şi nefiresc, iniţiat doar pentru plăcerea celui care dresează pentru a-şi hrăni singur sentimentul de posesivitate. Iubirea însă, nu are legătură cu delirul posesiei.

…şi este atât de frumos ceea ce devine, încât n-ai cum să nu-ţi doreşti s-o iei de la capăt în perpetuul dans al tangoului, al pasiunii… Şi întotdeauna, cu un partener pe măsură (acelaşi), dansul se repetă.

Trandafirul, cu multă grijă pentru minunatul decolteu al partenerei, este aşezat fără a provoca durere, mai ales că bărbatul îşi dorea asta de la început. Şi orice durere se transformă acum în mod uşor masochist (dar femeia prin masochism îşi exprimă cel mai bine feminitatea) într-un mare gest de acceptare demnă a suferinţei, într-o dovadă de maturitate afectivă şi de împlinire în şi prin relaţie.

Un alt element important este, desigur, sunetul… muzica – nici prea tare nici prea încet, nici prea rapidă nici prea lentă. Tangoul pare că ar avea din toate câte puţin: jazz, blues, romanţă, căderi şi ridicări bruşte de registru, ritm şi cadenţă, în permanentă stimulare, uneori mângâind alteori biciuind – la extreme!, şi totuşi ţinând partenerii în nucleul iubirii ca-ntr-un cocon cald de intimitate.

Este ca şi cum ai vedea în fiecare zi un vulcan şi ai aştepta cu teamă şi-n acelaşi timp cu nerăbdare, în sinea ta, să-l vezi erupând şi vine apoi ziua în care erupe…! În sfârşit, îşi depăşeşte imaginea cotidiană de simplu munte comun. 

Cam asta este tangoul, arhetipul care confirmă că ACEA femeie este a ACELUI bărbat; cam asta e viaţa în doi. Potrivire de paşi, de momente, de personalitate, acceptare a celuilalt aşa cum este fără a-l schimba (fără a-ţi dori măcar a-l schimba). S-ar putea să reuşeşti să schimbi un om, dar să nu mai fie persoana de care ai fost atras, atât de atras… Dezvoltarea personală oferă surprize, şi nu numai pentru celălalt, ci şi pentru sine. De asta dau eu atâta valoare actului trandafirului ţinut cu dârzenie în gură până la final şi aşezat cu grijă infinită pentru parteneră în decolteul acesteia, pentru că, odată aşezat, cei doi împart un singur lucru, nu mai mută fiecare pasul său, nu-şi mai trage fiecare umărul său, nu-şi mai aruncă fiecare privirea sa peste propriul umăr. Împărtăşesc acelaşi lucru, unul singur, care le poate provoca suferinţă; de data asta însă, o fac cu delicateţe şi cu atenţie unul faţă de celălalt, odată topite fiind toate resentimentele…

Credeţi că este greu tangoul? Prea complicaţi paşii? Eu cred că, având partenerul potrivit, paşii se învaţă (şi mai ales se acceptă) pe parcurs. Răbdare să fie, nu în timpul dansului, ci înainte… răbdare în a aştepta partenerul potrivit. Când începe dansul, e nevoie doar de atenţie (grijă) la sine şi la celălalt…