Este un oraş micuţ, cald, intim şi foarte senzual... Este aidoma unei femei înţelepte, veşnic tânără, încremenită parcă în timp.
Darurile cu care e înzestrată o femeie sunt înţelepciunea şi statornicia, trupul şi sufletul, snopul de amintiri, un dram de nonşalanţă, îngăduinţa şi aplecarea spre concesie, harul naşterii (nu doar de copii) şi ceva ce vine foarte dinlăuntrul ei, spre fiecare loc, lucru, fiinţă care îi este aproape: căldura.
http://andraw40.blogspot.com/2012/05/franturi-de-sighisoara.html
Exact asta are Sighişoara în muzee, pe străzi, in biserici, păduri şi cimitire:
Muzeele sunt acele dovezi ale trecerii timpului cu folos; adună în ele şi bune şi rele; expuse spre a fi cunoscute şi înţelese, acceptate prin prisma spiralării temporale, toate acele minunăţii care cândva însufleţeau viaţa oamenilor.
...în femeie sunt bucurii, dureri, momente din care vrea să iasă grabnic şi totuşi nu face nimic, pentru că în mod tainic ceva îi spune că totul se petrece aşezat şi încet, chiar şi durerile. Încercând să scapi de durere fără să te doară te ajută să treci pe lângă experienţa traumei, da. Dar te lasă sărac de bogăţia experienţei durerii.
Sighişoara, precum femeia, mi s-a părut că transformă durerea în înţelepciune zămislind astfel în sufletul ei întreaga statornicie a bunătăţii din care nicicând durerea n-are să mai iasă, din care doar amintirea rămâne, cu aromă de vişină şi miros de pământ reavăn.
În Sighişoara, plimbându-mă prin muzee, am simţit durerea, bucuria şi împlinirea; toate însa, transformate. În femeie, orice transformare devine statornicie.
Străduţele înguste, multe, aproape labirintice şi pustii pe care te poţi plimba plângând sau râzând de unul singur dincolo de sentimentul de penibil, care te poartă ca într-un film fantastic fie spre un turn vechi, fie spre un colţ de casă veche şi artistic cojită (căci în Sighişoara până şi timpul e un artist!), fie spre un copac bătrân... fiecare străduţă duce undeva unde ceva - orice, te încântă şi te umple. Fiecare străduţă e legată de miezul Sighişoarei, al cetăţii.
...precum femeia, cu trupul ei, al cărei braţ te-ndreaptă spre, al cărei picior te poartă către, al cărei gât se-nclină, ai cărei ochi se-afundă, ai cărei umeri susţin, al cărei păr învăluie, ale cărei buze şoptesc, şi toate toate... strângându-se la mijloc, în pântec, pentru ca mai apoi să pornească din nou prin cărările trupului cu trăiri îmbogăţite.
În Sighişoara, plimbându-mă pe straduţe, am plâns gândindu-mi tot greul din viaţă, am zâmbit amintindu-mi clipe frumoase şi mi-am regăsit păstrată într-un colţ de inimă speranţa revelaţiilor a tot ce simt că pot să împlinesc. Mi-am purtat paşii prin mine făcând un zgomot infernal, apoi pândindu-mi singură şoaptele şi liniştea, iar plimbarea asta a fost dincolo de orice plată şi răsplată - ca o mângâiere, ca o atingere delicată şi neîntreruptă de pană de păun, înceată şi surprinzător de colorată.
Bisericile din Sighişoara - locuri de adăstare pentru suflet, încărcate cu rugăciunile îngenunchiate spre înalt ale atâtor suflete, cu stilul şi măiestria constructorilor şi a pictorilor; dar impresionantă mi s-a părut, mai ales, maniera originală în care e înţeleasă Sfânta Treime: ca îngemănare într-o singură persoană a lui Dumnezeu - Tatăl, Iisus - Fiul şi Duhul Sfânt - ca... femeie! M-a impresionat şi biruinţa Sfântului Gheorghe asupra balaurului pe care... îl îmblânzeşte, nu îl omoară!
Simplitatea, stilul gothic şi răcoarea păstrează ce e sacru viu, mintea ordonată, iar sufletul coboară în sine şi rămâne acolo pentru a înţelege cât de înalt-credincioşi erau odinioară cei ce intrau în biserici.
...sufletul femeii este în esenţă unul credincios; căci femeia, când împlineşte dragostea împlineşte uniunea cu Cerul atingând sentimentul moral al acceptării în spaţiul religios.
Am simţit bisericile din Sighişoara chinuite de balansul între credinţe, le-am simţit încă ''nehotărâte'', precum sufletul femeii - încărcat de dorinţe suprapuse mereu convingerilor religioase, înălţat spre-a se-ntâlni în orice faptă şi gând cu Dumnezeu, smerit în faţa păcatului şi a bărbatului.
Cimitirele din Sighişoara, în care era atâta verde CRUD!!, atâta grijă de a păstra ceva ce a fost, m-au făcut să simt duioşia cultivată de amintiri.
...am înţeles că sufletul femeii se împodobeşte şi înfloreşte cu fiecare conştientizare a unui fapt trecut ce devine astfel amintire; am înţeles că amintirea trebuie lăsată la locul ei şi păstrată cu respect in linişte, netulburată şi nerăscolită.
Din când în când, plimbarea pe aleile unui cimitir aşază tăcerea peste gânduri; atât de necesara tăcere...! Readucerea în prezent a unor crâmpeie de viaţă trecută trebuie făcută cu bucurie, cu acceptare, cu pioşenie uneori, dar mai ales cu speranţă.
Amintirea din suflet e un dar pentru care fiecare simte nevoia să planteze o floare rară pe lespede...
Pădurile din Sighişoara cu siguranţă sunt fascinante prin simplitate şi ''cuminţenie'', pluteşte în ele un aer ireal de linişte absolută. N-am reuşit, cu o mare părere de rău o spun, să mă adâncesc decât cu privirea în ele, să ascult trilul privighetorilor din amurg şi corul greierilor, să le admir contururile şi culorile. Dar am înţeles că respiră acolo stejari seculari, că în iarbă poţi desluşi chipul unei fecioare, că există nişte copaci cu forme vii...
...toate astea le-aş fi căutat, însa Sighişoara este un oraş pentru DOI, dar chiar fără să le văd, am simţit o asemanare izbitoare între pădurile Sighişoarei şi nonşalanţa femeii puternice şi libere dar simplă prin lumina din sufletul ei, cernută prin sita codrilor... anilor...
La plecare am văzut ceva simplu, aşa cum e orice salut de plecare. M-a fascinat simplitatea, naturaleţea şi frumuseţea cu care o căprioară alerga nestânjenită prin pădure. Imaginea asta m-a făcut să-mi pară tare rău că plec.
Hoinărind prin Sighişoara simţi nevoia să te odihneşti, să zaci undeva ca un drumeţ la margine de drum, să te aşezi pentru a scutura de praf antichitatea, a curăţa de rugină fierul, a reconstitui zidurile cetăţii (dealtfel atât de încântător surprinse de pictorii în acuarela). Mental...
Orice-ţi doreşti, şi care să ţină de hrana sufletească, găseşti cu prisosinţă în Sighişoara. Eu mi-am dorit să mă simt iar copil şi sa găsesc un loc confortabil şi răsfăţător, şi am găsit. La intrarea într-o terasă ca o curte mică, era o tablă-afiş pe care scria cu cretă ca la şcoală: "Servim dulceaţă pe farfurioară şi un pahar cu apa lângă." Fireşte, acolo am intrat, pentru că mi-a convenit că mă puteam amagi că o vizitam pe Tanti Tala, o mătuşă din vremea copilăriei mele. Cred că cei de la Casa Cositorarului ar fi încântaţi să afle că mi-au găzduit o parte din copilărie câteva zile la rând (pentru că-mi făcusem obicei din a savura câte ceva acolo). Imaginar...
Localurile din Sighişoara le-am găsit atăt de şic încât, atunci când m-am cufundat în lectura unei cărţi sau doar în gânduri, cu picioarele aşezate boem pe măsuţă şi-n rest afundată într-o canapea moale, am avut senzaţia că mă aşez pe umărul cuiva, în poala cuiva, oricum... alinată, alintată, îmbrăţişată, îmbăiată în aburi calzi de viaţă nouă. Am simţit că Sighişoara este îngăduitoare şi, asemeni unei femei, ştie să facă dulci concesii.
...şi culmea!, nimic din ce e antic acolo nu e prăfuit - rugina fierului străluceşte, iar zidurile cetăţii muşcate de timp, de ape, de soare oferă pictorilor ocazia să-şi folosească paleta de culori într-o manieră creativă şi unică, cu fiecare tablou unică! Atât de veche, Sighişoara e atât de vie!
...asta simţim atunci când o femeie işi oferă umărul sau ne poartă alinările în poala-i: îngăduinţa unui om bătrân cu suflet tânăr, şi ca şi cum ar spune ''Stai aici şi nu mai face nimic, timpul oprit in loc va topi tot răul şi greul din tine. Tu doar arată-ţi o nouă culoare în lumina ochilor mei! Ieşi la Lumină!''
Ştiţi ceva? Toate astea sunt sub acelaşi cer cu noi toţi. ...însă peste Sighişoara pluteşte, cu siguranţă, un aer special, o anume atmosferă, un spirit puternic, vechi, cald şi plin de duioşie, încât nu poate fi comparat decât cu feminitatea.
În fiecare an, la Festivalul Medieval, Sighişoarei parcă i se răpeşte această linişte atât de feminină pe care o degajă şi pe care nu o poţi simţi decât adâncindu-te singur. Deşi e greu de îndurat singurătatea, pentru ca Sighişoara este un oraş pentru doi, am curajul să spun că-n Sighişoara nu ai cum să te simţi bine cu cel/cea ce nu-şi poate deschide toate porţile sufletului său.
Şi n-am să uit că cetatea Sighişoarei, odată ce ai intrat în ea, e un urcuş permanent al străzilor înclinate şi al scărilor. Deja nici nu mai ştiu dacă scriu despre Sighişoara, cu cerneală, sau despre femeie, cu sufletul...
A fost pentru prima oară (şi singura, din păcate) când am vazut Sighişoara (2006). Am asimilat-o; m-am regăsit în ea ca într-o oglindă; va rămâne spaţiul în care, seară de seară sufletul îmi adormea greu şi în fiecare dimineaţă mi se trezea zburând, până când şi-a pierdut definitiv greutatea; va rămâne oraşul meu de suflet! Pentru mine, Sighişoara a fost rugul pe care am ars ca să renasc... dar asta e o altă poveste.
