Lectii cu aripi pentru pamanteni

Ce am invatat eu de la un boboc cu pene – vrabiuta Iosefina :)

       Am invatat ca pasarilor nu degeaba le-a dat Dumnezeu aripi, caci anume le-a ales pentru felul lor de-a fi, pentru ca pasarile iubesc libertatea si puritatea.

       Cand am gasit-o, era atat de mica incat am crezut ca e un puf de praf si era sa calc pe ea; noroc ca a miscat. Nu statea pe picioare; avea cca 10 zile si nu stia sa se hraneasca singura. Era toata zburlita si avea ochisorii adanciti in cap, ulterior afland ca asta era semn de deshidratare. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa-i dau apa, si asta cu mare grija ca sa nu faca pneumonie. De aceea, am invatat ca ignoranta poate ucide, pentru ca a fost  nevoie sa ma documentez foarte bine din mai multe surse. Nu mi-as fi permis sa ratez sansa de-a elibera un zbor spre cer, asa cum ii e menit oricarui zbor sa fie. Uneori eliberam lampioane zburatoare si ne punem o dorinta pe care o credem pe jumatate implinita atunci cand balonul se inalta. Vrabiuta asta era lampionul meu, iar eu trebuia sa-i fiu flacara puternica pentru un zbor cat mai lung.

       Am invatat ca locul in care cresti, care e cuibul cald si moale, trebuie pastrat curat in orice conditii, chiar si atunci cand cineva poate crede ca nu ai fi in stare – Iosefina, inca din prima zi in care am gasit-o, niciodata nu si-a murdarit culcusul. Desi nu putea sta inaltata pe piciorusele ei mici ca niste crengute fragede si firave, nu stiu cum reusea sa iasa din caciulita improvizata pe post de cuib-aripa de mama doar pentru a-si face nevoile, pentru ca eu o gaseam in culcus mereu. Nu mi s-a parut banal, ba chiar m-a fascinat ordinea cu care venise pe lume, in lumea noastra atat de dezordonata si murdara, dealtfel.

       Am invatat ca a lupta in felul tau pentru ceea ce esti menit sa faci nu este penibil. Desi aveam grija s-o hranesc din ora in ora, Iosefina ciripea strident cand i se facea foame atentionandu-ma, aproape poruncindu-mi sa-i dau de mancare si casca ciocul cat de mare putea ea, uneori ne si speriam glumind ca intr-o buna zi ne va inghiti si pe noi. Cand era satula, nici cu forta nu mai reuseam sa-i desfac ciocul, desi era micuta si fragila ca un boboc de trandafir de gradina. Nimeni nu o invatase masura, dar o avea codificata in bunele ei purtari, altele necunoscand. 

       Am invatat ca Dumnezeu asaza o ordine in toate, care noua ne scapa daca nu suntem pregatiti sa acceptam si pierderea noastra spre castigul celuilalt. Ziua in care am botezat-o Iosefina a fost ziua in care a disparut pentru 2-3 ore din casa, ore in care am cautat-o in toata casa si in toata gradina din fata ferestrei, Siluana plangand cu lacrimi de crocodil iar eu imi spuneam doar ca e bine, e bine, trebuie sa fie bine, precis Dumnezeu are grija de toate si, daca e sa mai aiba nevoie de noi, are grija Dumnezeu s-o gasim. Dupa cele 3 ore de cautari si ochi umflati de plans, a aparut. Nici in ziua de azi nu stiu unde a fost, pot banui, insa: dupa draperie. Acum e, acum nu mai e, acum iar e: Io-se-fi-na! Tananaaaa.... Asa a fost sa fie! :)

       Am invatat ca trebuie sa respecti spatiul cuiva in functie de nevoile sale, si nu ale tale. Iosefina crestea si avea nevoie sa-si exerseze topaitul, apoi zborul orizontal, apoi de la o zi la alta zborul la 30 cm de sol, apoi din ce in ce mai sus. Asa ca i-am amenajat, cam din 3 in 3 zile cate un spatiu propice nevoilor ei. Cand era micuta statea intr-o cutie de paine cu capac transparent la fereastra, la soare, ca sa creasca. Cand a inceput sa topaie, am lasat-o prin casa, cu riscul deranjului de a muta mereu mobilele pentru a o scoate de sub fotoliu, canapea, aragaz, dulap etc… pana la urma era chiar distractiv, mai ales cand dimineata, chiar cand sa iesim pe usa in fuga noastra spre scoala si munca, Iosefina tasnea in bucatarie pe dupa aragaz. Evident ca am invatat si sa nu ne mai facem atatea griji ca intarziem, pentru ca scopul nostru era nobil: salvam o pasare! J Astfel, am invatat ca Dumnezeu face El cumca-cumva si imblanzeste oamenii si situatiile astfel incat sa nici nu se observe ca intarziem. Dar prin asta am invatat sa fim si recunoscatoare.

       Am invatat ca nu trebuie sa fortezi cu nimic o fiinta, pentru ca e mai bine sa ai rabdare s-o intelegi; in definitiv, daca stii sa asculti nevoile cuiva, se poate spune ca-l cunosti si stii ce-i face bine: ceea ce ii place si ii creeaza confort in atitudine. Iosefinei, desi era dependenta total de noi, ii displacea sa fie tinuta in pumn, insa daca o lasam libera se aseza pe capul Siluanei, ii placea mai ales sa alunece pe cate o suvita de par de-a ei ca-ntr-un joc de copil pe o balustrada. Apoi a invatat sa se agate de orice, astfel ca i-am amenajat tot balconul ei, izolandu-l complet de restul casei, in dotare mai avandu-l si pe Bijou, un motan extrem de curios. Cred ca Bijou a inteles repede ca Iosefina e protejata, insa pandea momentul in care ar fi scapat de sub privirile noastre. 

       Am invatat ca iti poti imblanzi dusmanul! Intr-o dimineata, nu stiu cum intrase Iosefina, din balcon in bucatarie, iar Bijou o privea impasibil si cuminte, desi ar fi putut-o inhata intr-o secunda, cu tot cu fulgi, el fiind un vajnic vanator de fluturi...       

       Am invatat ca poti sa ai doar un anume fel de relatie cu o fiinta, si ca aceasta relatie se defineste foarte clar de la inceput. Iosefina, desi ne lasa s-o tinem in palma cand o hraneam, cand a invatat sa manance singura nu mai accepta sa-i bagam mancarea in cioc, pentru ca nu-l mai deschidea. Ne ciupea si ciripea certandu-ne ca nu-i dam sansa de-a deveni independenta. Am inteles si am evitat situatiile in care ne-am fi dorit s-o mai tinem la caldura in brate, s-o mai mangaiem, s-o pupam pe capsorul ei moale si cald, sa-i simtim inimioara in palma cum ii bate repede-repede. Am invatat, astfel, sa-I respectam dorinta de independenta.

       Am invatat ca orice fiinta, in absolut orice conditii, prefera sa aiba pe cineva in locul singuratatii. Intr-o zi ne-a venit ideea de a-i aseza o pasare de jucarie in cuibul unde dormea, la fel de micuta ca si ea, cu pene, si o gaseam mereu smulgandu-i aripile acelei pasari si dormind agatata de ea.

       Am invatat ca pasarile, dupa ce invata sa se hraneasca singure, folosesc apa si la baie, pentru ca Iosefina se balacea in tavita cu apa. Si, pentru ca a te hrani singur e semn de maturitate, Iosefina ciripea in acelasi ton cu vrabiutele de afara raspunzandu-si una alteia numai ele stiind ce. Noi am invatat doar limbajul nevoilor ei de baza.

Intr-o zi am auzit-o cantand. Daaaaa, vrabiile canta! Si canta superb! Cei care au perusi stiu; exact asa canta si vrabiile, insa nu mereu, ci atunci cand ploua sau aud apa curgand. Cand spalam vase si auzea jetul de la robinet canta atat de frumos, incat imi dadeau lacrimile de duiosie. Cate lucruri minunate pierdem pentru ca nu le stim, despre fiinte pe care le vedem zi de zi! Intr-o dimineata ploua torential afara, iar Iosefina canta atat de frumos, incat mi-am jurat ca niciodata nu ma va mai intrista o ploaie. Acum, pentru mine ploaia are alt sunet, pe care nu l-as fi stiut daca nu o aveam pe Iosefina, si-i multumesc!

       Am invatat ca, daca ajuti pe cineva, nu tu esti cel care decizi cand se termina ajutorul oferit, ci cel ajutat. Intr-o zi cu soare i-am deschis larg fereastra si, desi Iosefina este evident ca nu intelege limba romana, stiu ca intelege graiul omenesc cel rostit cu sufletul – i-am vorbit despre libertate, despre marea zi in care isi va lua zborul spre rostul ei, despre recunostinta ca i-am putut fi ocrotitor si elev in acelasi timp, despre bucuria care o asteapta afara. Insa Iosefina topaia in fata ferestrei, isi ridica pieptul parca pentru a primi din plin tot aerul in plamani fara sa-si ia zborul. Am lasat-o singura cu fereastra deschisa refuzand s-o eliberez din palma inafara ferestrei gandind ca, atunci cand gazduiesti cu drag o fiinta in nevoi, gestul asta ar fi ca si cum as da-o afara. Si bine am facut, pentru ca n-a vrut sa zboare. Dupa un sfert de ora era tot in balcon. Am inchis geamul si m-am felicitat. Cred ca simtise ploaia, fantastic lucru! In nici 2 ore a inceput o ploaie cu tunete, fulgere si vanturi asa puternice, incat cred ca ar fi murit de spaima uda leoarca pe undeva…

       Am invatat ca, pentru a avea succes, trebuie sa crezi in soarta cea buna pe care esti in masura sa o aranjezi daca esti atent la conditiile favorabile. Asa cum broscutele de Galapagos, cand ies din oua pe plaja, si intra pentru prima data in viata lor in apa, trebuie sa astepte DOAR valul care vine spre ele, si nu cel care pleaca, pentru a putea fi duse apoi cat mai departe in larg. Pe principiul asta am cautat sa aflu cand urmeaza o perioada de cateva zile la rand cu soare, fara ploi. Cand, in sfarsit, am aflat acea perioada, in prima zi, dimineata devreme (pentru ca lucrurile bune incep de dimineata), i-am deschis iarasi fereastra. A topait, de data asta foarte increzatoare, a stat cateva minute in fata ferestrei uitandu-se la noi. Va marturisesc ca descriind scena asta plang, pentru ca e singura modalitate prin care pot descrie corect ce se petrecea intre noi atunci. Era o comunicare dincolo de orice bariere, prin care ea ne spunea parca “gata, sunt pregatita, va previn ca voi pleca spre viata mea, ramaneti cu bine, candva o sa va ajut si eu”, dar cu seriozitatea unui zeu din legendele Olimpului. Eu n-am rezistat si am plecat in casa, dar am auzit-o pe Siluana imediat spunand cu emotie calda: “Mami, a zburat Iosefina! Vai, mami, ce frumos s-a dus spre cer, s-a inaltat departe departe, apoi s-a intors si s-a asezat pe copacul ala. Mami, trebuia sa o vezi, zborul ei te-ar fi linistit!” Eu imi tot faceam probleme ca nu va putea zbura cum trebuie, pentru ca nu avea toate penele in coada.

       Am invatat ca copiii sunt mai intelepti ca adultii in momente cruciale, pentru ca eu toata ziua aia mi-am facut griji spunand “oare daca nu se descurca? Daca nu se descurca…?”, iar Siluana mi-a spus pe un ton de adult “mami, daca nu se descurca acum, nu s-ar fi descurcat niciodata!”. Asadar, eu sunt in fata unei mari uimiri: micuta vrabiuta si-a luat zborul, iar fetita mea a crescut mare. Cred ca este cea mai duioasa uimire, ca o fantana din care izvoraste cu putere apa calda. N-ai cum sa i te opui, nici daca ai vrea.

       Am invatat ca libertatea e singurul tel in viata, fara de care practic nu ai viata. Am invatat ca, in numele unei libertati pe care n-ai cunoscut-o niciodata, insa stii ca e dreptul care ti se cuvine, poti face orice: poti ataca pe cel care te vrea dresat sau bland, poti refuza confortul pentru a-ti aranja singur culcusul (mutata pe balcon, Iosefina nu mai ramanea in cuibul caldut in care o asezam noaptea, mereu iesea sa doarma pe marginea pervazului; intr-o singura noapte a facut o exceptie, si aia a fost Noaptea de Sanziene; nu degeaba se spune ca atunci se deschid cerurile si animalele pot comunica cu oamenii).

       Am invatat ca nimic nu e intamplator si coincidentele sunt poduri construite intre faptele noastre, de la unii spre altii, peste balti periculoase, dar asta nu vine la pachet cu balastul obligatiilor. Libertate este atunci cand are dublu sens, adica faci un bine in timp ce tie ti se impodobeste sufletul cu lucruri simple care ajung sa dea valoare marilor intamplari ale vietii.

       Am invatat ce inseamna zborul, aripile, libertatea si ascultarea.

       N-am mai vazut-o pe Iosefina de cateva zile, saptamani... (mi-e greu sa le contorizez), sigur ca mi-ar fi placut sa o vad venind dupa mancare, apa, insa ma bucur si mai mult – in cazul asta, stiu sigur ca, acolo unde este, ii e locul!

       Cata fericire o fi in sufletelul ei mic in care, paradoxal, ma gandesc cat zbor poate incapea!

       …si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat ocazia asta unica de-a pune pe picioare un pui si pe aripi un zbor, chiar daca e doar un zbor printre alte cateva miliarde. Uneori mi se pare ca ma poarta si pe mine pe aripi.