Impletesc si despletesc...

De-ati sti ce ganduri impletesc si despletesc cand merg pe strada pieptanand tot Universul…

Uneori din inocenta, alteori din neglijenta cadem in capcana omisiunii sensului cuvintelor, care duce la lipsa de sens a lor, si asta pentru ca nu le cunoastem puterea. Cuvintele nu doar denumesc, cuvintele sunt portante catre destinatii uneori atat de indepartate de noi, incat le folosim risipindu-le si risipindu-ne. Daca ne-am cunoaste propria persoana (recunoscandu-ne visele, dorintele, bucuriile si in general tot ce e pozitiv in noi) am cunoaste si destinatia care ne atrage, fie ea teren conversational sau de-a dreptul o padure, plaja, colina s.a.m.d. 

Deunazi, mergand pe strada cu ochii prin curtile oamenilor dupa flori si pisici, ma gandeam la casa in care locuiesc, care e un apartament. Mi-am dat seama ca, schimbandu-l cu ceva mai bun, as putea sa-mi doresc apoi o casa, si nu o casa boiereasca in Bucuresti, ci un castel in Spania, care mi-ar deveni foarte curand inutil, de vreme ce eu iubesc spatiul, iar el este destinatia mea intotdeauna, in orice. Da, spatiul! (“space – the final frontier”) Mi-am amintit apoi ca o tiganca mi-a ghicit in cafea cand aveam 18 ani si mi-a spus ceva ce inca ma urmareste: “Fetito, la tine va fi ceva greu de ghicit intotdeauna. Castigi orice vrei usor, dar pierzi la fel de usor. Cand o sa intelegi asta, o sa inveti sa nu mai castigi, ca sa nu mai pierzi.” Am bagat in sertarul mintii responsabil cu bonurile nedecontate inca fraza asta, asa cum am bagat multe intelepciuni criptate de-a lungul vietii, si am cautat sa-mi gasesc, traind intre castig si pierdere, resurse ca sa-i platesc intai pretul, apoi valoarea. Si am gasit.

Toate au un pret pe lume, dar putine valoreaza ceva.

Si am inteles ca, daca-mi schimb optica asupra ceea ce vreau, visez si/sau doresc, castig pe masura ce pierd sau, pur si simplu, nu mai pierd, pentru ca nu ma mai gandesc la castig. 

Asa mi-am castigat eu luxul de a fi subiectiva. Este un lux pe care nimeni, niciodata si pentru nimic in lumea asta n-ar trebui sa-l piarda sau sa-l concesioneze, pentru ca se obtine cu multe renuntari asumate. Este un drept care da sensibilitate caracterului si elasticitate principiilor de viata. Este ceea ce ne face unici, impacati mereu cu sine, armoniosi si puternici. Fiind subiectiv cu lumea din jur (prin asta intelegand aplecarea atenta si detasata spre tot ce-ti iese in cale), avem siguranta ca putem fi obiectivi fata de noi insine, fata de… destinatia noastra, caci despre asta e vorba.

Eu sunt omul care nu poate fi obiectiv cu nimeni, inafara persoanei mele. Si cred ca, pe undeva, e mai bine asa. Asta mi-a folosit mereu atunci cand a trebuit sa-mi verific veridicitatea afirmatiilor. 

Odata, intr-o discutie am facut niste afirmatii de-a dreptul declarative, ce puteau parea exagerari (numai ca mie nu mi-e teama de “cuvinte mari”), iar interlocutorul meu mi-a impartasit aceeasi opinie, dar a tinut sa precizeze ca el spune adevarul, dar nu e sigur ca si eu fac la fel. Si atunci m-am intrebat daca realmente spun adevarul, apoi m-am intrebat de unde stie el ca ce spune e adevarat. Retoric, am intrebat: “Ce este sinceritatea?” Si am inteles ca sinceritatea e doar (!)ceea ce cred eu. Dar credintele sunt subiective, iar adevarul absolut este precum spatiul – ultima limita. Adevarul este motorul vietii noastre. Daca nu l-am cauta in tot ce facem, n-am avea reper de viata vie. 

Si atunci, i-am explicat interlocutorului meu ca ceea ce spun este ceea ce cred cu tarie in acel moment, cu toata fiinta care am ajuns sa fiu pana la acel punct, cu toata puterea inimii mele de-a iubi si cu toata vrerea de care ma simt in stare. Poate ca ceea ce spun nu este adevarul lui (la care si el a ajuns cu toata fiinta lui din acel moment, cu toata puterea inimii lui), dar este adevarul meu pe care, daca-l spun, inseamna ca incep sa construiesc ceva si ca nici cel mai mare sceptic n-ar reusi sa-mi demonteze acel adevar. In fond, este doar un moment de sinceritate si ar trebui sa fim recunoscatori ca in viata asta ne-am putut intalni sinceritatile si adevarurile subiective in acelasi privilegiat timp. Probabil ca trecerea timpului va demonstra, in vreme ce noi vom puncta inertial linia vietii, daca a fost adevarat ceea ce am sustinut amandoi. Dar deja atunci nu va mai conta. Mereu avem nevoie de confirmari, insa daca destinatia ti-e spatiul, aceste nevoi nu mai conteaza.

Si, asa cum intre sinceritate si adevar exista mari diferente, asa exista intre pret si valoare, intre a alege si a decide, intre …, desi deseori gresim confundandu-le, tocmai pentru ca nu dam libertatea de a zbura cuvintelor prin sensurile lor.

Cuvantul este o pasare; cuvantul meu, al tau, al lui, al ei, al nostru, al vostru, al lor este fiecare o pasare si, daca este adevarat ceea ce pretindem toti, aceste pasari se vor intalni candva sa se odihneasca pe acelasi pisc, dupa calatorii lungi si anevoioase, tocmai pentru ca au crezut in ceea ce au spus. 

Cateva ganduri, devenite principii de viata, mi-au devenit tare dragi, si aceste e unul din ele: cu sinceritatea niciodata nu gresesti si niciodata nu ramai singur. Ai certitudinea ca ramai fidel fata de tine, iar de restul nu trebuie sa ai grija, pentru ca ei sunt deja la adapostul acestui adevar al tau, din care vor face parte si dincolo de timp daca-l impartasesc sau nu vor face parte niciodata atata vreme cat nu reusesc sa vada limpezimea acestui adevar.

Intotdeauna e bine sa-ti cantaresti cuvintele prin prisma valorii pe care le-o dai, daca ai pretentia valorii. Altfel, ele isi vor cere mercantil pretul intr-o zi, ca un targovet galagios. Aceleasi cuvinte, gresit folosite, iti pot aduce o libertate pentru care trebuie sa platesti scump, si-i platesti pretul, nu valoarea; folosite cu sinceritate, chiar daca ti-ar aduce un prizonierat, acesta va fi plin de valoare. Iar sinceritatea te va elibera.

Stiu ca suna bine ce am scris, dar oare o fi adevarat…?