O vreme am purtat zâmbetul pe care mi l-ai dăruit tu ca pe o rochie de gală, ca pe o pătură moale şi caldă, ca pe un prosop absorbitor, ca pe-o năframă îndepărtătoare de vânturi aspre. Azi port tristeţea zâmbetului pierdut, aş putea spune. Dar nu, nu, eu nu mai intru în jocul tristeţii.
Această încăpere, a tristeţii, am transformat-o definitiv în bar. Am scos tot din ea, am râcâit pereţii, tavanul şi peste podeaua rece am pus lemn cald combinat cu pavele de gazon.
Am scos toată mobila veche. Erau mese cu picioare rupte, paturi fără saltele, oglinzi sparte, dulapuri cu uşi defecte şi fotolii fără spătar; câteva umeraşe strâmbe zăceau pe jos alături de nişte trandafiri uscaţi cu petalele roase de molii. Cioburi, multe cioburi, hârtii scrise şi mototolite, vederi cu urări şi funde colorate. Câteva pahare cu picior şchioape şi câte o ceaşcă de cafea pe fiecare noptieră ruptă sub greutatea carţilor cu poezii albastre.
Uneori, când mi se făcea dor de trecut, căci tristeţea e o nostalgie, intram în această încăpere să mă afund într-unul din fotolii, să-mi torn un vin roze şi să strivesc sub talpa propriei cizme cioburile. Dansam Zorba pe ele. Alteori mă-ntindeam pe unul din paturi, citeam o poezie albastră şi savuram o cafea veche cu condimente proaspete - evident, dintr-una din ceştile cu mânere sparte. Adormeam plângând şi visam că patul meu e centrul universului. Mă trezeam cântând Bolero din ce în ce mai alert, până simţeam că mă sufocă bătăile inimii speriate. Iar câteodată intram doar ca să mănânc fursecuri vechi şi întărite - resturi din cozonacii de la sărbători. Şi prune uscate şi nuci şi poate că, stând cu coatele pe masă şi cu capul în mâini precum beţivii goliţi de gânduri şi emoţii, trăgeam dintr-o ţigaretă cu tutun bun, dar vechi.
Ritualic făceam asta, până mi-am trăit complet şi absolut tristeţea, până am simţit-o sub piele trecând dincolo de ea absorbindu-mi sufletul.
I-am dus mereu tristeţii mele daruri: bijuterii, farduri şi lanterne. Nu-i plăceau lumânările - o ardea căldura luminii. Dar eu voiam s-o fac să nu se mai simtă săracă şi urâtă şi-apoi, împodobită aşa, voiam s-o luminez ca să se vadă bine ea pe ea în oglinzi chiar şi sparte. Îi citeam poezii albastre, dansam cu ea. Doamne!, cât de multe ştie şi poate să facă 'o' tristeţe matură şi frumoasă- atâtea, încât ajungeam să-i prefer compania oricărei altei companii.
Până când, într-o seară a intrat prin gaura lemnului bătut în cuie la fereastră (în loc de geam), o pană. Prima pană din lungul şir de pene ce-aveau să urmeze. O pană mică, pufoasă, diafană. Nu s-a zgâriat în aşchiile lemnului, nu s-a prăfuit, nu au udat-o lacrimile mele. Dimpotrivă, pe măsură ce cădea uşor, cu aceeaşi uşurintă mângâia aşchiile cu balsam, alunga praful din jurul ei şi-mi usca lacrimile. Pana asta a făcut lumină în beciul tristeţii mele - am avut şi eu meritul meu fiind răbdătoare s-o urmăresc şi ascultându-i liniştea grăitoare. A adus cu ea sunete, culori şi alte viziuni. Am luat-o când am putut s-o ţin în palmă fără să-i stric delicateţea. În zilele următoare am înţeles că unele gânduri au nevoie de aripi ca să poată zbura, iar altele au nevoie de mătură - din acelaşi motiv. Măcar reuşisem să le împart pe categorii. Din crengile uscate ale toamnei am făcut câteva mături cu care am măturat beciul şi-apoi am lăsat măturile călărite de gândurile care doar asta ştiau să facă în nopţile reci, iar din crengile primăverii am prins rod pentru cuiburi de păsări şi muguri pentru acele gânduri care mi-au rămas fidele mie şi vieţii din mine. Toate şi-au luat zborul în mod magic, doar că de vraja unora nu voi mai avea nevoie niciodată.
De atunci mă însoţesc mereu penele. Mă salută dimineaţa, mă mângâie pe drum, mă adună din risipă şi mă revarsă din captivitate. Of, şi câte pene aveau pernele copilăriei mele, paradis pierdut...!
Revin. Azi nu mai pot fi tristă, oricât de mult m-ar tenta rafinamentul tristeţii. Beciul e un bar cu elixiruri (în)viitoare, făcute direct din boabele viei din fereastră. Cu arome proaspete de cafea şi scorţisoară şi cardamom şi coji de portocale şi anason. Cu boabe de piper colorat, cu cărămidă roşie rezidită bucată cu bucată, cu scară care urcă spre hamacul din tavan, cu hârtie şi creion în loc de cărţi cu poezii albastre, căci am în mine cuvinte noi şi viziuni altfel. Cu o cadă în care mă înmoi în căldura apei ca-ntr-o îmbrăţişare sinceră în timp ce mănânc mandarine şi arunc cojile în apă ca să-i ia uleiurile şi parfumul. Mă joc cu spuma pe picioare şi-mi văd cu ochii închişi drumurile deschise paşilor. Am rochii cu volane şi castagnete, am eşarfe cu buline şi blugi rupţi cu care, bineînţeles, nu pot merge la concertele de pian; de aceea, am şi un pian pe care mai aleargă din când în când degetele lungi şi pasionale ale emoţiilor mele. Am sticluţe cu parfum pentru liniştea galopului din venele mele adunate din patru zări diferite. Am păsări care vin să-mi ciugulească din palme şi să-mi cânte, am greieri şi lune pline sau crai-nou. Am un trenuleţ de lemn şi am construit şi gară ca să aibă unde sosi şi de unde pleca visurile. Am o veioză în globul pământesc cu destinaţii pământene şi uneori chiar cu destinaţii de pe cerul înstelat. Am cărţi de rugăciune, lumânări ieftine luate duminica de prin biserici, şi cărţi de astronomie ca să învăţ a cunoaşte, pân'oi muri, că stelele depărtate-mi vor fi prietene apropiate întru veşnicie. Am reînvierea bucuriei prin tristeţea vieţii, trecută aşadar prin nenumărate morţi de visuri. Şi o singură (re)naştere - a mea.
Din câmp de luptă, încăperea tristeţii mele mi-a devenit cameră de pacte pacifiste şi putere absolută a iubirii. Cum aş mai putea, şi pentru ce anume, să anulez toată această binecuvântată înţelepciune primită ca dar divin, dacă s-a strâns în ea toată frumuseţea lumii şi-a vieţii? Cum m-aş mai putea teme de iubire?
Dar da, eşti invitatul meu în acest laborator de alchimie dacă vrei să-nveţi a trăi ca mine, acceptând tranşeele cotidiene ca pe nişte transformări în aripi a braţelor şi picioarelor rupte în explozii, transformări de paşi temători în zboruri curajoase, transformări de griji în bucurii. Vom bea împreună dintr-un elixir care da, ne va ameţi o ameţeală a vieţii din care nu ne vom mai trezi, căci viaţa e un vis al morţii zilnice. Însă până atunci nu-ţi mai pot zâmbi.
Zâmbesc vieţii şi adun pene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu