Politica între vis şi realitate

“Liviu Pop, cel numit ministru interimar al Educației după plecarea lui Ioan Mang, arată în CV-ul publicat pe blogul său că s-a ocupat de „reprezintarea FSLI în probleme generale”, de „convoacarea ședintele Biroului Operativ” sau de „adaptarea ofertei educaţionale a IPT la cererea pieţei munci”. De asemenea, el precizează că este „coautor a unor lucrări cu regim intern”. Atât în CV, cât și în declarația de avere, Pop a scris numele liceului la care a predat, „Anghel Saligny”, cu doi „y”. 

La competențele obținute la un seminar desfășurat între 1 și 4 noiembrie 2009, Pop a trecut: „Ghiozdanul cu Suflete, Dorinţa profundă de legături cu sine, cu alţii, cu natura (animale, plante, etc) sau cu divinitatea, Dorinţa de retragere în linişte şi solititudine, ca tarâm al reflecţiei, Căutarea de scopuri şi semnificaţii: Cine sunt eu? Are viaţa mea vreun sens? Cum îl pot afla?,etc. Bucuria şi încântarea, pierderea de sine, Misterul creaţie, impulsul creator de idei, de opere artistice, etc”.

Ioan Mang a părăsit funcția de ministru al educației în urma unui scandal de plagiat. Înaintea sa, Corina Dumitrescu fusese acuzată că și-ar fi trecut în CV studii pe care nu le-a făcut. Printre pasiunile menționate în CV-ul Corinei Dumitrescu era „înnotul”. “ – sursa: Yahoo!News


Ce să zic… am trecut în revistă ministerele noastre. Sunt 16 la număr.

Ministerul Educaţiei pare a fi un ghiveci cu flori care nu reuşesc să înflorească – ba nu e apă suficientă, ba e prea multă; ba nu e soare; ba nu e căldură. Nu se ştie încă exact de ce, udate fiind, li se îngălbenesc totuşi frunzele şi descoperim, întotdeauna prea târziu, că rădăcinile florilor s-au uscat.
Nu este totuşi o problema aşa mare, dacă citim priorităţile anului 2012 din Programul de Guvernare 2012: “Corelarea specializărilor obţinute în sistemul educaţional cu cerinţele pieţei muncii.” (la educaţie). Astea or fi cerinţele pieţei muncii…

Gândindu-mă la linia de dezvoltare evolutivă (sunt ironică) a acestui fenomen, am aţipit şi am visat cam aşa:

Se făcea că aveam miniştri în Guvernul Romaniei:


La Ministerul Administraţiei şi Internelor era un domn tânăr – Ion Râmaru, absolvent al Institutului de Criminalistică, timid şi agramat. Toate bune şi frumoase până s-a descoperit că administra un blog pe principiul “după bloguri suntem noi / care vă facem pe voi” – crimaAZ.blogspot.com.

La Ministerul Afacerilor Externe era un alt domn care venea zilnic cu camionul – Dorel. Era o persoană mai mult decât publică, chiar populară, deoarece mereu apărea înconjurat de 18 calfe care-i făceau galerie în fiecare zi de luni. Precis îl ştiţi pe Dorel! Este cel care se mişcă mereu “mai cu talent” atunci când e mobilizat de camarazii săi de şantier. El demonstra că românul poate trăi conectat şi la 380 V când priza e de 220 V! Greuţ, împins şi tras, stângaci, cu neîndemanare, ne reprezenta dimplomatic acest minister. Deci se poate!

La Ministerul Apărării Naţionale era o doamnă blondă, micuţă şi grăsuţă. La o conferinţă de presă a stupefiat poporul. Nu cu setul de gloanţe care s-au revărsat dintr-un tub de betigaşe pentru curăţat urechile atunci când a scos speech-ul din poşeta (de tip milităresc, din piele de tip camuflaj), nu! Stupoare a fost atunci când distinsa doamnă şi-a scos sacoul şi a lăsat vederii un decolteu generos bine garnisit cu două insigne primite în taberele pentru apărarea patriei, anii 1984 şi 1987, vara. Câştigase locul II şi, respectiv, locul I la trageri şi scria frumos pe ambele insigne “Trăgător de elită”.


La Ministerul Culturii şi Patrimoniu Naţional, direct de pe stadion, într-o pauză a meciului de fotbal, adus de mentorul său cioban cu o limuzină, a intrat în mare grabă un tânăr chipeş, plin de energie, cu cercel în nas şi freza very very fashion-istă, cu cracul drept al şortului sulemenit în susul piciorului. Bietul om, grăbit de iniţiativa de a face un mare bine culturii ţării noastre, ne onora în fiecare pauza de meci cu gestul măreţ prin care-şi ştergea sudoarea de pe fruntea-i luminată cu draperia cabinetului grăbindu-se să-si exercite atribuţiunile.

La Ministerul Economiei, Comunicării şi Mediului de Afaceri, era un domn în etate, cu eşarfă bleumarin şi motive aurii care-i sugruma gâtul, vorbitor de limbă spaniolă, avea după el un translator. Se făcea că purta mereu, ataşată de mapa de lucru cu o capsă din aur bătută în cristale Swarovski, o filă bancară cu câte o donaţie generoasă pentru cutia milei a Guvernului (nu se ştia provenienţa fondurilor). Domnul avea calităţi de filantrop, absolut necesare pentru acest post, dovedind uşurintă în exercitarea atribuţiunilor atunci când muncea gândind din hamacul economiei, comunicării şi mediului de afaceri. Partea mai grea era în perioadele în care domnul trebuia să ajungă la următoarea recoltă de căpşuni din Spania, având mereu şampania pregătită.

La Ministerul Finanţelor Publice era o foarte bună prietenă a domnului filantrop cu eşarfă, dealtfel şi translator al dumnealui (cumul de funcţii) - Kontabilisa Finantzalikolous era numele celei care era fostă afaceristă, grecoaică, proaspăt falimentară a unui lanţ de societăţi comerciale, persoană cu experienţa calcule… lelor… pe care le băuse într-un sketch cu Horaţiu, dar nu înainte de-a le vinde, cumpăra şi apoi închiria.

La Ministerul Mediului şi Pădurilor, deoarece nu prea se mai ştia ce este aceea o pădure, era un domn cu
ochelari de dioptrii mari şi rame moderne, care ţinea să explice mereu ce importanţă au pădurile, prin formule chimice ale aldehidelor, policlorurilor, insecticidelor, alchenelor şi ale altor amestecuri de combinaţii organo-aluminice şi tetra cloruri de titan. A demonstrat deci utilitatea existenţei deşeurilor în mediul înconjurător, deoarece colectarea acestora oferă o sursă inepuizabilă (în ţara noastră) de transformare a deşeurilor în combustibil.

La Ministerul Sănătăţii era un domn care mereu avea probleme cu intratul/ieşitul pe uşi, dar după câteva zgârieturi pe părţile laterale şi pe umeri, cu coatele afectate, reuşea. Probabil din cauza aglomeraţiei stradale şi a temperaturilor foarte ridicate din ultima vreme, cabinetul acestuia nu mirosea a flori, ci a apă stătută de flori, domnul obez neavând unghiile şi părul tăiate (se ştie că unghiile şi părul cresc mai repede la stress). Mă rog, asta e deja cârcoteală răutăcioasă… , dar cred că nu erau fonduri suficiente luna aceea.

La Ministerul Afacerilor Europene era ca şi rezolvată treaba! Domnul Păstaiedefasole trimisese cu recomandare specială un tânăr mozambican cu studiile făcute în Madagascar. Era pentru toată lumea o revelaţie placută să constate lejeritatea cu care domnul mozambican ştia să recunoască toate capitalele Europei! Restul avea să descopere pe parcurs…

La Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale era un tataie (“cine n-are bătrâni să-şi cumpere” cu banii moşteniţi de la bunici) care iniţiase un proiect despre cum va moderniza uliţele săteşti transformându-le în căi cosmice, deoarece deţinea o vastă experienţă încă din copilărie, când fusese răpit de o familie de extratereştri foarte afectuoşi, cu principii solide despre viaţa şi originile vieţii în general; astfel că învăţase în perioada copilăriei să recreeze lumea, satul, agricultura etc.

La Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale era un autist. Domnul era însă foarte răbdător - stătea mult în cabinetul său privind îndelung şi fix în ocelii păianjenilor din colţurile încăperii. Se făcuse seară şi reuşise să aranjeze nişte documente în formă de antenă parabolică.

La Ministerul Dezvoltarii Regionale şi Turismului era un student dezorientat căruia i se părea că lumea e un spaţiu prea deschis, şi singura lui problemă era terapia pe care o urma în paralel cu nişte cursuri de iniţiere în limbile engleză, franceză, germană, tagalogu şi esperanto. Vara aceasta susţinea probele de absolvire, iar durata lor fusese de şapte ani (neapocaliptici). Reuşise să angreneze pe blogul personal multe persoane care-i împărtăşeau descoperirile extatice din călătoriile iniţiatice în propria-i persoană (uneori şi personUlitate…).

Eh, la Ministerul Educaţiei, nu întâmplător cu numărul 13 în ordinea componenţei oficiale a Guvernului, nu era nimeni, însăşi realitatea fiind ca un vis.

La Ministerul Justiţiei era un tip extraordinar, charismatic, tânăr, ambiţios, cu calităţi mentaliste (!) uimitoare, câştigător al unor premii care vizau talentul românilor. Niciodată, cei din preajma lui nu-şi dădeau seama că, atunci când domnul acesta făcea ca prin minune să apară toate portofelele şi tabletele, precum şi câteva iPod-uri ce aparţineau celor din mulţime, aceste obiecte le lipseau. De asemenea, tot ce nu apărea încă în CV-ul domniei sale şi era cerinţă, se constituise într-o promisiune fermă de recuperare a cerinţei/cerinţelor şi de găsire a celui care a substituit (poate chiar şi însuşit) calităţile necesare ocupării postului din Ministerul Justiţiei.

La Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale era un om cinstit, tată şi mamă în acelaşi timp, fost şomer, cu experienţă în munca la negru pe timp de noapte. Dar avea multe relaţii, se citea asta în privirea lui atunci când era întrebat de ziariştii agresivi ce va face dacă nu va reuşi în această nouă provocare.

La Ministerul Transporturilor se făcea că era un… copac. Un copac gros şi bătrân, cu rădăcinile atât de adâncite în scoarţa terestră, încât mereu crăpa asfaltul pe o rază de circa 200 de kilometri, acesta fiind singurul argument care explica dificultatea de a perfecta o reţea de transporturi funcţională.
Toate erau odioase în visul meu. Dar nu m-am bucurat nici atunci când, trezindu-mă, mi-am amintit realitatea.