De când mă ştiu, sunt blondă… şi în liceu îmi doream să fiu blondă, cu excepţia perioadelor când mergeam în tabără la mare şi apa sărată îmi decolora câteva şuviţe rebele.
Acum 2 luni m-a prins febra şi nostalgia roşcatului pe care l-am avut o perioadă în facultate şi-am zis să alung monotonia blondului. Şi-am alungat-o. Am avut parte de cele mai interesante replici:
-Ia te uităăăă, mă întrebam cine e tipa aia sexy din departament!
-Te întinereşte!
-Te face mai dură, când erai blondă erai mai dulce!
-Îţi stă bine, dar blondul nu-ţi arăta vârsta!
…şi aşa mai departe, dar ahhhh!, ce dor unele replici şi cum te aruncă în deznădejde în timp ce altele plac aşa mult, încât ajunsesem să mă simt ca-ntr-un montagne russe.
Fetiţa mea are un hobby – desenează. Am observat că în desenele ei, deşi eram deja roşcată, eu continuam să fiu “domniţa cu părul de aur”.
Cineva cu care stăteam de vorbă despre podoabe capilare, coafuri etc, îmi zice “Vrei să vezi cum te văd eu?” Deschide laptopul şi dă căutare după “gold blonde”. La naiba! Dar eu eram roşcată…
Prietenele mele (mai ales cele blonde) m-au asasinat cu comentarii disperate când am postat o poză cu mine roşcată.
Ce să vă mai zic… încep să cred că blondul e un soi de filosofie de viaţă (haha), e o entitate cu care convieţuieşti reciproc avantajos (adică faci simbioză), este licărul de sclipire care rămâne în percepţia oamenilor atunci când nu mai eşti in faţa lor.
Nu mă mai regăseam în oglindă aproape niciodată. În plus, nu mai puteam folosi rujul de culoare corai, preferatul meu…
Suficiente motive să-mi alung de data asta ceea ce trebuia să fie alungarea monotoniei blondului… nu râdeţi, că nu e de râs! (eu am voie)
Îmi dau seama că nu mai am o coafeză de încredere, iar cele la care am vrut să apelez m-au zăpăcit. Ba se poate, ba nu se poate. Ba durează, ba costă o grămadă de bani.
Îmi aduc aminte că într-o vreme eram talentată (în sensul de chinuită de talent) în hair-styling (…ul personal şi, eventual, al familiei), încă mă simt plină de talente (hihi) şi am destulă determinare să reuşesc ce-mi propun, aşadar am decis: eu voi fi coafeza mea! Dacă altul poate, şi eu pot! Clar!
Într-o seară am intrat pe net căutând după metoda optimă de a scăpa de roşcat revenind la blond. Era o seară în care trebuia să şi gătesc, deci nu aveam prea mult timp. Eh… am stat cam 2 ore tot căutând, lansându-mă din click în click pe forumuri, discuţii… habar n-aveam că e aşa o mare problemă!! M-am speriat. Chiar nu aveam timp de aşa ceva acum. N-am mai gătit în seara aceea…
Apoi au urmat sfătuirile cu prietenele care şi-au anunţat coafezele, la rândul lor, şi au urmat sfaturile “profi”: soluţii, decoloranţi, procentaje, prafuri, măşti, timpi, etape etc. Mă speria ideea să revin la blond în etape. Păi ce, eu am timp, şi oamenii din jurul meu au nervi pentru etape…?! Nu!
După câteva zile de cercetări stăruitoare, aflu care e decolorantul ideal, vopseaua optimă şi metoda eficientă fără coafeză!! Le procur şi chiar mă consider binecuvântată că reuşesc aşa repede, şi într-o zi liniştită îmi amân momentul ăsta până seara târziu gândindu-mă cât o să savurez noua victorie! Se face ora 20 şi mă apuc să amestec maglavaisul pentru decolorare. IÎ aplic… şi-mi dau seama că am părul des. Hmmm, cam prea des…
Aştept, clătesc şi ridic capul spre oglindă. Pentru câteva secunde mi s-a părut că văd coşul cu ouă de Paşti în oglindă, dar nu. Era părul meu… un cocktail exotic de maracuya, lămâie, portocale roşi şi grapefruit, fructul vieţii – goji şi alte murături ruginii… şi asta metaforic spus. În realitate nici măcar cu bostanul de Halloween nu semănam.
În mod cert, părul meu e foarte des. Decolorantul nu a ajuns pentru tot părul, eu nu luasem decât o cutie, nu aveam de unde să iau altul chiar atunci şi, ce era mai rău, eram singură şi n-aveam pe cine da vina. Drept pentru care am rămas calmă. Aş fi vrut să mă cert cu cineva, cu mine. Dar aveam nevoie de mine în continuare să repar ce se mai putea.
Era a doua zi de Paşti, nu era nimic deschis, aşa că telefonez la un hypermarket apropiat să văd dacă au deschis. Au!
Usuc părul, probez câteva şaluri să le aranjez într-un turban pe cap şi ies. Nu aveau decolorantul acela, asta e. Iau altul, teoretic la fel de bun calitativ, dar asta numai după criteriul “preţ”. Sună mama:”Ce faci, scumpo?” Îi zic că mă fac blondă. “Cum blondă, păi n-ai zis când te-ai făcut roşcată că… blond never?” Îi zic: “Păi da, aşa se numeşte nuanţa asta – blond never!” Restul discuţiei e can-can…
Seara la 22,30 eram singură pe stradă în drum spre casă, dar măcar am avut bucuria unei plimbări pe-nserat şi timp să simt adierea vântului şi parfumul liliacului înflorit, cu mâna pe decolorantul din poşetă. Halal motiv de fericire!
Ajunsă acasă, scot turbanul, jignesc oglinda şi trec la decolorare – partea a 2-a. Haida, repede! Constat, după timpul scurs, că nu era partea a 2-a, ci un fel de… featuring nothing. Nu s-a mai decolorat nimic. Mă prefac surprinsă în oglindă încercând să mă amagesc singură. Aveam un păr ca sârma de liţă de la siguranţele de pe vremea lu` Ceauşescu, ca ornamentele de toamnă cu stuf, ca suportul de creioane gen arici, ca zefirul de Sahara la schimbarea anotimpurilor, ca explozia solară... eh... am mai pus o mască (oh, doamne!, a câta oare…) şi mi-am uscat iarăşi părul. Între timp, trebuie să vă spun că-mi sărise şi siguranţa de la prize în toată casa! Mie mi se întâmplă asta frecvent când acumulez trăiri… intense… (chiar aşa! vouă nu?)
Mă enervez ca ardeleanul, pătimaş, îmi pun ceasul să sune şi mă culc cu gândul că dimineaţa va trebui să dau ochii cu colegii mei la muncă. Oroareeeeee!
În acea noapte, la ora 3,30 eram cucuvea sură-n vârf de creangă. Îmi sărise somnul. Motanul meu alb se uita ciudat la mine, ca la o lumină uitată aprinsă in miez de noapte, aşa că l-am dat afară din dormitor.
Dimineaţa mi-am prins părul atât cât puteam de bine şi am pus botic – strategic! Am rugat pe toată lumea să se abţină cu privire la aspectul părului meu, căci “sunt underconstruction, clar?”. A fost clar!, se vedea după zâmbetele concesive.
Ce uşurare când am aflat că pot pleca mai devreme! Gândul şi întreaga mea fiinţă blondă-n cuget şi-n simţiri erau la magazinul cu decolorantul eficient (şi acum ma întreb ce tigri tărcaţi şi pisici bengaleze or fi fost în capul meu să refuz ideea elegantă, simplă, firească a unei coafeze?!). Mi-am mai cumpărat o cutie (mi-a venit s-o pup pe vânzătoare) şi încă ceva prostii pe post de hrană pentru orgoliul meu de blondă rănită. Bine… blondă in devenire…
Ajung acasă, amestec maglavaisul, iau metodic şi cu gesturi de hair-stylist deja experimentat (oaaaau) şuviţă cu şuviţă, întind ca şi cum aş fi ornat un tort de nuntă. Nu vreţi să ştiţi cum îmi ţineam şi oglinda ca să văd în spate în încercarea de-a nu rata niciun fir de păr. Fredonam în timpul ăsta “la donna e mobilae”. Eh… aştept, îmi permit chiar să şi glumesc, mimez relaxarea şi clătesc. Ridic capul în oglindă şi…. şi… şi şi…
…şi aproape că sunt decolorată! Da, cât pe ce! Aproape! Mă felicit (deşi al naibii afurisit pigment roşcat se ţinea cu dinţii de imaginea mea de blondă!) totuşi, pun din belşug o mască de regenerare, apoi usuc părul.
În sfârşit, ajung la etapa cea mai placută: întind vopseaua blond-auriu (aoleu, îmi lasă gura apă de plăcere scriind asta!). Aştept, îmi zâmbesc în oglindă, mă laud şi-mi dau seama că aş fi simpatică şi cheală.
În sfârşit, clătesc.
Sunt blondă, da?
În sfârşit, clătesc.
Sunt blondă, da?
Am dormit bine şi încă mai am păr! Per ansamblu, m-a costat totul atât în lei cât şi în nervi cam dublu faţă de cât m-ar fi costat o coafeză.
Le îmbrăţişez pe prietenele mele care mi-au fost alături în această perioadă de rătăcire estetică şi ţin să le anunţ, pe această cale, că le pot vopsi şi decolora sărind peste etape. Doritoare…? Un banc cu blonde, ceva…?
Să vă muşte şarpele să ziceţi ceva de rău de blondul meu, da? Hai vă pup, dragă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu