Fetiţa cu aripi

 

   Intr-un satuc de la un capat de lume, oamenii traiau fericiti in linistea lor netulburata de nimic. Totul parea ca-ntr-o poveste de duminica seara soptita de un bunic foarte batran si bland, chiar daca uneori bunicul mai si adormea.

    Copiilor le placea sa alerge pe cararile dintre stancile catifelate de ierburi marunte, fiind o zona de munte. Nu era un munte obisnuit, insa. Era un munte viu care mesteca in pantecele sau un vulcan destul de nabadaios. Cateodata, se prelingea din varful vulcanului un suvoi stralucitor care aduna in drumul lui tot felul de minuni… flori, gaze, pietre si crengute.

    Zina avea 8 ani, tocmai isi serbase aniversarea si se juca, sub cel mai batran si stufos cires din gradina, cu papusa ei cea noua careia inca nu-i gasise un nume potrivit. O albinuta, atrasa de mirosul de miere al pielii Zinei si de stralucirea parului papusii, veni sa-i tina companie. A speriat-o bazaitul albinutei, dar stia de la tatal ei ca albinele nu inteapa oamenii cu suflet bun, asadar s-a linistit spunandu-si in sinea ei ca e un copil bun. Albinuta si-a facut culcus in punga cu cirese a Zinei, agatata de o creanga a pomului; erau ciresele proaspat culese pentru bunica, care facea cele mai bune tarte!

    Zina a privit albinuta si s-a hotarat sa-i spuna Balaioara, pentru ca era o albinuta pufoasa si parea ca galbenul din trupu-i era furat din soare.

    -Zinaaa, hai acasa, se intuneca in curand! striga mama Zinei cu putere, s-o auda din celalalt capat al gradinii micuta ei.

    Zina isi petrecu toata seara aceea gandindu-se la albinute si mirandu-se de blandetea lor fata de oamenii “cu suflet bun”. Se intunecase deja bine, dar Zina isi aminti ca, in graba de-a veni spre casa, uitase punga cu cirese, asa ca a iesit pe furis din casa alergand pana in capatul gradinii, la cires. A gasit punga agatata, apoi a urcat in cires pana sus, acolo unde bunicul ii construise un prepeleac din care sa poata pandi in liniste orele amiezii si dansul norilor. A adormit adanc acolo, intinsa pe podeaua prepeleacului din pom, toropita de oboseala, ganduri si caldura.

    In timp ce Zina isi dormea somnul frumos, satul a fost trezit de vuietul flamand al vulcanului care a erupt in acea noapte inghitind tot. Da, chiar tot, ca intr-un film apocaliptic. Tot…, inafara ciresului batran si stufos in care inca dormea Zina.

    Dimineata, cand cerul stralucea a viata si bucurie, un bazait somnoros era singurul sunet pe care-l auzi Zina, care era obisnuita cu glasul cald al mamei si cu sarutarea ei. S-a trezit, dar era in cires. Casa din vale nu mai era, nu mai erau nici alte case, nu mai era nimic. A crezut ca e un vis urat si s-a pus la loc, dar dupa cateva minute, era la fel: un pustiu usor de acceptat pentru un copil cu imaginatie, dar greu de inteles. Dupa aceasta uimire, sperietura o facu sa strige: “Mamaaa! Tataaa! Bunicaaa! Bunicuuu!”, dar ii raspunse doar bazaitul Balaioarei, si ea trista, buimaca si abandonata ca un animal domestic in palma Zinei.

    -Ce se intampla? Ce e pustiul asta? Unde sunt toti? Daca sunt singura, o sa dispar si eu de foame, pentru ca nu stiu sa ma descurc!, zise Zina speriata.

    -Uite, am cateva graunte de polen pe care n-am apucat sa le duc la stup din cauza ca am ramas blocata in punga cu cirese. Tin de foame, ii zise Balaioara.

    Apoi, in toata deznadejdea asta, cerul s-a colorat dintr-odata in toate culorile si un vant usor a strans aceste culori intr-o fusta vaporoasa si frumoasa, in capatul careia se zarea un chip luminos de zana. Era o zana, pentru ca atunci cand se intampla nenorociri greu de inchipuit, zanele apar intotdeauna. Era o zana buna!

    -Pentru ca ai fost mereu o fetita inteleapta si buna, pentru ca mereu ai crezut in zane bune si ingeri, acum ma arat tie, glasui zana ca si cum vorbea tot cerul. Eu nu pot trai fara tine, pentru ca o zana buna exista prin puterea cu care un copil viseaza, si doar copiii pot face asta, doar ei au inima curata. Ei nu mint, nu fura, nu omoara gaze si nu tin pentru ei ce au mai bun. Noi, zanele, traim doar in suflete si vise curate si pline de iubire, pentru ca sufletul curat e tara noastra si visul frumos e hrana noastra. E drept…, uneori mai mancam si polen, zise zana sughitand mii de baloane colorate intr-un gest care o facu sa roseasca de rusine ca Zina si Balaioara si-au dat seama ca polenul se mai imputinase cu doua graunte din cauza poftei care o facuse sa inghita din rezerva de polen de pe piciorusele Balaioarei. Puf-pufffff…. Pluteau balonasele colorate in soare…

    -Dar tu, tu cum de esti aici?, intreba putin intrigata Zina.

    -Tu m-ai adus; tu mereu m-ai visat, deci gandul tau m-a creat. Pana azi, nu puteam sa apar in lumea adultilor. Ei ar fi spus ca ai inceput sa minti daca le marturiseai despre intalnirea cu mine si te-ar fi pedepsit pe nedrept.

    -Acum sunt singura si trista. Mi-e dor de mama, de tata, de bunicii mei. As vrea sa fiu cu ei!, i-o taie scurt Zina.

    Zana cea buna parea ingrijorata si ingandurata, apoi, ca o tresarire de primavara proaspata, chipul i se desfacu intr-un zambet larg si-i spune Zinei:

    -Hmmmm… Mai spune o data! Cu cine ai vrea sa fii?

    -Cu mama, raspunse Zina. Si brusc, ca o floare ascunsa in intuneric care explodeaza in soare, ii crescu o aripa pe umarul drept.

    -Si… cu mai cine?, continua zana cea buna.

    -Si cu tata!, si-i crescu o aripa si pe celalalt umar.

    -Si cu mai cine, Zina?

    -Cu bunica!, inca  o aripa, sub cea a mamei, isi impinse inafara straveziul crud al vinisoarelor.

    -Si..? Si?, intreba, in sfarsit, patrunsa de bucurie, zana cea buna.

    -Si cu bunicuuuuuuu!, striga tare Zina, si se grabi, de sub aripa-tata, sa iasa la viata inca o falfaire puternica.

    Mirata, dar neputand sa vada ce se petrece in spatele ei, Zina pocni aerul cu sunete ample de aripi frumoase si simti ca incepe sa se ridice. Fara a mai putea gandi ceva, in ochii Zinei stralucea tot Universul, in zambetul ei se odihnea soarele, in glasul ei de chicoteala copilaroasa curgeau suvoaie de rauri repezi de munte. Munte… munte… vazu muntele revarsat si iarasi, tristetea o dobori pe podeaua prepeleacului.

    -Cum s-au putut intampla toate astea? Cum mi-au crescut mie aripi?, o lua la raspundere pe zana cea buna, dar in ton i se putea citi, printre extreme, si recunostinta.

    -Sunt zana, deci am puteri magice, ii raspunse calm si didact zana cea buna, ca si cum repeta o lectie. Totusi, daca n-ai fi crezut in mine, nu te-as fi putut ajuta niciodata. Acum, ca recunostinta pentru ca mi-ai dat viata, eu ti-am daruit doua perechi de aripi pe care le-am construit usor, din iubirea ta pentru parintii si bunicii tai. Din iubire poti construi orice, iar eu m-am gandit ca tu ai nevoie acum de aripi. Acum, fiecare membru din familia ta e o aripa, iar ei vor continua sa fie cu tine. Vei observa ca aripile, ca parintii si bunicii, te vor ghida si te vor inalta, iar daca-ti va fi frig sau teama, te vor proteja. Te vor purta unde vei dori. Tot ce trebuie sa faci este sa nu le tii stranse, ci sa le intinzi larg, ca sa poti ajunge departe!

    -Draga zana buna, iti multumesc mult, incepu a-i sopti aproape fara glas Zina, dar eu nu mai am lumea in care sa-mi mai pot dori a zbura, acum a disparut!, se trezi aproape tipand furioasa.

    -Cand ai pierdut totul, dar traiesti, e semn ca Dumnezeu vrea sa se bucure prin sufletul si gandul tau. Gandeste-te la bine si-ti va fi bine; dar ai grija sa nu gandesti rau, caci va fi rau. Acum esti singura si nimeni nu te mai poate ajuta. Te ai doar pe tine, dar vei avea ce vei gandi.

    -Adica, vrei sa spui ca, daca ma gandesc la lumea mea, la mama, tata, bunica si bunicu`, o sa-i am iar langa mine? De ce a trebuit sa dispara tot? Totul era exact asa cum imi doream…, intreba mai mult pentru sine Zina.

    -Pentru ca altfel, n-ai fi inteles cat de puternica esti atunci cand iubesti. Ce crezi, iti poti aminti cu exactitate lumea ta?, o iscodi zana cea buna.

    -Da. De mama, de tata, de bunica si bunicu` si tot ce faceau ei. Nu stiu daca e suficient. Dar de lucruri nu-mi mai amintesc exact; poate si pentru faptul ca eram cam dezordonata.

    -Este suficient, desi ordinea tine oamenii legati intre ei. Iti spun un secret: daca iti poti aminti exact ce facea mama, ce facea tata, ce facea bunica si ce facea bunicul, ii vei putea readuce, dar trebuie sa-ti doresti asta din tot sufletul! Eu nu voi mai fi langa tine atunci cand vei reusi asta, dar ma vei simti in fiecare dorinta de-a ta, in fiecare vis frumos, in fiecare gand bun. Ceea ce iubesti nu poate fi distrus niciodata de nimic, deci nu se pierde.

    -Asta inseamna ca imi voi dori toata viata cate ceva, raspunse Zina zambind, si-n zambetul ei daruia si primea in acelasi timp toata iubirea care infasura discutia dintre ea si zana cea buna.

    -Da, poate, dar va trebui sa le si implinesti, raspunse zana aranjandu-si cochet volanele-curcubeu.

    -Ce sa implinesc?, intreba incurcata de-a binelea printre atatea vorbe si adevaruri simple, Zina.

    -Visele, dorintele, gandurile tale bune, zise zana cea buna in timp ce-i prindea in par Zinei o funda verde.

    -Poate mi le vor implini parintii sau bunicii, daca eu am sa-i readuc!, raspunse Zina alintandu-si vocea la acest gand.

    -Atunci, aripile te vor incurca, in loc sa te ajute. Iar eu n-am sa mai exist, deci n-ai sa ma mai vezi, spuse speriata zana cea buna si nebuna.

    -Bine, dar ai spus ca te voi simti…, negocie Zina cu zana.

    -Doar atunci cand vrei sa faci ceea ce visezi ai nevoie de mine, de ajutorul meu. Eu traiesc datorita voua, copiilor, si doar pentru a va ajuta, raspunse zana cea buna cu multa, multa blandete.

    -Am inteles. Deci vei fi in farfuria mea cand imi voi dori sa mananc tot, vei fi in penarul meu cand imi voi dori sa-mi fac temele bine, vei fi in spitele bicicletei mele atunci cand voi dori sa ajung undeva, vei fi…, vei fi…, spunea Zina incercand sa-si gaseasca situatii cat mai precise. Dar zana cea buna o intrerupse:

    -Da, voi fi in toate acestea, si voi fi pe umarul tau atunci cand iti va fi greu sa te porti frumos cu oamenii, ca sa te ajut, dar deindata ce voi vedea ca esti prea lenesa sa faci ceva, eu ma voi duce catre alt copil, care va avea mare nevoie de mine. Nu vreau sa te sperii, dar iti spun ca asa se intampla mereu. De aceea, te voi pune sa faci o promisiune. Accepti?

    -Da, sigur, accept orice, esti prietena mea! Ascult…, raspunse cu sufletul la gura Zina.

    -Te rog sa-mi promiti ca, atunci cand vei fi obosita si-ti va fi greu sa faci ceva, sa nu-ti fie lene sa gandesti, doar sa gandesti macar. Crezi ca poti?, o intreba zana cea buna.

    -Da, pot. Iti promit! Sa gandesc e simplu si placut. Gata, acum ma grabesc sa ma gandesc la ai mei ca sa-i aduc mai repede langa mine, mi-e dor sa-i imbratisez!, ii promise Zina, patrunsa de revelatia pe care o avusese in ultimele minute din viata ei.

    Zana cea buna o imbratisa si-i mangaie aripile Zinei, ii ura rabdare, o sfatui sa-si pastreze sufletul curat si privirea calda si disparu in acelasi curcubeu din care aparuse…

    Ramasa singure, Zina si Balaioara zambira pline de speranta si complicitate una la cealalta si impartira inca un graunte de polen. Zina se mira cum e posibil ca, intr-o boaba atat de mica, sa fie atatea gusturi satioase! Pesemne, foamea si faptul ca nu mai avea nimic acum, o faceau sa aprecieze orice.

    Isi aminti de aripi, zambi si si le intinse larg, asa cum o sfatuise zana cea buna. Balaioara ii spuse ca ea stie niste poienite parfumate in apropiere si si-au luat zborul amandoua… fal-fal… una mai falnica si alta mai bazaitoare, amandoua niste harnicute in lumea lor pe care se grabeau s-o recastige gandind-o in timp ce zburau.

    Iar Zina, Zina zburand era atat de frumoasa, de parca i s-ar fi intamplat cea mai mare bucurie, nu cea mai mare nenorocire. Simtea ca-si duce in spate toata familia, undeva intr-un loc sigur si ferit de pericole, si se mira ca nu-i este greu. Cand se gandea la mama ei de al carei glas cald ii era tare dor, ceva o ridica – era aripa-mama care o inalta. Cand se gandea la tatal ei cum o ridica pe bratele lui puternice, iarasi se ridica – era aripa-tata care devenea si mai puternica. La fel se intampla cand se gandea la tartele cu fructe ale bunicii si la povestile frumoase spuse de bunicu` seara, se inalta tare, tare frumos, anume parca a avea spatiu pentru gandurile ce purtau o lumea intreaga in ele – lumea ei! Cu fiecare gand frumos despre ai ei, se inalta. Invatase sa zboare!

    Soarele incepuse sa-si caute culcus dincolo de orizont. Zina si Balaioara vazura stralucind un ochi de apa.

    -Unde e apa e viata, mi-a spus mie mama candva, striga vesela Zina. Sa coboram.

    -Ce bine, suntem atat de obosite…, bazai ametita Balaioara.

    Baura amandoua apa, Zina din causul mainilor, iar Balaioara din stropul de pe bretonul Zinei. Aici era iarba, iar pamantul primitor. Se intinsera si, in timp ce inchideau ochii pe nesimtite, Zina mai rosti din ce-i spusese ei odata bunicul:

    -Un somn bun te poate face sa iei viata de la inceput in fiecare dimineata…

    Sfrrrrr…. adormira.

    -Buna dimineata! M-am trezit inaintea ta ca sa adun polen proaspat. Poftim!, o trezi Balaioara pe Zina care, buimaca dupa atatea prin cate trecuse, executa imediat cele cateva graunte de polen proaspat, apoi spuse oarecum rusinata:

    -Multumesc, harnicuto! Scuze ca am dormit asa mult, ar fi trebuit sa te ajut…

    -E bine ca ai dormit mult, se grabi Balaioara sa-i raspunda. Tu ai multe de facut. Fara lumea pe care o vei readuce, polenul meu isi va pierde gustul.

    Zina zambi intelept, saruta puful de pe spatele albinutei, apoi dori sa faca in zbor un ocol pasunii cu flori si, asezandu-se in cel mai insorit loc, isi aminti cu voce tare, asa cum isi facea rugaciunile de seara in care-si punea tot sufletul:

    -Mama ma trezea dimineata cu sarutari si lapte cald; imi pregatea cea mai gustoasa mancare, se juca cu mine, ma ajuta la lectii, avea sfaturi pentru orice, ma imbraca frumos si mirosea a flori! Tata ma ajuta sa dezleg misterele jocurilor, ma invata sa construiesc corabii, ma lasa sa ma joc cu spuma de barbierit pe barba lui, ma dadea in leagan si-mi facea cele mai frumoase surprise de ziua mea! Bunica ma invata ce e rabdarea atunci cand faceam impreuna papusi si rochite pentru papusi, imi facea cele mai bune prajituri! Bunicu` ma invata sa iubesc animalele, sa imbratisez copacii, sa nu calc iarba si gandaceii, imi spunea povesti (chiar daca adormea de cateva ori) si ma mangaia pe cap...

    Zina nu vedea, pentru ca avea ochii inchisi in timp ce spunea cu chipul doldora de zambet si implinire toate astea, dar la fiecare dintre cei patru membri ai familiei ei, pe masura ce le spunea pe nume – mama, tata, bunica, bunicu` - , rasarea un boboc de floare care incepea sa se deschida usor. Din aceste flori au iesit cu totii, iar Zina i-a imbratisat plangand de fericire si bucurie. Cred ca nici un  povestitor n-ar putea, oricat talent ar avea, sa descrie momente ca acestea...

    Apoi, dupa minute cosmice in care au stat imbratisati si s-au linistit cu totii, au venit si cuvintele:

    -Va multumesc pentru aripi. M-ati invatat sa zbor, iar zborul meu ne-a regasit.

    -Cum a fost posibil sa ne regasim dupa toate cate s-au intamplat?, a intrebat naiv tatal.

    -O zana buna mi-a spus ca ceea ce iubim nu se pierde, a raspuns Zina.