Există suferințe în care ajungem din cauza noastră, exclusiv a noastră.
Există suferințe care ni se insinuează în viață fără să fi greșit noi pe undeva.
Dar în toate cazurile, atitudinea în fața acestor suferințe ne aduce și ieșirea, depășirea, surmontarea și rezolvarea impasului.
În ambele cazuri, prioritară e acceptarea. Poate te copleșește situația atât de mult, încât nu poți accepta că ți se întâmplă. Nu ție, nu tocmai ție! Poate din jenă, din incapacitatea (temporară) de a lupta, din blocaj, din lipsa experienței te însingurezi în suferință și, neavând pe cineva demn de încredere cu care să vezi limanul corect, te trezești la pământ. Tot ce poți face e să te târăști trăgând după tine în toate sectoarele vieții atitudinea de suferind, deci perpetuând problema cam la nesfârșit. Și dezvolți și comportament de victimă, transmiți că ești slab, iar lumea nu stă să analizeze ceva ce tu oricum încerci să ascunzi, dar tot ce lași să se vadă e durerea.
Acceptarea înseamnă că te așezi la masă, la o cafea sau la un pahar de vin, de apă, de zeamă de varză sau mai-știu-eu-ce licoare, de vorbă tu cu problema ta: tu pe un scaun, ea pe alt scaun, față în față, cu un dialog mai mult sau mai puțin civilizat, ghidat de curiozitatea de a afla:
-de unde vine
-cine a trimis-o
-la ce te face să renunți
-ce ai, totuși, de învățat din asta
-ce pierzi dacă o lași să te devoreze
-ce câștigi dacă o rezolvi
Apoi vin și soluțiile. Poate că vezi doar finalul, iar finalul poate fi uneori la distanță de ani, de-o viață, nu știi. Dar fă primul pas. Și următorul. Și nu uita să o accepți. Da, e posibil să ți se întâmple chiar și ție, iar dacă ți se întâmplă e pentru că o poți duce.
Acceptarea aduce liniște. Întrebările nu-și vor găsi niciodată odihnă în starea de agitație. Poate răspunzi la una, două, însă vor continua să-ți inunde gândurile ziua și, ce e mai rău, noaptea. Și visele. Acceptarea oprește procesul căderii propriei ființe.
Uită de întrebări! Caută liniștea.
Apoi:
Dacă e din cauza ta, căința sinceră pune punct definitiv căderii. Poate mai cazi, dar nu așa, nu acum, nu mai rău. Căința deschide ochii inimii și, ce e mai minunat, înmoaie inima ferind-o de împietrire. Fă orice să nu mai repeți aceeași greșeală și astfel nici măcar nu vei mai ajunge în situația de-a trebui să alegi dintre două greșeli pe cea mai mică.
Dacă nu e din cauza ta, tot la tine să cauți. Dar să duci și această suferință ca pe o cruce, cu demnitate și nădejde.
În ambele situații ai nevoie de nădejde. Poate că nici tu nu te mai vezi corect, iar oamenii care te văd nu pot face ce e mai bun pentru tine. Este însă, Cineva care știe și vede tot - ce a fost, ce este și ce poți primi: Dumnezeu. Și-ți dă. Doar să recunoști că fără El nu poți. Poate poți, dar nu acum și nu complet și nu veridic. Recunoaște.
Apoi amintește-ți că sfinții nu au devenit sfinți ca să aibă fiecare zi din calendar un nume, ci ca să ne ajute. Pune-i la treabă!
Este imposibil să nu înveți ceva din suferință.
Cel mai mic dar primit poate fi ăsta: eu sufăr dintr-o pricină banală, când altul e mai oropsit ca mine și nu se vaită atât. Cu darul ăsta, după ce ți-ai recunoscut micimea și slăbiciunea, devii mai puternic.
Urmează darul nădejdii, căci din suferință doar așa ieși. Până și a purta peste zile, peste nopți, peste timp aceeași suferință, tot cu nădejdea o faci: că poate dacă nu ieri, azi e ziua aia mai bună ca ieri, că și ieri a fost ceva mai bine ca alaltăieri, iar pentru binele zilei de mâine merită să trag azi, acum. Cu nădejdea în suflet ești pe drumul bun, chiar dacă altceva, altă promisiune de îndreptare nu ai. Sădește-o ca pe o sămânță zi de zi, cu încrâncenare sau cu lehamite, oricum, numai sădește-o. Nădejdea crește, paradoxal, nu cu soare, ci cu lacrimă. Că-i de durere sau de bucurie, nu contează: lacrimă să fie, să iasă din ruptura inimii lacrima.
Alt dar mai prețios ca nădejdea e rugăciunea. Da, rugăciunea e un dar. Nu ne naștem având știința ei, pentru că nu e o materie cu domeniu de cercetare propriu-zis. Rugăciunea e o împlinire, o funcție a sufletului. Și o poți primi la suferință. Odată ce-o ai, oricât de greu ți-ar fi uneori s-o (mai) faci o perioadă, rugăciunea rămâne în suflet și lucrează pentru tine ca un arhitect al vieții tale construind poduri între oameni, case cu etaje sentimentelor, grădini amintirilor samd. Nu te părăsește niciodată. E în lumina fiecărei celule, dar dă-i răgaz, dă-i timp, alocă-i atenție și folosește-o ca lanternă cu resurse proprii în întuneric.
Alt dar e înțelepciunea, care vine la pachet cu un risc: acela al pierderii inocenței. Insă, dacă mai poți plânge, inima nu e împietrită și inocența rămâne neatinsă pentru bucurii și pentru suferința altora care devine și a ta. E suferința care ți-e dată de Dumnezeu spre purtare și spre luptă, spre a spori puterea celui în suferință când el nu poate, nu știe, dar uite că tu îl vei face să și poată, să și știe. Care pe care ajută aici, greu de zis.
Văd multă suferință, multă. Deopotrivă, trăiesc și eu suferind. Ceea ce scriu e din proprie experiență, nu sunt cuvinte potrivite. Fără Dumnezeu, viața e o plimbare pe o bicicletă fără roți - fără destinație, în gol, pedalând fără să ajungi nicăieri, deși da, mușchi faci de la atâta efort. Cu Dumnezeu, viața e o plimbare pe bicicleta cu roți - pe dealuri pline de viță de vie, de flori, cu apusuri moi și răsărituri colorate, cu rouă pe tălpi, cu prospețime în gânduri și cu sens în emoții, pentru că destinația mereu e alta, și e aceea unde te așteaptă cineva drag și/sau ceva frumos. Și e o frumusețe care hrănește la nivel general, nu doar pe tine.
Cam asta e monografia suferinței. De suferință nu se fuge, că nimerești în izvorul ei.
