Cuibul

     Toate poveştile încep cu ''a fost odată''. Această poveste începe cu ''va fi mereu''.

     Va fi mereu un cuib în inima ta - un cuib al bunelor, dar şi al relelor; un cuib al iubirii, dar şi al indiferenţei; un cuib al bucuriei, dar şi al tristeţii; un cuib al venirilor, dar şi al plecărilor.
     Esenţial este să înţelegi că toate acestea se nasc în inima ta care devine cuib, cresc şi tot din inima ta pleacă spre alte zări.
     Zarea este atât de mare, încât n-are capăt. Zarea este o linie spre care, ca s-o poţi ajunge de-a latul, trebuie s-o porneşti de-a lungul. Zarea este un lat de veşnicie măsurat cu lungul vieţii. Orice urare este despre viaţa lungă şi se referă, de fapt, la călătoria spre veşnicie.

     Scumpa mea copilă, te-am lăsat dormind frumos în cuib, iar eu am ieşit pe plajă să iau cerneală de scris povestea de ziua ta din răsăritul soarelui, să-mi aducă valurile mării ideile şi să găsesc cuvintele potrivite in scoici - ca pe nişte perle. Am văzut cocori, pescăruşi, rândunele, mierle. Pe toate le-am văzut în zbor. Dumnezeu le-a făcut destul de mici ca să poată zbura fără teama căderii în mare, dar cu bucuria priveliştii întinderii ei. Au şi ele durerile şi poate chiar tristeţile lor, însă dorul cald al cuibului inimii lor le dă curaj să străbată toată întinderea mării uşor, ca şi cum ar fi nişte gheme de pene.

     Cu cât înţelegi mai bine şi apreciezi mai mult ceea ce este bun în viaţa ta, cu atât eşti mai curajoasă. În viaţă ai nevoie de curaj în orice activitate.
     Totuşi, să nu crezi că dacă este ceva ce poţi face fără curaj, acel lucru nu are nimic deosebit; este un spaţiu de linişte şi relaxare din care îţi poţi trage sufletul şi-ţi poţi regăsi pacea. Sunt necesare şi astfel de activităţi.

     Dar hai, să-ţi spun o poveste, mai bine!

     În primăvara trecută a ieşit din ou pescăruşul care zbura azi peste largul Mării Negre. La început, primele lui zile au fost foarte bune şi frumoase. Mama lui îl hrănea aducându-i peştişori, iar el se cuibărea între penele ei calde şi pufoase (Dumnezeu face mamele pufoase pentru puii lor).
     Crescând, era din ce în ce mai curios să iasă afară, aşa că într-o zi a ieşit şi s-a dus cam departe; atunci a văzut cât de mare este lumea şi s-a speriat. Dorind să se întoarcă în cuib, şi-a dat seama că a rătăcit drumul şi a nimerit într-o pădurice. A văzut un cuib făcut din multe paie şi puf, un cuib de cocor. Cuibul acesta nu semăna cu al lui care era mic şi scobit într-o stâncă. Cuibul lui i se părea anume făcut parcă pentru a-l împinge afară, aşa neprietenos şi rece, fără pene şi inconfortabil în timp ce cuibul cocorului era atât de confortabil, cald şi pufos încât cocorul nu simţea nevoia să iasă afară. S-a simţit dintr-odată nefericit cu sărăcia cuibului lui şi s-a gândit să nu se mai întoarcă acasă. A zburat spre mare din dorinţa de-a fi cât mai departe de cuibul lui.
     Pe mare însă, deşi nu părea pentru că nu se vedeau, erau curenţi puternici care îi schimbau direcţia de zbor şi nu-şi mai putea controla aripile. Cu greu, după eforturi mari şi spaime şi mai mari a ajuns pe o insulă unde s-a putut odihni. Acolo a găsit alte cuiburi de cocori, chiar goale, în care ar fi putut trăi confortabil, aşa cum îşi dorea, dar simţea că i se face dor de cuibul lui, aşa rece şi stâncos cum era şi de mama luiş de fraţii lui, de toată familia lui.
     Pe insulă a învăţat să se hrănească singur şi a prins curaj pentru a se întoarce acasă. Cu fiecare zi în care mai învăţa câte ceva devenea mai curajos şi mai aproape de momentul întoarcerii lui acasă. În sfârşit, ajuns înapoi la cuibul lui, după încă un zbor dificil, dar de data aceasta cu experieţă, s-a odihnit şi şi-a găsit liniştea în simplitatea căminului. A înţeles că orice greutate poate fi depăşită dacă ai pace în suflet.
     După o noapte de odihnă a prins curaj şi a zburat spre noi zări. De data asta cunoştea pericolul nevăzut al curenţilor din aer, dar nu ştia că şi în marea plină de peşti gustoşi, în care el se scufunda, pot exista curenţi. S-a avântat direct în mare după un peşte care-l ademenea cu solzii lui strălucitori, însă curenţii l-au prins într-un vârtej din care cu greu a scăpat, adus de valuri la ţărm.

     Sigur că mama lui i-a vorbit despre toate acestea pentru a-l pregăti, însă el credea că toate astea sunt poveşti de adormit pescăruşii.
     Atunci a recitit toate poveştile scrijelite de mama lui cu ciocul pe stânci şi scoici şi a căutat mai ales tâlcul din fiecare poveste. A observat că, deşi poveştile erau diferite, tâlcul era cam acelaşi: curajul de-a străbate zările largi se hrănea cu liniştea cuibului. Cu cât se hrănea mai bine, cu atât curajul era mai puternic, iar lucrurile se rezolvau mai uşor.
     Curajul fără liniştea cuibului era doar o reacţie agresivă la teama de necunoscut, nu era curaj. Iar din teamă putea greşi crezându-se curajos în avântul lui spre larg.
     A găsit o poveste despre înţelepciune, în care mama îi scrijelise despre un pescăruş care a ieşit din cuib întinzându-şi aripile fără a da din ele. Astfel, pescăruşul acela a putut simţi curenţii de aer şi a putut controla ceva ce este esenţial pentru viaţa lor: vânturile. I-a luat mai multe zile până să se avânte spre largul mării, dar deja ştia să-şi controleze zborul şi nu s-a rătăcit. Apoi a învăţat să pescuiască de la ţărm şi astfel a cunoscut şi curenţii nevăzuţi ai apei, pe care a învăţat să-i folosească pentru a-l purta în direcţia dorită de el.

     I-au prins bine toate poveştile recitite - l-au înţelepţit. Iată cum poveştile de adormit copiii ne fac adulţi.
     A înţeles că, din toate pericolele în care el se avântase din curiozitate, fără să aibă experienţă, doar Dumnezeu l-a salvat pentru că avea un plan cu el încă de când era doar un ou. Iar planul lui Dumnezeu era ca el să-şi găsească puterea de a-şi face propriul cuib al inimii.

     Anii au trecut, iar pescăruşul a cunoscut multe bucurii în viaţa lui plutitoare peste mări şi stânci, dar mereu a revenit la cuib pentru a-şi hrăni puterea de a-şi continua zborul înalt peste zări.
     Când era rănit, cuibul îl vindeca.
     Când era deznădăjduit, în cuib îşi regăsea speranţele (deoarece cuibul era locul în care i se născusera toate visele).

     Iubita mea încuibată, îţi doresc să simţi toată viaţa căldura cuibului inimii tale şi sa-ţi fie zborul înalt şi îndepărtat spre spre cele mai frumoase zări ale acestei lumi, care sunt garanţii că veşnicia inimii există!
 
     Fii bună, fă bine întotdeauna şi oricui, iubeşte, lasă bucuria să îmbrăţişeze orice tristeţe şi revino în cuibul inimii tale după orice plecare din ea. Acolo îţi vei regăsi liniştea şi direcţia.

     Îţi doresc să-ţi fie încuibarea atât de bogată, încât să atingi zarea veşniciei la un capăt cât mai îndepărtat al lungului vieţii, astfel încât să înţelegi că tot ceea ce creşte în cuib zboară ca să facă alte cuiburi în alte inimi.

     Îţi doresc să poţi purta pe aripile zborului tău doar din cele bune, doar iubire, doar bucurie şi doar bune-veniri! Acestea te vor înălţa într-atât încât să nu te atingă colţurile tăioase ale celor rele, ale indiferenţei, ale tristeţii sau ale părăsirilor - acestea sunt făcute din piatră şi, chiar dacă se înalţă şi ele spre zarea lumii, nu se vor desprinde niciodată de pământ. Şi rămân pământ. Pământ de piatră seacă, rece, dură.

     Te iubesc pufos, cald, stâncos şi rece la un loc, şi toate astea ca să te ajute să zbori încotro vei vrea abia după ce-ţi vei cunoaşte puterea!  🐦