...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

miercuri, 17 mai 2017

Dialog de iubire

 
   Cu varsta, devii colectionarul propriilor intalniri. Unele devin intamplari cand sunt cultivate, ingrijite si crescute la soarele inimii si la caldura zambetelor. Dar se opresc din copt dupa o vreme precum gutuii sau caisii sau visinii care-si consuma puterea de procesare a sevei si, daca nu salvezi din ei o mladita de viata noua, in urmatoarea primavara a inimii si-a zambetului, nici gutuiul, nici caisul, nici visinul nu mai inverzesc. Iar an de an te convingi ca lemnul lor, candva vas portant, e din ce in ce mai uscat de-atata gol. Il tai si-ti faci din fiecare creanga un stilou cu care scrii cate un rand de dragoste, daca-ti mai plange inca sufletul cerneala. Cand povestea e gata, lemnul crapa si-ti tine de cald cat pentru o-ncalzire de talpi ca sa nu-ti amorteasca pasii pe care esti obligat sa-i faci. Viata continua, cu sau fara rod verde. Ca asa-i musai, daca Dumnezeu iti da zile. Tot inainte.
   Dar daca Dumnezeu iti da zile, El are un plan cu tine. Iar in planul acesta tu esti omul viu care inca mai poate iubi - altfel n-ai fi viu. Si-ti asaza pe cale cate un om caruia ii daruiesti atat cat are el nevoie. 

   Doar ca de nevoia omului nu stii nimic pana ce nu-i daruiesti, caci abia atunci cand daruiesti afli ca seci sau, dimpotriva, cresti. Din toti oamenii intalniti pe cale doar cativa devin intamplari. Putini. Totusi, vine o vreme cand te opresti din intalniri si din intamplari. Iubesti o taina ca nebunul care vorbeste singur.
   Cand daruind primesti inapoi mai mult si descoperi ca din acel mai mult tu poti darui si mai mult, striga mut viata din nebunia ta celuilalt:
   -Iubi-te-as pana la capatul vietii asteia ca sa ma descopar cu mintea din ce in ce mai saraca de iubire, ca suflul dragostei tale sa-mi ajunga cat pentru o iubire, una singura, dar vesnica; si-apoi sa ma descopar cu inima din ce in ce mai bogata in iubire, ca suflul dragostei mele sa-ti fie arc spre nemurire!
   Tu sa stii, nespunandu-ti, ca te iubesc. Asa cum sa stiu eu, nespundandu-mi, ca ma iubesti.
   Ne-am fi margini de curcubeu, radacina si floarea aceleiasi tulpini, plecarea spre sosire a cocorilor, potcoava si coama aceluiasi galop, samburele si borhotul aceluiasi mar, mintea si inima aceluiasi intelept, gama si cheia aceleiasi melodii, piatra si apa aceluiasi rau, chinul si usurarea aceleiasi lacrimi, gerul si canicula aceluiasi anotimp, pierderea si regasirea aceluiasi vis, teama si bucuria aceluiasi Dumnezeu, geana si vocea aceluiasi timp, raza si umbra aceleiasi stele, cartea si partea aceluiasi om, gradina si casa aceleiasi copilarii, lumanarea si lumina aceleiasi rugi, dar miezul inimii mele tu si miezul inimii tale eu. Si toate cate sunt, noua ne-am fi.
   Sa-ti ajung azi si pentru maine, iar maine sa fie la fel ca azi. Sa-mi bucuri tristetile de ieri, iar eu sa-ti inalt toate adancurile. Sa tacem zburand departe unul de celalalt, dar sa ne intoarcem unul la celalalt pentru cuvinte. Sa le rostim doar pe cele din faptele inimii.
   Sa facem mult zgomot cu dragostea noastra atunci cand in lume e prea multa liniste in nepasarea de rau, hai sa speriem raul cu puterea iubirii noastre. Sa nastem din stanca struguri si din ploi sa facem perle. Sa-ti danseze perlele pe umerii mei, iar eu sa merg pe varfuri pe marginea paharului lumii, jumatate cu vin, jumatate cu pelin. Sa te imbeti de viata ca sa uiti drumul pe care pleci de langa mine, iar revenirea-ti sa depinda nu de mine, cat de iubirea ce ti-o port in perle, in vin, in pelin si in dans.
   Si sa-ti revii, mai treaz ca omul la judecata de Apoi, atat cat sa ma iubesti cu drept de moarte datoare vietii vesnice inca de-aici, de-acum, pentru Apoi. Sa-mi spui c-ai fost plecat dincolo de-Apoi la cules de stele, dar ca te-ai intors pentru mine, pentru ca nu exista nicaieri ce e aici, acum si asa; si sa-mi spui ca tu ai asezat in univers Casiopeia in forma de coroana, iar eu s-o primesc cu nestiinta pe frunte. Si sa-mi soptesti:
   -Ajunga-ti lumea asta doar a noastra, ca de-altele nu mai avem vieti. Niciodata. Atat putem face aici, acum, asa pentru totdeauna.
Mai poti muri iubind asa?