Picatura de culoare

A fost odata un rege pe nume Solaris care traia singur pe o insula muntoasa, dar imparatea peste regatul sufletului sau. Descoperise, in aceasta singuratate, ca intr-un singur suflet sta o lume intreaga de sentimente vii, simpatice sau antipatice, curioase sau plictisite, in miscare sau amortite; uneori se suparau intre ele, dar regele isi stabilise niste reguli prin care le tinea unite intre ele, ca sa-si poata asterne liniste in suflet si ordine in minte.
Regele Solaris avea o pasiune: pictura. In afara de asta, nevoia si inteligenta il facusera priceput si in constructii - isi construise singur o casa mica din lemn si chirpici. Peretii ii vopsea in fiecare an altfel, iar tavan nu avea. Practic, dormea sub cerul liber ca sa poata privi noaptea stelele, iar ziua norii. Cand ploua isi acoperea casa cu o placa foarte mare, transparenta, facuta tot de el din rasina copacilor de pe insula. Muncise mult timp la acoperisul asta, dar ii placea sa priveasca prin el spargerea stropilor de ploaie sub propria lor greutate.
Desi traia singur, sau poate tocmai de aceea, ii placea sa deseneze oameni, mai ales chipurile lor. Cand era trist sau suparat, lua creionul negru si schita pe hartie oameni, insa asa creionate in negru si alb, chipurile imprumutau ceva din tristetea sau supararea regelui. Iar desenul parea nereusit. Cand umplea desenul de culoare, ceva facea ca tabloul sa prinda viata si sa devina placut ochiului. Dar mai ales sufletului. Ultima picatura de culoare o aseza cu pensula pe chipuri - era zambetul din sufletul fiecarui om, iar dupa ce termina isi dadea seama ca nu mai era trist sau suparat. Asa a invatat regele Solaris ca picatura de culoare ii invia pe oamenii de pe hartie facandu-i sa-i spuna, fiecare, cate o poveste. Si mereu era o alta poveste.
Desi traia singur, dupa cum am mai spus, pe insula aceea mai erau locuitori. Din cand in cand, regele facea cate o expozitie cu picturile sale in padurea de langa casa - le agata de copaci, iar copacii pareau a-si tine crengile intr-un fel anume parca a sustine vietile oamenilor din tablouri si a le misca in bataia usoara a brizei. Vietile, nu tablourile. Oamenii veneau sa le priveasca si chiar sa cumpere. Spuneau ca tablourile regelui sunt ca o terapie a bucuriei pentru ei, deoarece ii faceau sa se simta mai bine, odata asezate pe peretii caselor lor, cand le priveau in treacat dintr-o camera in alta.
Ultima picatura de culoare, asa mica cum era ea, nu doar ca exista in tubul de vopsea alaturi de alte cateva milioane de picaturi asijderea ei, insa nu avea nici viata. Totusi, regele Solaris reusea sa aduca viata in tot ce parea nemiscat, cu aceasta picatura. Uneori, oamenii ii spuneau ca oamenii din tablouri par a vorbi, a se misca, a zambi sau a respira.
Regele a observat ca toti oamenii care ii cumparau tablourile isi doreau un singur lucru: sa se simta mai bine, sa gaseasca bucurie si, in general, emotii pozitive in pictura. Pentru ca femeile stateau mai mult pe ganduri si zambeau mai des la tablouri, s-a decis sa intrebe o mama care e explicatia pentru care nimeni nu-i cumpara tablourile fara culoare, adica cele in creion negru. Iar mama i-a raspuns:
-Noi suntem mereu grabiti, vrem sa facem cat mai multe lucruri in fiecare zi, nu mai avem timp sa vorbim intre noi, sa ne mai privim, sa ne mai zambim. Dar zambim la tabloutile tale, rege. Cand avem vreun eveniment, ne facem poze ca sa ne pastram imaginile zambind. Dar zambetul ramane doar pe imagine, pe poza. In rest, suntem deja prea obositi de griji si de necazuri, prea grabiti si prea neatenti intre noi ca sa mai apreciem si necazurile sau grijile altora. De aceea, la tine cautam caldura care noua ne lipseste. In tablourile tale, noi gasim viata care noua ne lipseste.
Regele Solaris a inteles cata amaraciune era in lumea aceea mica a insulei si s-a intristat, mai ales ca explicatia venea din partea unei mame care accepta nesilita de nimeni aceasta saracie sufleteasca. In perioada urmatoare a pictat mult concentrandu-se mai ales pe ultima picatura de culoare care parea ca nu-i mai reuseste asa usor, insa el trebuia neaparat sa picteze cat mai multe chipuri zambitoare. Isi dorea mult ca oamenii sa se vindece de raceala sufleteasca si stia ca tablourile lui sunt singurul balsam.
Dar intr-o zi, din atata truda a ramas fara culori. S-a dus sa-si cumpere alte culori, dar s-a gandit sa-si cumpere si el un aparat de facut fotografii ca sa-si faca cateva poze zambind, sa vada ce simt cei ce-i cumpara tablourile. Si si-a facut multe poze (selfie-uri), insa i se parea mereu mai interesant peisajul din spatele lui sau de langa el. A inceput astfel sa picteze peisaje: codrul, muntele, marea, frunzisul sau luminisul padurii, apusurile si rasariturile din mare sau de dupa stanci.
Urmatoarea expozitie a fost cu peisaje. Oamenii au venit, le-au admirat, iar regele i-a rugat sa-si ridice ochii din tablouri ca sa priveasca in jurul lor si sa observe ca peisajele din tablouri erau realitatea lor, tangibila. I-a invatat atunci pe oameni linistea. Le-a spus ca, daca au liniste in suflete, pot observa si ei natura si zambetul real al unui om. Le-a mai spus ca linistea sufleteasca nu e totuna cu lipsa zgomotului, precum zambetul nu e totuna cu lipsa lacrimii, ci e acea stare care, odata gasita, nu mai pleaca niciodata pentru ca e parte din tine - ca o mana de care nu stiai pentru ca nu o vedeai, dar ii simteai puterea. Le-a mai spus si ca linistea aceea te poate face sa dai, cu doar o picatura de culoare, viata. Sa dai viata si unei stanci, dar si unui chip. Si apoi sa aduci bucurie in sufletele oamenilor.
Dupa aceasta expozitie, regele Solaris nu a mai fost niciodata singur, trist sau suparat, pentru ca oamenii veneau mereu sa-l viziteze ca sa mai afle despre frumusetea, simplitatea si linistea vietii. In acest fel e lesne de inteles de ce regele Solaris nu se abatea niciodata de la regulile lui sufletesti despre care am pomenit la inceput: pentru ca trebuia sa aduca bucuria. Un om care aduce bucurie trebuie sa fie mai intai el insusi bucuros, fara motiv sau din orice motiv - ca s-a nascut, ca este pace, ca infloreste insula, ca soarele rasare in fiecare dimineata fara a obosi, ca poate picta ce ii place, ca are prieteni, ca traieste.
Pana si astazi, in fiecare insula traieste cate un asemenea rege de la care putem invata (cat de repede - depinde de fiecare) linistea si simplitatea pentru a le putea, apoi, transforma in frumusete a vietii. In mine, in tine, in ei, in noi, in voi...
Cu o singura picatura de culoare, viata e simplu de trait.
Zambeste! Iar daca nu poti, cauta un astfel de rege. Daca l-ai gasit, lasa-l sa imparateasca peste sufletul tau cu regulile lui!  Acum zambeste - ai ajuns rege. Sau regina! :-)