Schimbarea la faţă în metamorfoza femeii

Am vrut să las să treacă ziua asta binecuvântată în buna ei învăţătură duhovnicească - schimbarea la faţă. Dar recunosc că, de fiecare dată când este o mare sărbătoare şi nu reuşesc să merg la biserică, mă apucă o teamă îngrozitoare de moarte. Iertaţi-mă, dar eu aşa sunt şi recunosc, cu toată ciudăţenia pe care o inspir.

Mă gândesc că, uite, poate peste câteva ore sau mâine se-ntâmplă ceva şi nu-mi mai este îngăduit să fiu aici şi încă n-am apucat să fac tot ce-ar fi trebuit, tot ce-am visat, tot ce mi-am dorit şi tot ce-aş fi putut. Să zicem că tot e prea mult şi pentru 50 de ani, dar atunci măcar esenţialul timpului meu. Măcar să fac lumină, să nu mă las în umbră.

Şi vă mai spun că ştiu că a-ncerca să adaptezi cele sfinte la lumeştile tale poate fi sacrilegiu, dar sper să fiu iertată şi pentru asta, pentru că oricum Sfânta Scriptură este un arhetip viu pentru absolut orice întâmplare a unui om, şi om sunt şi eu, mai cu seamă femeie.

Schimbarea la faţă - minunea de pe muntele Tabor, mai ales ideea că Iisus Hristos apare cu chip de Soare, iar îmbrăcămintea i se preschimbă în Lumină, m-a făcut să mă gândesc la mine prin prisma unei metamorfoze şi să mă întreb ce anume m-ar putea schimba pe mine, şi în general pe orice femeie, în chip luminos; că-n general noi, adulţii, suntem cam toţi suflete de copii creionate-n cărbune. M-am întrebat ce ar putea da, dincolo de praful cărbunelui, strălucire.

Albul nu este doar reprezentarea luminii, ci şi a purităţii, este opusul cărbunelui negru.

Ce anume poate păstra sau reda puritate şi strălucire unei femei a.î. acest alb să-i ningă fin trupul luminându-i puternic sufletul? O haina, o rochie? Poate, căci nimic nu e mai curat ca albul rochiei de mireasă şi nimic mai luminos ca însăşi nunta făcută din iubire.

Iubirea transformă, şi transformă frumos atunci când e recunoscută, asumată şi trăită cu drag şi grijă pentru celălalt.

Dacă veţi da o căutare pe Google Images după ‘white lady’ veţi găsi DOAR două tipuri de imagini, şocant de opuse: mirese şi fantome. Toate în alb (verificaţi). Ca şi cum destinul unei femei ar sta între două ipostaze total diferite, la o distanţă infinită de propria viaţă, de aceea şi poate fi cuantificată în zeci de ani de unică viaţă, pentru că Dumnezeu ne aşază în suflet putinţa şi înţelepciunea de-a trece, într-o singură viaţă, prin trăiri necuprinse de timp. De aceea, când suntem fericiţi spunem că suntem în al nouălea cer şi când suntem nefericiţi numim starea asta de cădere un fund al pământului.

Miresele îşi croiesc, odata cu pliurile voalului, un destin curat. Iubirea face ca mireasa să fie primită chiar de Dumnezeu la a împărţi coroana împărătească a veşniciei în această viaţă alături de iubirea ei pamânteană. Pământeană, nu pământească; căci o asemenea iubire depăşeşte cel puţin primele opt ceruri.

Da, domnilor, o cerere în căsătorie asta este: garanţia de onoare pentru femeia iubită, care-i asigură ei strălucirea şi puritatea în veşnicie. Dar şi vouă un destin de pseudo-creator: al unei lumi – a voastră.

La polul opus, până şi cea mai abilă sursă de informaţie a zilelor noastre - camaradul Google, spune că tot o femeie în alb poate fi o fantomă. Legendele, chiar încă cu mult dinainte de existenţa oricărui motor de căutare, abundă de astfel de stihii venite din sâmburi fetizi de adevăr convertit, cândva mustind de viaţă, rămaşi neîmpliniţi si forţaţi să rodească în mizeria minciunilor. Stihia e o umbră, iar umbra e lipsa luminii.

Nu învinovăţesc pe nimeni, dar destinul femeii este o metamorfoză în unul din aceste două sensuri: lumină sau umbră.

Fetelor, căsătoriţi-vă. Veţi fi femei în albul luminii. Bărbaților, faceţi-vă demni de-a oferi acest destin femeilor pe care le iubiţi, nu le condamnaţi la umbră, căci umbra e rece şi apoi vă întrebaţi de unde răceala.

În albul rochiei de mireasă mor îndoielile, se topesc fricile,  stau visele, speranţele, stă promisiunea împlinirii unui destin de lumini şi totul se vede limpede. Cum regulile se sparg odată cu închinarea acestei iubiri pământene lui Dumnezeu, devii liber. Şi bucuria vine din aceea că singur ai ales să-ţi oferi această libertate. Nu mai depinzi de nimeni, căci iubirea depinde de tine.

În albul fantomatic stau amăgirile furate din lumina viselor, stă minciuna perpetuată cu fiecare noapte de plăceri, stă destrămarea sufletească, căci nimic nu e aşa cum pare când descoperi îndoiala şi oboseala. Şi te învârţi într-un carusel al căluţilor utopici menit a te mai ameţi pentru încă o zi, o noapte, o lună, un an, până când clipele astea îţi adună toată viaţa într-o batistă anulând şi fărâma de puritate pe care ai avut-o cândva.

Ca să păstrezi bruma aia de speranţă a iubirii te agăţi cu disperare de orice plăcere uitând să te întrebi dacă chiar eşti fericită şi te transformi fără veste într-o fantomă a propriei inimi, îţi stabileşti ţie şi celuilalt reguli pentru a putea continua jocul asta absurd al constrângerii doar pentru că asta crezi că înseamnă viaţa sau poate doar din superficialitate. Sau comoditate. Da, iubirea nu e ceva facil şi nici comod. Dar atunci şterge-ţi lacrimile de tristeţe, uită de furia oricărei răzbunări stupide şi priveşte în faţă această iluzie a iubirii de care ai ajuns să depinzi ca de un miraj al luminii artificiale pentru fluturii de noapte. Aminteşte-ţi că femeia e un fluture de zi care zboară in soare!

Nu, fetelor, nu există niciun motiv de-a continua veselia tâmpă în acest carusel în lipsa iubirii. Iar din iubire, bărbaţii nu fac niciodată carusele, ci trăsuri la care-şi înhamă cei mai frumoşi cai!

Nu, fetelor, nu confundaţi plăcerea fantomatică a nopţilor zidite între ele cu certitudinea fericirii de-a trăi viaţa trecând peste poduri zi de zi cu acelaşi om drag. Căci nici bărbaţii nu vor fi fericiţi între plăceri sterpe din care nu au ce să culeagă dimineaţa.

Nu, fetelor, nu acceptaţi metamorfoza albului dacă acest alb nu vine din dorinţa de-a îmbrăca lumina, iubirea şi simplitatea, nu e interesant să fii sofisticată la nesfârşit, căci riscaţi să rămâneţi albe doar în eleganţa unei rochii care, odată dezbrăcată, nu mai poate dezvălui iubirea, ci umbra cărbunelui.

Cântăriţi-vă bine metamorfoza asta menită să vă schimbe atât sufleteşte, cât şi la faţă!

Este greu, şi cu timpul devine din ce în ce mai greu, dar loialitatea visului de lumină si de îndumnezeire vă va da putere ca într-o zi să vă regăsiţi esenţa, iar imaginea din oglindă să vă facă cel puţin să zâmbiţi.

Sper să ne regăsim toate în albul conţinutului, nu al formei; in definitiv – să ne regăsim împlinite şi sufleteşte şi trupeşte, nu reduse la o zdreanţă care să ne acopere sufletul hâd. Zburând ca fluturii in soare, nu târându-ne.

Sper ca până atunci să-mi fi echilibrat şi eu balanţa spectrală între lumini şi umbre.

Mă strânge pupa!

muza unei femei

Întotdeauna m-am întrebat care este muza unei femei.

La bărbaţi e simplu sau relativ simplu pentru că în artă, bărbaţii nimic nu descriu mai frumos ca femeia, fie ea volnicită sentimental în versuri, descătuşată de culori pe pânză, încremenită în tuşa unui cărbune sau risipită pe note muzicale.

Însă aripile sufletului de femeie sunt aproape mereu copleşite de frumos, şi nu e vorba de frumos ca estetic, ci ca inspiraţie. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să găsesc inspiraţie în ceva aparent dizgraţios când am înţeles că sufletul însetat bea apă tocmai din această dizgraţie, ca o compensaţie a întâmplării şi, din fericire, ca o restructurare a graţiei. Aşa am ajuns să cred că muza unei femei este ea însăşi. Sau în ea însăşi. Uneori pitită într-un colţ, speriată sau doar leneşă.

Fiţi îndurători cu femeia neiubită, la fel cum sunteţi cu o floare de cais care s-a uscat pe ram exact când începea să se deschidă, că nu are nimeni nicio vină în socoteala asta a iubirii. O femeie, până nu e iubită, habar n-are cât de femeie este şi poate fi. Că, dup’aia se-ntâmplă să nu mai fie iubită, aproape că nici nu mai contează – trăgaciul spre frumos a fost definitiv tras! Nimeni, niciodată, nu-i va mai putea lua darul lumii, care este însăşi frumusetea, ca un chip curăţat de balastul neiubirii. Frumuseţea inspiraţională va rămâne în toate formele, în toate stările şi pretutindeni, în, din şi spre, indiferent de orice. Este şi logic, dacă ne gândim, căci femeia naşte şi, când zic asta, înţeleg că nu naşte doar prunci, ci naşte orice: sentimente, idei, stări, lumi, spaţii şi, dacă a avut şansa să fie iubită, le poate naşte pe toate din nimic.

Şi o va face mereu, pentru că iubirea o face să devină femeie. Sau muză. În primul rând pentru ea însăşi. Mai apoi se vor hrăni şi alţii din frumosul developat de sufletul ei pe hârtiile albe sau mâzgălite de viaţă.

Vreau să mulţumesc tuturor  bărbaţilor care au iubit şi iubesc vreo femeie, oricare ar fi această femeie  şi vreau s-o fac în numele tuturor femeilor iubite dar care nu iubesc, la rândul lor, din ignoranţă, naivitate, comoditate sau pur şi simplu din prea mult sec. Neştiinţa nu se pune. Dar nu despre asta e vorba acum, nu despre femeia care iubeşte, ci despre femeia care este iubită. Dincolo de orice raţiune. Aşadar, mulţumesc!

A iubi o femeie înseamnă a amplifica sentimentul universal al iubirii, aşa cum face un  copil când umflă un balon mare până se sparge şi sar în aer bucăţele mici din el, astfel că toţi copiii care stau pe margine pot lua în buzunar o bucăţică din acelaşi balon.

Cam aşa cu iubitul femeii şi dărnicia sufletului ei care va amprenta absolut orice va face în viaţă, şi chiar absolut orice nu va face în viaţă, căci ceea ce o femeie nu face este o neputinţă care ajunge certitudine pentru veşnicie. Vreau să mulţumesc şi bărbaţilor care iubesc iubiţi fiind. Aşa, din generozitate…

Revin la muză.

Şi totuşi, nu e atât de simplu precum  descriu cuvintele. Uneori, cum ziceam la început, muza e ascunsă. Somnul ei  sau gălăgia altora o fac să stea aşa, pentru că muza e delicată. Când fetiţa mea era bebeluş, încercam  să înţeleg ce se întâmplă în mintea ei atunci când era linişte în jur. Aparent nu se întâmpla nimic, doar absorbea. Dar, pentru că era linişte, ceea ce absorbea devenea rod. Dacă o lăsam în linişte sau îi vorbeam şoptit mângâind-o sau doar privind-o începea să râdă de placere, de cald şi de îndumnezeire. La un zgomot scurt se speria imediat şi uita să râdă, i se făcea frig şi începea să plângă sau se bloca. De aceea nici acum, cand e deja mare, dacă vreau să-mi poată explica ceva, nu pot s-o iau tare. În linişte însă, singură îşi găseşte explicaţia (şi niciodată nu greşeşte) şi mi-o comunică simplu, onest şi profund. Aşa e şi cu muza. 

Muza e un copil delicat care iubeşte liniştea. Cu deosebirea că, dacă creşte cu iubire, poate aduce linişte şi în cel mai mare vacarm. De exemplu, când pierd un vis drag, în timp ce muzele altora mă fac să-mi dau cu capul de pereţi, muza mea mă scoate la o cafea cardinală, adica un fel de busolă deşteptătoare nelăsându-mă să-mi pierd direcţia, timpul şi spaţiul. Ce facem noi la cafea preţ de câteva minute, uneori ore, e de domeniul cosmogoniei: străbatem toţi anii noştri, ai voştri şi alte milioane de ani de rătăciri şi regăsiri şi ne bucurăm împreună de fiecare acord tacit ca de o întărire a ideii de minune şi mirare. Cred că asta face o muză: armonizează sufletul cu bucuria din nimic. Şi asta inspiră. Şi asta înseamnă foc şi ardere, mişcare şi viaţă – motive pentru a învăţa zborul, că de mers nu se ocupă muzele.

Sunt infinite inspiraţii pe care am avut fericirea să le primesc în dar neaşteptat de la muza mea, precum sunt şi alte infinite neinspiraţii determinate de pustiirile mele prosteşti şi alinturi naive în căutări exterioare. Am înţeles că trebuie să caut în mine dacă vreau inspiraţie şi, dacă nu vine, să nu forţez şi să respect şi lenea cucoanei muze eventual ducându-i un bol cu cireşe, să tac cot la cot cu ea atunci când are dureri şi frici, să o admir atunci când mă priveşte doar pe mine şi nu vrea să mă împartă cu nimeni, să o aplaud, s-o iau la dans şi s-o scot în ploaie când face ceva nou şi mai ales să o protejez de mizantropi. V-am spus că e delicată şi, pe deasupra, învăţând să aibă încredere în mine, uneori imi permit chiar s-o cert. O vreme am fost supărată pe ea, dar atunci a fost ea înţeleapta care a aşteptat răbdătoare liniştea.

Îmi este mai necesară ca aerul liniştea. Fără aer aş muri. Însă fără linişte mi-ar fi mizerabilă viaţa.

Ce daruri îmi face mie muza mea? Uneori îmi pune pensula în mână, îmi lipeşte tâmpla de cer, mă  întrerupe din citit şi mă pune să scriu o idee sau o poezie, îmi dictează o poveste pentru copii, îmi găseşte capătul de aţă dintr-un ghem încâlcit de idei, mă ţine de vorbă când aspir şi când calc, îmi face nopţi albe (niciodata zile negre), îmi aduce o efemeră cu ochişori aurii pe tastatură ca să mă întrerupă din scris (când o iau razna) şi mă învaţă să mă păstrez copil (aici am bănuiala că e un complot între muza mea si muza fiica-mii); alteori mă face curioasă şi suficient de curajoasă să reuşesc ce nu ştiam că pot.

Şi nu e zi, vă zic, să nu mă inspire ceva. Azi, muza mea a vrut să stăm în blana motanului şi să visăm la copilaria mea vândută generos maturităţii pe câteva amintiri despre… despre… despre…  o casă din cărămidă la ţară, un pod cu fân pentru dormit, o grădiniţă de flori, tufe cu agrişe, o curte cu hamacul între un nuc şi un cireş, un păr mignon, un măr care face mere de aur, o scorbura de pupeze, licurici, porumb copt în jar, un beci vrăjit, un cârd de gâşte, pisici şi căţei, o găină care cloceşte în fotoliu, boboci de raţă şi iepuri mici, aluni, un capăt de grădină suit pe-un deal de unde pădurea îmi răsare-n ochi şi-mi apune în neuroni, prunul din care a căzut însăşi muza mea, ciuperci şi broscuţe-regine care au coroniţe pe cap, un radio ce cântă toată noaptea operă şi operetă, un somn usor – şapte purici pe-un picior. O pleiadă de amintiri căzător-ridicătoare au mângâiat azi blana motanului meu. Şi totuşi, încă e alb. Să-i mulţumesc şi lui, că mă iubeşte.

confuzia are risc crescut de toxicitate

      Când obosesc, dau pe-afară de lumea mea, şi afară văd acelaşi lucru: confuzie; ca o reflecţie a ceea ce simt în mine. Ăsta este momentul în care mă blochez, pentru că-mi pierd direcţia şi speranţa. Şi atunci mă-ntreb „de ce?”, „de unde?” şi „de când?”

      Ceva, o piesă din angrenajul vieţii lipseşte. Dar cred că lipsa e foarte mare sau de indelungată vreme, întrucât deja nu mai înţeleg nimic.

      Mă simt singură, cu toate că nu sunt singură în singurătatea asta a unui ieri, a unui azi şi-a unui mâine. Sunt şi alţii. Unii cu propria lor singurătate si alţii care poartă odată cu mine aceeaşi singuratate, ceea ce ma face şi mai confuză, pentru că sunt persoanele care ar trebui să-mi fie cel mai aproape, că oarecum depindem unii de ceilalţi prin puterea vieţii, sunt persoane de la şi cu care speram la bucurii. Simplităţi. Normalităţi. Niciodată n-am fost o pretenţioasă. Dar da, am pretins când am simţit falsitate, din respect pentru ce avem şansa să fim.

      Mi-aş dori să fie mai simple toate ca să nu mă mai uimească pustiul din suflet(ul meu). Uimirea asta, atât de străină de tot ce mi-am dorit în viaţă, mă sperie. Nu e nouă, dar e atât de rodată şi fără leac de stârpire, ca o buruiană, încât uneori tinde să devină motiv de apăsare din senin (senin de suflet uşor). Adică o inimă proprie de întristare într-o întristare fără motiv. Ca o umbră captivă a sufletului şi, cum sufletul meu nu e structurat să fie trist, se războieşte sabotându-se singur.

      Şi de fiecare dată aştept cuminte să treacă, mă rog, dorm (îmi legăn gândurile păcălindu-le cu vise) şi trece odată cu prima mică minune întâlnită-n cale. Mi le aşază Dumnezeu special, ca nişte bălţi în calea copiilor – să nu mă pot abţine, să sar în mijlocul lor şi să mă bucur de ele. Uneori, minunea asta e o clipă, o floare, o frunză, o adiere de vânt, un surâs străin neadresat mie (şi, ce dacă!, eu mă bucur de bucuria cuiva ca un vampir vegetarian); alteori e o poezie, un cântec, o carte înţeleaptă. Este orice îmi poate redresa orizontul la ver-ti-ca-lă. Că şi crucea e aşa: ca o nevoie de Tată, Fiu şi-apoi neapărat de Duh Sfânt strângându-I (pe Ei) spre eliberare. Tot aşa, Cerul cu Pământul se-ntretaie prin gândurile şi emoţiile mele, duhuri bune de felul lor atunci când adună, însă îngrijorător de rele atunci când taie si robesc.

      Fiecare zi în care nu am gânduri confuze este o izbândă în lupta cu mine. Am ajuns să mă lupt cu mine fără măcar să înţeleg de ce. Cum spuneam – ceva lipseşte. Iar senzaţia acestui gol se lipeşte de memoria mea atât de puternic, încât abia mai scap de ea dimineaţa, când încă sunt între somn şi veghe. Şi are un gust amar, dar de amărăciune negativă (da, există şi o amărăciune pozitivă – aceea care te face să poţi schimba ceva) şi paralizantă. Ca şi cum mi-ar aminti să nu uit de gol, de lipsă, de confuzie. De-aia spuneam că mi se lipeşte de memorie, pentru că-mi ia la malaxat în aceeaşi oală zilele de ieri cu cele de azi şi cu cele de mâine.

      Cândva, sufletul meu îmi era atât de credincios, încât făcea din fiecare gând o speranţă şi o aprindea candelă la icoana vieţii. Credea în fiecare şi-n toate, şi avea o mulţime. Pentru că am un suflet foarte spaţios. Azi stau blocată şi mă uit la ele cum ard aşteptând să se stingă în spaţiul din ce în ce mai înghesuit de atâtea confuzii.

      Toate trec, dar pe mine tocmai asta a ajuns să mă obosească. Aş vrea sa treacă odată definitiv sau să nu mai treacă, să mi se stingă într-o secundă suspendată în timp toate speranţele, pentru că mă gândesc că poate o fi vreo stea pe-afară pe care n-o văd eu de-atâtea speranţe muribunde pe care stau şi le plâng, iar timpul mă măsoară şi pe mine odată cu ele.

      Întunericul, până la urmă, e singurul sfârşit al umbrei, al confuziei, iar eu mă uit mereu după lumină. Singura soluţie ar fi să-mi cresc umbra asta, adică s-o îndop ca pe-o vacă cu lucernă până-i plezneşte burta de animal lacom şi nechibzuit! Pân’ ce-o crăpa la capătul puterilor ei luate din mine, la capătul întunericului.

Ar trebui să merg cu confuzia asta de mână prin întuneric până dau de capăt, dar of, eu nu rezist să nu zâmbesc unui surâs, unei flori, frunze, clipe...; doar că din zâmbetul ăsta, umbra se hrăneşte nu spre nefiinţa ei, ci spre nefiinţa mea; căci o sperie moartea ei.

      Oamenii buni, când mor, mor fără teamă, pentru că ajung la capătul luminii. Cei răi mor cu teamă, atunci când ajung la capătul întunericului. Unui copil îi este teamă de întuneric până creşte – atunci, odată cu vârsta, învaţă să trăiască fără frică şi cu răutatea. Întotdeauna mi-a fost greu să cred în oameni răi, nu mă gândeam că tocmai pe mine am să mă regăsesc prinsă in răutate. Confuzia e toxică şi mă face rea. La fel golul.

      Când ne legăm de cei dragi cu gânduri rele (că e tristeţe din dezamăgire, că e indiferenţă acolo unde ar trebui să fie căldură, că e umplutură si aparenţă acolo unde ar trebui să fie cel puţin responsabilitate - prea puţin mai contează), umbra asta capătă puteri desfiinţându-ne pe noi. Un mic pas lipseşte spre nefiinţare. Ei, pentru pasul ăsta mă lupt din răsputeri cu mine încercând să înţeleg piesa lipsă ca s-o pot lua de la început, din punctul luminos în care năşteam speranţe puternice şi aprindeam candele din ele la icoana vieţii.

      Totuşi, chiar arzând spre stingere candelele mele, trăiesc cu convingerea că undeva s-au strâns lumina şi căldura facute de ele, pentru că le-am păzit şi le-am hrănit cu rugi; pentru că n-au fost orfane, ci au crescut din mine, iubite şi modelate după viziunea sufletului meu. Trebuie să găsesc locul în care se duce esenţa sufletului meu odată cu stingerea lor transformatoare.

Întoarce-mă, Doamne, la mine cea neîncepută, ca-ntr-o oglindă care dublează lumina spre mine si spre lume, căci lupta asta cu umbrele celor dragi mi-e tare grea şi, decât să fac rău cuiva, aş vrea să tac şi să aştept să treacă. Dar să treacă definitiv!

Cum altfel aş putea fi eu, cea care-am fost înzestrată cu darul iubirii calde (ştiu bine, căci numai aşa a fost), dacă întunericul mă răceşte?

Păzeşte-mă, Doamne, să nu ajung să nu mai simt că-s om!

monografii sufleteşti: Puf, 11 ani-lumina

monografii sufleteşti: Puf, 11 ani-lumina: Trebuie sa ma concentrez sa-ti pot tese, din toate firele colorate adunate in 11 ani, o singura poveste. Una singura, care sa nu se desire ...

Puf, 11 ani-lumina

Trebuie sa ma concentrez sa-ti pot tese, din toate firele colorate adunate in 11 ani, o singura poveste. Una singura, care sa nu se desire niciodata si sa fie mai frumoasa ca toate celelalte, pentru ca asa mi te daruiesti fara sa stii de 11 ani incoace – din ce in ce mai frumos, iubita mea fetita.

“O, Doamne, Stapan al cerului, daca n-as fi eu, unde ar locui dragostea Ta?” (Rabindranath Tagore)

…chiar asa! Dragostea lui Dumnezeu, pentru mine, esti tu. Si, cu toate ca vei calatori in viata ta peste tot, vei locui mereu in mine, pentru ca in mine ti-a asezat Dumnezeu radacinile.

   A fost odata o steluta rotunda si stralucitoare pe care o chema Puf. Ea credea ca este roz ca un trandafir deschis in soare, insa asta doar pentru ca nu se putea privi singura; daca ar fi putut, ar fi inteles ca avea toate culorile, caci miezul ei era un mic glob de lumina pura care incorpora la gramada toate culorile curcubeului. Astfel, in functie de lumina pe care o primea de la alte corpuri (dar mai ales de la privirile acestora), devenea uneori si roz – mai ales cand o privea mama ei, o alta steluta rotunda si stralucitoare. Alteori devenea albastra, galbena, violet, verde, insa niciodata alba. Albul era, pentru mica steluta, un fel de ideal in viata, desi prea bine nu stia cum si-l va implini, insa isi dorea ca, intr-o zi, sa isi poata privi vartejul de alb prin Univers si sa se bucure ca a scapat de treptele culorilor.

   Da, trepte, caci culorile erau un fel de scoala acolo, in Universul nesfarsit in care traia steluta Puf alaturi de alte cateva sute (sau mii… milioane… asta nu conteaza!) si la fiecare 11 ani-lumina invata cate o culoare ca materie de baza pentru anii care urmau.  Iar notele se dadeau in functie de stralucirea pe care reusea fiecare steluta, cu intensitatea culorii nou insusite, s-o atraga si s-o mentina pe pelerinele lor plutitoare.

Puf invata foarte bine, insa numai ideea albului absolut o facea sa se grabeasca si mereu i se parea ca nu reusea, din cauza asta, sa pastreze prea mult timp stralucirea. Se simtea ca si cum Lumina ar fugi de ea, desi nerabdarea ei era cea care o estompa (nu, nicidecum nu o alunga!, caci Lumina era chiar in ea).

   La inceput, Puf invatase despre rosu. Pentru ca a invatat foarte bine in acei 11 ani-lumina, a primit o tabara pe Marte.  Cand a ajuns a fost foarte entuziasmata – era prima data cand pleca singura in Univers si spera sa cunoasca si alte stelute cu care sa se imprieteneasca si sa se poata rostogoli prin pulberea de stele sau sa alerge prin nebuloase ascunzandu-se dupa galaxii. Insa bucuria i-a fost scurta cand l-a intalnit pe Matias, un satelit  tare frumusel de-al casei. Matias era chipes si foarte puternic; purta mereu o pereche de botine din fier care, din cauza ploilor dese de meteoriti din acea zona, ruginisera. Puf a vrut sa se imprieteneasca cu el, pentru ca mama ii explicase ca o steluta nu-si poate permite sa fie rautacioasa, suparacioasa, nici macar indiferenta.  Matias insa, cu fiecare gest de apropiere de-al stelutei Puf, troncanea  puternic din botinele de fier  lovind in jurul lui toate stelele, facand-o pe Puf sa se simta vinovata pentru orice tentativa  de-a ei de-a imblanzi spiritul razboinic din satelitul rebel, desi frumusel. 

   A fost o mare dezamagire pentru ea sa descopere ca Universul poate invarti si astfel de experiente oarecum paradoxale.

   Cand a ajuns acasa si i-a povestit mamei, aceasta i-a spus ca cei 11 ani-lumina in care a invatat sa fie rosie ii vor folosi nu doar ei, cat mai ales celorlalti, deoarece puterea gresit directionata aduce rugina, in timp ce puterea folosita in scopuri nobile aduce izbande. Depinde de fiecare steluta in parte sa aleaga ce va face cu puterea aceasta - va urma comportamentul razboinicului Matias (din cauza caruia deja stie tot Universul ca e neplacut sa ajungi in tabara pe Marte) sau va pastra caldura in putere?

   In urmatorii 11 ani-lumina, Puf a invatat treapta culorii portocaliu. Au fost niste ani splendizi, in care Puf a inteles ca poate  sa faca din ce in ce mai multe lucruri singura, insa ii lipsea curajul.  Desi facea bine tot ce facea, ii lipsea increderea.  Mama ei a trebuit sa-i  explice ca increderea in ea insasi este mai importanta chiar decat actiunea pe care urmeaza sa o faca si a recompensat efortul celor 11 ani-lumina portocalie cu o tabara pe Jupiter.

   Pe Jupiter s-a simtit excelent!  In fiecare dimineata, la aceeasi ora, serveau micul dejun pe pajiste niste furnicute mici si simpatice care-si impletisera singure cosurile pentru mancare din niste fire din praf magic intarite cu legaturi de raze. Toate dupa-amiezile erau bine organizate pe activitati de gospodarie de niste albinute ce-si decantau mierea care curgea in rauri. Cand mierea depasea nivelul albiilor, Jupiter insasi se invartea atat de puternic de exact 11 ori, incat regla debitul mierii  la gurile de varsare, unde niste castori seriosi  faceau diguri. Jupiter avea cateva armate de mici maturi care maturau singure orice fir de praf ar fi patruns in spatiul ei, iar seara stateau toate stelutele linistite si mancau portocale pe care au invatat sa si le curete singure, dupa ce se jucau cu ele facand echipa cu asteroizii.

   In tabara de pe Jupiter a fost bine, insa i se facuse tare dor de casa, unde nu era chiar atata militarie si strictete ca pe Jupiter. S-a bucurat mult cand a ajuns acasa!

   Dar astfel a invatat micuta Puf harnicia. Mama ei a fost peste masura de fericita sa constate ca-si facea singura curat in camera, si chiar pregatea pentru toti micul dejun, caci invatase sa se trezeasca odata cu primul rasarit de soare, despre care avea sa invete in urmatorii 11 ani-lumina.

   Asadar, invatand foarte bine si despre galben, a primit o tabara pe Venus! Venus era planeta despre care discutau deja toate stelele, de la cele mai mici pana la cele mai batrane; i se dusese faima de vedeta, fiind numita chiar planeta STAR, propriu-zis! Scria in toate gazetele spatiale despre toaletele pe care le invarte in Univers, despre farmecul pe care-l revarsa, despre extraordinara ei putere de imblanzire si aparusera chiar si poezii. Puf iubea poezia si, cand a aflat ca va merge pe Venus, s-a invartit de bucurie atat de tare, incat i-a reusit stralucirea galbenului pe margini perfect – de aproape, puteai jura ca Puf e un soare in miniatura!

   Pe Venus a invatat multe. A invatat sa se aprecieze, a invatat ca este unica in Univers, a invatat ca oricat de stralucitoare sau colorata ar fi o stea, lumina nu sta in ochii privitorului, ci in sufletul ei si in puterea de-a transmite aceasta lumina, oricat de intunecat ar fi in acel moment Universul. A invatat sa se pieptene singura, si i-au reusit chiar niste impletituri pe colturile ei de steluta atat de frumoase, incat a venit acasa cu o diploma!

   Dar, dincolo de faptul ca Puf era oricum o steluta frumoasa si inteligenta care acum devenise constienta de acest fapt stiut si de intregul Univers, a mai invatat ca nici frumusetea, nici inteligenta nu valoreaza nimic daca nu sunt dublate de noblete sufleteasca. De pilda, Matias era un asteroid frumusel, dar rece; pe Jupiter era totul organizat inteligent, dar n-a auzit de la nimeni vreo poveste seara, inainte de culcare. In schimb, in aceasta tabara a invatat ca Soarele este atat de mandru de naturaletea lui Venus, incat isi lasa haina la ea acasa fara sa-si faca griji ca ar pierde-o. Venus a invatat-o pe Puf ca frumusetea oricand poate fi impodobita si mai mult prin bunatate sufleteasca, iar inteligenta poate fi imbogatita prin bucuria de-a adapta orice actiune la nevoile sufletesti.

   Puf a inteles ca faima planetei  Venus nu e doar o simpla vorba universala, ci chiar un mod de viata!

   Cand s-a intors acasa i-a spus mamei ca e cea mai fericita steluta din Univers nu pentru ca are cea mai frumoasa si inteligenta mamica-stea din Univers, dar mai ales pentru ca aceste doua elemente n-ar avea puterea de-a straluci trainic in timp fara bunatatea sufleteasca. Si i-a recitat o strofa invatata la un curs pe Venus: “La steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga.”

   Au urmat alti 11 ani-lumina frumosi si rodnici pe treapta culorii verde, pentru care Puf a fost recompensata cu o tabara pe Saturn.

   Pe Saturn a aflat ce e distractia si cum poate o steluta ca ea (si ca cele adulte chiar) sa petreaca in veselie viata lor lunga eliminand orice gand de plictiseala. In fiecare zi isi puneau patine si se lansau pe inelul lui Saturn, care imbina perfect mountaign-rousse-ul cu patinoarul.  Zilele treceau aproape fara sa-si dea seama, insa in ultima zi a avut minunata surpriza de-a se trezi in tabara cu mama ei, alaturi de care a patinat facand inconjurul inelului de 11 ori! A fost o distractie pe cinste!

   Si in ziua de azi, amandoua  inca-si mai amintesc cu nostalgie cat de frumos trecea timpul cand Puf era micuta (dar totusi trecea…, si asta era partea mai dureroasa pentru mama ei, care ar fi vrut sa poata opri timpul in loc ca sa pastreze starea de copilarie vesnica).

   In urmatorii 11 ani-lumina, pe treapta culorii albastru,  Puf a avut multe de invatat, poate mai multe decat si-ar fi imaginat vreodata ca ar putea exista, desi credea ca nimic nu e mai mult ca spatiul infinit in care se rotesc mii de stele!

   A fost nevoie, ca sa-i reuseasca proba de stralucire azurie de la final, sa-si lamureasca foarte bine sentimentele intre tristete si seninatate, caci uneori ajungea sa le confunde din cauza ca si atunci cand era trista, dar si cand era linistita, capata o stralucire albastra. A trebuit sa discute cu mama ei despre aceste doua situatii delicate pentru a invata sa fie foarte atenta la sufletul ei, caci tristetea nu trebuia sa devina cauza linistirii ei. Mama i-a explicat ca, desi culoarea emisa e albastra in ambele situatii, ceea ce le diferentiaza este lumina transmisa. Tristetea, desi albastra, nu va straluci niciodata, caci tristetea usuca si intuneca sufletul, in timp ce linistea sufleteasca la fel de albastra e dublata de stralucire, de speranta si de zambet.

   Puf a absolvit cu succes si acesti albastri 11 ani-lumina, iar mama i-a pregatit surpriza copilariei ei: o tabara la tara! N-a prea inteles de la inceput de ce mama ei era atat de incantata in locul ei, insa singura explicatie a fost ca aceasta ‘’tara’’ e un loc magic de pe planeta Pamant.

   Nu pot povesti tot ce a facut Puf pe Pamant, caci ne-ar trebui alti 11 ani-lumina, Pamantul fiind cea mai fascinanta planeta din Univers (chiar daca Venus e seducatoare). Insa stiu ca aceasta tabara i-a placut asa mult, incat a uitat de toate cand a vazut cum toate obiectele au o singura directie si nu mai plutesc haotic ca pe celelalte planete. Cel mai mult i-a placut sa se joace cu o portocala pe care, aruncand-o in sus, o vedea cum se intoarce. Si-a spus ca nu e de gluma cu planeta Pamant, caci probabil asa cum se intorc lucrurile aruncate, se intorc si gandurile! Si si-a propus sa gandeasca foarte, foarte frumos cat timp va sta in tabara pe Pamant, ca sa-i vina inapoi aceasta frumusete.

   De aceea, s-a ascuns intr-un cires cand a trebuit sa paraseasca tabara, ca sa mai ramana; si au mai ramas o zi, insa apoi Puf s-a ascuns in sufletul unui om pe care l-a convins ca e steluta lui norocoasa sperand astfel sa nu mai plece, insa si de data asta a fost deconspirat planul ei; apoi au gasit-o printre stelele unei mari jucandu-se cu firele de nisip si cu razele soarelui si i-au facut cadou inca o zi, insa cand sa plece s-a lipit de fruntea unui cal salbatic care alerga pe o campie cu iarba cruda si n-au mai gasit-o pana in ziua in care o fetita de varsta ei isi aniversa cea de-a 11-a zi de nastere.

   I se prinsese in dantela rochitei, intr-un moment de dulce nostalgie, caci pe rochita fetitei erau cusute planete colorate, exact cum le invatase ea in totii zecii ani-lumina, un Soare si o Luna si o singura stea. O stea ALBA!, asa cum visase ea sa devina cand va creste!

   Fetita care implinea 11 ani, fascinata de spatiu, purta rochita din dantela neagra-neagra ca Universul necuprins, adanc si inalt deopotriva, cu aceasta galaxie minunata din care Puf chiar venise si, pentru ca ii era dor de mama ei, se asezase pe pieptul fetitei, acolo unde ii simtea sufletul cald si moale. Fetita statea in fata unui telescop pe care il primise in dar de ziua ei (urma sa plece si in tabara, pentru ca si ea invata bine…) si nu stia incotro sa-l indrepte ca sa vada ceva nemaivazut! O stea, o planeta, o nebuloasa… orice, numai sa-si apropie Universul doar-doar va face vreo descoperire! Intelesese ea ca spatiul este mereu o enigma, caci mereu erau descoperite lucruri uimitoare care, spuneau adultii, aveau sa schimbe toate teoriile despre lume!

   Cum statea Puf si o privea ascultand gandurile fetitei, a fost intrerupta brusc de o voce:

   -Multi ani traiasca, multi ani traiasca, la multi aaani! Cine sa traiasca, cine sa traiasca? La multi aani! Siluana sa traiascaaaaa!... Pune-ti o dorinta si sulfa repede, ca sar artificiile din tort!

   Era mama fetitei, la fel de calda ca mama ei.

   Steluta Puf a simtit dintr-odata ca va sari din pieptul fetitei, caci inima ii batea atat de tare in timp ce-si punea dorinta:  “As vrea sa cunosc Universul dincolo de Pamant!” (si-a dorit fetita)

   Cand a cazut linistea noptii peste toti, peste daruri, peste farfurii si pahare, peste baloane si peste suflete, Puf a iesit din dantela rochitei, s-a asezat pe perna fetitei si i-a soptit acesteia in timp ce dormea, in vis:

“   La multi ani, Siluana!

Ai un nume atat de frumos, incat trebuie sa stii ca tu toata esti o planeta intreaga!

Eu ma numesc Puf si sunt o stea  care calatoreste ani-lumina sa poata ajunge pe cate o planeta, si numai daca merit! Am fost pe multe planete, insa o planeta atat de minunata ca tine n-am vazut niciunde in acest Univers, si nu uita ca Universul este infinit.
Sa te uiti seara prin telescop – ai sa ma vezi. Eu nu am telescop acasa, insa pot transforma  pentru tine fiecare zi a vietii tale intr-o lentila telescopica prin care sa poti strabate cele mai mari distante spatiale. Prin aceste lentile vei cunoaste lumea pas cu pas, nor cu nor, planeta cu planeta, stea cu stea, insa la sfarsitul distantei, acolo unde este infinitul, vei intelege ca cel mai fascinant univers este sufletul tau. Ti l-a daruit acum 11 ani mama ta care ar face orice sa stie ca sufletul tau va ramane la fel de limpede ca in prima zi!
Fii atenta in intuneric, caci sunt usi care nu se vad. Daca te incarci cu iubire, poti lumina singura si vei gasi usor usile nevazute din Univers care, odata deschise, vor alunga tot intunericul.
Iubeste!, e tot ce conteaza oriunde te-ai afla in Univers!
Si, daca vreodata nu-ti vei mai cunoaste visul, uita-te la cer si priveste-mi stralucirea. “

   I-a lasat putin praf stralucitor pe perna, ca fetita sa stie ca nu a fost doar un vis de copil obosit, sub forma literelor   P U F   si a plecat spre casa sa-si iubeasca mama si sa-si continue studiile, caci mai avea de invatat si alte trepte de culoare in calea ei spre stralucire si mai ales de vizitat si alte planete!

   Nu stiu daca Siluana va afla vreodata care, din miile de stele albe de pe bolta cerului, este Puf. Cert e ca stelele spun mereu adevarul, altfel n-ar ajunge albe, ca un ideal in viata.

   Spatiul e mereu necunoscut si toate povestile traite in Univers se termina cu “va urma…”

Obiectiv pro subiectiv (nu, nu versus)

Obiectiv:

1. Sa gasesti zona de mijloc intre emotie si ratiune inafara confortului atat emotional, cat si rational.
2. Sa faci un compromis stiind inca dinainte de a-l face ca va fi un compromis  si ca va fi doar pentru o perioada pasagera, insa dupa ce va trece sa stii ca ramai cu curajul de-a te privi in oglinda cu seninatate.
3. Sa-ti pastrezi cugetul atunci cand ai inteles ca alegerea pe care ai facut-o a devenit o decizie pentru viitoarele alegeri.
4. Sa ai puterea ca, sufleteste, sa ramai singur in lupta ta, chiar daca pe parcurs iti castigi adepti. Parteneriatele facute in lupta, de cele mai multe ori, schimba si mentalitatile, iar atat castigul, cat si pierderea luptei  poate deveni a altcuiva fara sa-ti dai seama.

Subiectiv:

1. Sa simti emotia in ratiune atunci cand iti lipseste confortul ratiunii.
2. Sa te adaptezi situatiilor de viata a.i. sa nu simti ca te indepartezi de tine nici macar, sau mai ales, atunci cand e mai bines a renunti la tine.
3. Sa pui suflet in orice alegere; sa gasesti motivatii interioare atunci cand faci ceva neplacut.
4. Dupa o infrangere, sa-ti gasesti motivele pentru care sa te simti mai castigat (sa simti ca ai castigat pe masura ce ai pierdut).

Ne e greu sa ne decidem si, de cele mai multe ori, observam post factum in ce masura am fost/suntem obiectivi sau subiectivi.

In timp ce obiectivismul  ne este absolut necesar,  subiectivismul  este un drept pe care ti-l castigi greu si in timp, in urma unor experiente atent analizate, din care ai reusit sa intelegi ca esential este sa-ti ramai aproape, sa te pastrezi viu si cald.

In timp ce obiectivismul te pastreaza oarecum inghetand in tine principii, idei, conduite, subiectivismul te innobileaza implinindu-te ca om.

Si mai cred ca subiectivismul personal este singurul dar real pe care si-l fac, reciproc, prietenii – ca un cadou de lux, rar. Dar cat de obiectiv ar trebui sa fii ca sa-l poti pretui cum se cuvine?...