...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

miercuri, 27 august 2014

secunda de noroc




       Cand iubesti, asezi cu risipa darnica sentimente sub forma de fluturi, flori, pasari, fluvii, lune si sori in palma celuilalt asa cum face navigatorul fara busola – doar de placere. 

       Incepi cu linia inimii, continui cu linia capului tragand toata viata asta de flori, fluturi, pasari, fluvii, luni si sori spre linia vietii. 

       Faci cate un popas pe varfurile muntilor din palma celuilalt savurand cuburi de zahar presarate cu picaturi de rom, ca sa-ti pastrezi energia pentru atata belsug de viata!
Dupa un timp insa, iti trebuie curaj sa te opresti din drumetiile astea. Daruirea de lumi cuiva te lanseaza intr-un zbor inalt din care, cand te inalti, vezi totul de sus si, surprinzator, constati ca timpul scurs n-a fost nici al brutarului ce coace, nici al croitorului ce coase, nici al gradinarului ce cultiva, si nici macar al tau sau al celuilalt, ci un timp al unei uimiri. 

       Atatea  flori, atatia fluturi, pasari, fluvii, lune si sori au rezistat intacte in tot timpul asta? Adica n-au trait, n-au imbatranit, nu s-au inmultit? Da. Ei, asta e, se-ntampla si-n galaxii mai mari! Uneori ne multumim, de dragul pastrarii, si cu imaginea asta a sentimentelor noastre puse-n formol sau impaiate. E drept, cu grija. 

       Dar totusi, sensul drumetiilor si-al tuturor risipelor era al unei paduri pe care celalalt s-o creasca pentru fluturi, al unui cer pentru pasari, al unor albii pentru fluvii si-al unei lumi pentru lune si sori, al unui colt de univers pentru o mica lume pe care ai rupt-o de peste tot ca sa-i invadezi palma celuilalt, mai precis linia vietii...

       Toate in acelasi sens, al vietii, asa cum sunt cusute florile pe iile purtate mandru in zilele de sarbatoare la dans.


       Si vine o vreme cand iti faci curaj sa cobori din zborul inalt, si vezi de-aproape borcanul cu aripi in formol, pasarile impaiate, florile uscate, albia nisipoasa a fluviului scurgandu-se printre degete ca timpul printre voi doi, iar lunele si sorii dupa nori. Te-ntrebi ale cui sunt toate astea, apoi te cutremuri. 

       Si totusi, e o vreme ce poate fi limitata de noroc, doar de un dram de noroc care i-ar putea pune hotar, fie numai si pentru a pastra viata, chiar si-n pustiul golit de fluturi, flori, pasari, fluvii, lune si sori. Totul e ciclic, in definitiv, si-apoi nu poti pastra iubirea in colectii cu formol. 

       La primavara iar vin pasarile, fluturii, florile, apele. Doar lunele si sorii vor contoriza timpul vindecator dincolo de hotarul delimitat de o secunda de noroc.