monografii sufleteşti: Insula Vantului

monografii sufleteşti: Insula Vantului:      Au trecut 9 ani de cand ne cunoastem, eu si fetita mea. Cu toate astea, suntem impreuna dinainte si dincolo de timp, doar ca din an in ...

Insula Vantului

     Au trecut 9 ani de cand ne cunoastem, eu si fetita mea. Cu toate astea, suntem impreuna dinainte si dincolo de timp, doar ca din an in an asteptam implinirea lui cu darurile aferente. Eu le numesc comori. Uneori le gasim abia cand ne pierdem busola, harta si farul calauzitor.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

     Trecusera cativa ani de cand traiau, o maimutica si un papagal – prieteni nedespartiti, pe o insula. Era o insula a fericirii depline, in care nu lipsea nimic si era foarte multa liniste.

     Dar insula aceasta avea ceva deosebit de orice alta insula. De fiecare data cand vantul adia si atingea frunzele ca niste sabii ale palmierilor, suiera un cantec al naturii in strofe, iar la fiecare strofa aparea deasupra insulei cate ceva, de fiecare data altceva.

     
     O data, pe cand maimutica isi descoperise degetele si se juca incantata cu ele, si-a atins degetele aratatoare batandu-le usor, apoi din ce in ce mai tare. A adaugat si degetele mijlocii, batand din ele doua cate doua, apoi cu inelarele si, cand a batut din palme, si-a dat seama ca sunetele pe care le scoteau degetelele ei semanau a cantec de ploaie. De dragul ei, natura i-a facut jocul si a pornit o ploaie usoara. Se acompaniau amandoua – maimutica cu degetele si ploaia cu stropii. Ploaia a fost scurta, iar vantul prin frunze a facut sa apara un curcubeu deasupra insulei. Maimutica a invatat repede aceasta strofa si, de cate ori isi dorea un curcubeu, batea din degetele. Era simplu. Aparea curcubeul si asa a reusit maimutica sa-i boteze fiecare pana a papagalului dupa culorile curcubeului. Cel mai mult ii placea galbenul, simtea ca o umple de bucurie!

     
     Alta data, cand maimutica statea intinsa la soare si se gandea cata liniste e pe insula aceasta pe care locuia, a inceput sa zambeasca, vantul adia caldut si, dintr-odata, pe cer au aparut norisori albi si pufosi. Imaginea la care se gandea maimutica, vantul ii transforma norul in acea imagine. De exemplu, daca se gandea la frumusetea florilor de pe insula, vantul transforma toti norisorii in flori. Daca se gandea la papagalul ei, vantul transforma norisorii in pasari care-si intindeau aripile si zburau. Daca se gandea la joaca cu prietenele ei, toti norisorii deveneau maimutici care se agatau una de coada celeilalte si topaiau pe cer. Daca se gandea la banane, toti norisorii deveneau lunguieti, ca bananele, pentru ca apoi, daca se gandea la nuci de cocos, toti norisorii sa se transforme in ghemotoace de vata pufoase. Maimutica invatase si aceasta strofa. De fiecare data cand dorea sa priveasca spectacolul norilor, zambea si vantul ii transforma norii in imagini. Asa si-a dat seama ca nori sunt precum zambetele: intotdeauna apar din senin si se transforma mereu.

     
     Alteori, vantul batea destul de puternic pe insula si atunci maimutica se speria, pentru ca nu putea sta sub cerul liber, din cauza ca, micuta fiind, vantul ar fi dus-o prin locuri pe unde nu si-ar fi dorit sa ajunga. Si atunci statea in coliba ei mesterita chiar de ea din tulpini de bambus asteptand cuminte ca vantul sa se mai potoleasca. Ii placea tare mult sa bea dintr-o jumatate de nuca de cocos laptele acesteia. Isi facea un pai dintr-un fir de iarba si-si savura licoarea privind afara la dezlantuirea naturii. Intr-una din aceste zile furtunoase, cand vantul parea ca nu iarta nimic in calea lui, maimutica a descoperit ca nu mai are nuci de cocos in coliba. A iesit putin din coliba, a luat o frunza mare de palmier (din acelea care sunt ca evantaiele mari, chinezesti) si a inceput s-o fluture sub cocotierul incarcat de nuci. Sa se catere era prea riscant, vantul ar fi putut-o tranti la pamant. Cum flutura ea din frunza de palmier sub nuca pe care pusese ochii, vantul s-a intetit si a ajutat-o sa fluture mai puternic din frunza, nuca de cocos a inceput sa se clatine si a picat apoi la picioarele maimuticii. Fericita, a luat-o repede in coliba si s-a asezat la savurarea lapticului. Asa a inteles ca, atunci cand esti precaut, poti folosi vantul in favoarea ta. De fiecare data cand se pornea furtuna, maimutica iesea la culesul nucilor de cocos din fata colibei (niciodata nu se indeparta!). A invatat si aceasta strofa repede, si ajunsese deja sa aiba o intelegere cu vantul.

     Intr-o seara, dupa o zi in care fusese foarte cald, vantul a adus un aer racoros pe insula, asa ca maimutica s-a gandit sa profite si sa se bucure de racoarea noptii, a urcat pe cea mai inalta stanca de pe insula, s-a intins pe spate si a inceput sa priveasca cerul. Ziua n-ar fi putut face asta, deoarece caldura ar fi toropit-o. Dar noaptea, cand vantul batea, era o placere! Cum statea ea asa intinsa, picior peste picior, cu manutele sub capsorul ei mic, au aparut doua stele. Cand le-a vazut, a crezut ca cerul este o oglinda in care-si vede ochisorii ei stralucind si si-a chemat repede prietenul papagal ca sa-i arate minunatia descoperita. Cand a venit papagalul, au mai aparut inca doua stele. Vazand asta, l-a rugat pe papagal sa zboare repede si sa le cheme pe celelalte maimutici care, cum au auzit de grozavie, au venit intr-un suflet. Cand au ridicat ochii spre cer, acesta s-a umplut de stelute stralucitoare - unele mai mici, altele mai mari. Maimutica a inteles ca nimeni nu e niciodata singur noaptea, ca cerul este o oglinda a ochilor si, daca ar putea aprinde o lumina maaaare cat un cer, atunci s-ar vedea si restul chipurilor. Dar tot ce conta erau privirile pline de viata, ochii care clipeau des a bucurie. De fiecare data cand se simtea singura urca pe stanca insulei unde vantul adia, iar maimutica vedea ochisorii tuturor fiintelor din jurul ei.

     Asa treceau zilele linistite ale micutei maimute si-ale prietenului ei papagal. Invata mereu strofe noi si se distra de minune, caci era o eleva plina de rabdare si curiozitate in acelasi timp. Vantul o obisnuise cu tot felul de surprize deasupra insulei, iar maimutica deja stia ca el ii arunca de sus, din cer, tot felul de distractii.

     Dar vezi ca, intr-una din dimineti, dupa ce noaptea fusese o ploaie cumplita, iar la orizontul marii se vedeau nori albastri-violet si fulgere, vantul i-a adus o mare surpriza, si aceasta surpriza nu mai venea de sus, ci din apele marii, purtata incet-incet de vant spre tarm. Vantul stia sa aduca, asadar, surprize si de jos. Hmmm... Curioasa din fire, s-a dus repede sa vada ce plutea in deriva aproape de malul marii. Era un fel de coaja de nuca de cocos, injumatatita, dar uriasa, in care erau infipte niste bete legate cu carpe pe care vantul le umfla cateodata atat de tare, incat uriasa coaja de nuca inainta foarte repede, pana ce a ajuns la tarm si s-a impotmolit in nisipul ud de acolo.

     I se facuse putin frica, nu stia ce va urma, ce ascunde aceasta nuca de cocos gigantica, dar, cum stia ca vantul intotdeauna ii aducea lucruri bune, si-a facut curaj si a inaintat spre noua aparitie de pe insula. Sigur ca da, era vorba despre o corabie! Numai ca maimutica noastra nu mai vazuse asa ceva niciodata. Pe acolo nu treceau corabii. Cand s-a apropiat mai bine, a vazut doua manute atarnand peste marginea corabiei. Erau micute ca ale ei, asa ca a sarit si le-a prins. Dintr-odata, manutele s-au transformat intr-o fiinta dragalasa, fara blana pe corp, dar cu o blana ciufulita si lunga pe cap, cu doi ochisori la fel de stralucitori ca ai ei, si cu un glas colorat precum curcubeul. Era o fetita de 9 ani, putin speriata si murdara, foarte infometata si la fel de curioasa ca maimutica.

     S-au luat de mana si maimutica a dus-o la ea in coliba, unde i-a dat sa bea lapte din nucile ei de cocos, apoi i-a zambit, a pieptanat-o cu un os de peste si i-a impletit parul intr-o codita care semana mult cu codita ei din spate, cu exceptia faptului ca daca o tragea de ea, pe fetita o durea si scotea un tipat scurt si ascutit, in loc sa se arunce din copac in copac ca celelalte maimutici. S-au imprietenit si se jucau tare frumos impreuna, iar fetita i-a povestit ca ea calatoreste impreuna cu tatal ei pe acea corabie esuata. I-a povestit cat de tare s-a speriat cand au trezit-o, peste noapte, niste leganari puternice ale corabiei, atat de puternice de credea ca se vor rasturna. Si isi mai amintea, din acea noapte de cosmar, ca un fulger le-a lovit unul din catarge atat de puternic incat s-a spulberat, carma cu care tatal ei incerca sa aduca corabia pe traseul lor s-a rupt, i-a zburat busola din maini si farul calauzitor a disparut in negura noptii. Apoi l-a vazut trantit la podea si de atunci parca a dormit adanc pana in dimineata aceasta. Maimuticai i s-a facut mila auzind aceasta poveste plina de aventuri si, ca s-o inveseleasca pe fetita, a tras-o de codita, numai ca fetita s-a pus pe un tipat atat de puternic, incat imediat a aparut langa ele tatal acestei mici fapturi dragalase, speriat si furios. Privirea lui, insa, nu avea nimic din dragalasenia fetitei. Fetita i-a sarit in brate bucuroasa de revederea lui, insa tatal a insfacat maimutica dintr-o miscare, a legat-o si a mai dezlegat-o abia dupa ce a bagat-o intr-o cusca pe care o avea pe corabie.

     Maimutica s-a intristat tare rau. Nu mai putea face nimic si se simtea tradata de vant.

     Dupa ce a inteles ca e incuiata, a vazut ca langa ea mai erau si alte custi. Intr-una din ele era prietenul ei - papagalul, in alta era un pui de crocodil de care nu-ti putea fi teama daca-i intelegeai tristetea din priviri, in alta cusca era incuiata o zebra slaba, care refuza sa manance din iarba ce-o avea langa ea, in alta cusca era incuiata o pisica salbatica ce naparlea, iar in cusca de langa el erau incuiati doi porcusori de Guineea foarte galagiosi.

     Dupa ce a vazut toate aceste cutii din sarme pline de animale, dar animale triste, a observat ca insula ei devine din ce in ce mai mica, iar largul marii din ce in ce mai mare.

     A auzit-o pe fetita cum il ruga pe tatal ei sa n-o incuie pe maimutica, caci e prietena ei. Apoi l-a auzit pe tatal ei cum ii explica cu blandete ca nu trebuie sa se lege de niciunul din aceste animale, pentru ca altfel ei doi vor muri de foame. Fetita nu prea intelegea cum te-ar putea ucide iubirea, dar nu vroia sa-si supere tatal. Il vedea zi de zi cum se ocupa cu toate: conducea corabia dupa niste harti precise si nu trebuia sa greseasca nici macar cu un val, mereu era cu ochii in busola sau dupa vreun far calauzitor, pescuia, gatea, ii asigura toate mesele fetitei, avea grija sa distileze apa marii pentru a-i da apa proaspata si curata, ii spala cele doua rochite pe care le avea, ca sa fie mereu curata, o pieptana si ii prindea parul intr-un coc strans, peste care ii lega un baticut alb. Avea grija sa nu-i lipseasca nimic din cele necesare supravietuirii, insa parca fetita si-ar fi dorit sa-i povesteasca si ei despre culorile din harti, despre sagetile din busola, despre luminile farurilor, sa-i explice de ce unele valuri erau verzi si altele albastre, i-ar fi placut sa-i puna mancarea in farfurii colorate si sa manance impreuna, i-ar fi placut sa stie sa-i impleteasca parul, asa cum stia maimutica si si-ar fi dorit, poate mai mult ca orice din tot ce se putea in acele conditii pe mare, sa-i spuna cate o poveste seara, inainte de culcare, in timp ce corabia o legana ca intr-o poala de mama buna.

     N-a fost chip sa-l induplece.

     De aceea, fetita incepuse sa se duca in fiecare noapte, pe furis, la cusca maimuticii si-i ducea din apa ei proaspata. Dupa doua seri, fetita a reusit sa descuie cusca si o lua pe maimutica pret de cateva ore cu ea. Se ascundeau amandoua sub o banca de pe corabie, pazite de ochii ageri ai tatalui-capitan.

     Au fost cele mai frumoase seri acelea, caci fetita ii spunea maimuticii despre fericirea ei de-a avea o prietena atat de buna, despre tristetea ei de dinainte de-a fi cunoscut-o, despre singuratatea ei, despre dorul de-a ajunge acasa si despre visele ei frumoase. Maimutica a intrebat-o de ce calatoresc ei pe mare, de unde si catre ce destinatie? Iar fetita i-a raspuns ca tatal ei are un circ intr-un mare oras si cauta animale mai deosebite pentru acest circ, ca sa le dreseze si sa faca niste numere de senzatie. Astfel, vor incanta toti copiii si vor castiga multi bani, iar viata lor va fi mai usoara. Atunci, maimutica i-a spus ca banii nu fac viata mai usoara. Viata ei era usoara si fericita fara bani, inainte de-a fi inchisa.

     Fetita a parut tare mirata si i-a marturisit ca nu intelege cum ar fi viata fara bani. Fara bani nu se pot cumpara jucarii, nu poti merge la filme, nu poti manca bunataturi...

     Insa orele treceau si maimutica nu apuca sa povesteasca prea multe cu fetita, caci la miezul noptii capitanul intra in cabina sa verifice daca fetita doame linistita. Si astfel, ele se desparteau inainte sa apuce sa discute prea multe.

     In seara urmatoare continuau de unde ramaneau. Insa peste zi, maimutica se gandea in singuratatea si apasarea custii ei, il vedea pe prietenul ei trist si pe toate celelalte animale chinuite si incepuse sa-si faca astfel un plan al salvarii acestora. Dar isi dadea seama ca i-ar fi tare greu, de dupa gratii. Trebuia sa ajunga, intai de toate, la inima impietrita a capitanului de vas. Si ce putea gasi bun in inima acestuia, daca nu iubirea lui pentru fetita?

     Intr-o zi, pe cand capitanul pescuia chiar langa cusca maimuticii, ea a inceput sa bata din degetelele aratatoare, apoi si din cele mijlocii, inelare si cand a batut din palme, vantul a adus o ploaie scurta, dupa care a iesit un curcubeu splendid! Tatal fetitei a fost tare fericit ca a prins mai mult peste si a inteles de unde a pornit totul. S-a bucurat in sinea lui, dar era prea mandru sa-i zambeasca maimuticii.

     A doua zi, capitanul a alunecat pe puntea uda de la ploaie si a ramas mult timp intins acolo, cu fata in sus, spre cer, pentru ca i se intepenise spatele intr-o durere care-l facea sa nu se mai poata misca deloc. Maimutica s-a intins si ea pe spate si s-a straduit din greu sa-i reuseasca a zambi, dar a ajutat-o gandul ca totul se va sfarsi cu bine; vantul a inceput sa adie, cerul s-a umplut de norisori pufosi, iar capitanul a putut sa vada limpede cum unul din nori parea a fi chiar el, celalalt fetita lui care-i sarea in brate in timp ce el o mangaia si erau inconjurati de nori patrati, care se transformau pe rand in cate o pasare ce zbura libera, o zebra care alerga elegant pe cer, o maimutica ce se juca cu coada fetitei lui, o felina ce facea salturi incredibile, doua mogaldete ce se fugareau prin tot cerul si un crocodil care stergea cu coada lui toate imaginile... Atunci, tatal s-a ridicat de pe podea si i-a zambit pentru prima data maimuticii.

     In acea seara, capitanul cel dur si-a luat fetita in brate pe punte, a descuiat apoi custile maimuticii si a papagalului, si s-au asezat in liniste pe o banca. Au inceput sa straluceasca stelele, iar maimutica i-a povestit fetitei ca stelele sunt ochii prietenilor si i-a mai spus ca, cu cat ai mai multi prieteni, cu atat vor straluci mai multe stele pe cer. Tatal ei a adormit, astfel ca fetita a descuiat toate custile, iar animalele au fost fericite si recunoscatoare pentru eliberarea lor.

     Cat timp a durat noaptea aceea magica, vantul a facut o minune sufland puternic in velele corabiei. Spre dimineata, corabia era impotmolita pe tarmul unei insule necunoscute, de unde se puteau zari zebre in iarba si crocodili tarandu-se printre mlastini. Zebra si puiul de crocodil au plecat multumind fetitei cu sufletul bun.

     Cand s-a trezit capitanul, si-a dat seama ca toate custile sunt goale, dar nu s-a mai maniat ca in trecut. A cules de pe acea insula fructe proaspete si au pornit mai departe. Iar in lunga lor calatorie spre marele oras de unde veneau, au mai poposit si pe alte insule, unde au eliberat porcusorii de Guineea si pisica salbatica, apoi s-au aprovizionat cu apa proaspata si fructe gustoase, pe care le-au acoperit spre pastrare cu frunze uriase de palmieri.

     Ramasesera maimutica si papagalul pe corabie, alaturi de ei. Capitanul nu stia ce sa faca... era greu de gasit pe hartile lui Insula Vantului, pe care esuasera in timpul acelei furtuni napraznice. Nu mai avea nici busole, iar faruri nu se vedeau in noapte. Nici macar nu auzise vreodata de existenta acelei insule. Singura posibilitate era sa mearga impreuna, toti patru, in orasul din care venisera fetita si tatal ei.

     Insa maimutica avea alt plan. A luat una din frunzele de palmier de pe fructe si a inceput s-o fluture in sus, imaginandu-si ca soarele este o nuca de cocos din a carui caldura si lumina trebuie sa se hraneasca.  Vantul s-a pornit imediat, caci tare o mai iubea pe maimutica, a umflat panzele velelor si au ajuns seara tarziu pe tarmul Insulei Vantului, fara harti si fara busole.

     Tot ceea ce invatase maimutica in momentele ei de liniste pe insula, ii folosise pe deplin in aceasta aventura, si-i folosise nu numai ei, dar lectiile ei simple de viata ajutasera sa fie eliberate atatea suflete!

     Nu cred ca trebuie sa va mai spun ca tatal fetitei s-a imbunat mult in acele zile cat au locuit pe insula, caci au ramas cateva zile acolo cu totii.

     El si fetita au pastrat secreta existenta acestei insule dupa ce au descoperit-o, si periodic incarcau corabia cu nuci de cocos de pe Insula Vantului, caci aveau un gust deosebit de alte nuci de cocos, le duceau spre vanzare pe alte meleaguri si luau pe ele banuti frumosi din care au reusit sa-si cumpere o casa frumoasa, cu o gradina mare intr-unul din acele meleaguri. Apoi, tatal fetitei a cunoscut o femeie buna si frumoasa care-si cumpara nuci de cocos pentru a face un ulei de par si stia sa impleteasca cele mai interesante codite si sa spuna cele mai misterioase povesti. Fetita a iubit-o ca pe mama ei si toti au trait frumos impreuna.

     Uneori, cand simteau nevoia sa-si aminteasca unde i-a dus pe ei vantul vietii, se urcau in corabie toti trei si fluturau o frunza de palmier spre cer intr-un gest care altora le parea ciudat si inutil, dar imediat pornea un vant puternic care-i ducea direct spre Insula Vantului, fara vreo harta, fara busola si chiar fara niciun far calauzitor. O salutau pe maimutica, se bucurau de curcubeu, petreceau noaptea sub privirile stelelor, beau lapte de cocos din coliba maimuticii si apoi plecau in mare taina pastrand comoara fericirii numai pentru ei.

     Nimeni, inafara lor, n-a mai aflat niciodata despre aceasta insula, caci ea nu apare pe nicio harta. Doar ca uneori, esti dus de o mare furtuna pe o asemenea insula de pe care crezi ca poti pleca furand de acolo o comoara a carei valoare n-o cunosti, iti continui drumul in aceeasi saracie sufleteasca si goana dupa bani, insa totul se intoarce impotriva a ceea ce erai, descoperi pe drumul catre casa valoarea comorii si te regasesti pe tine mai bogat, mai intelept, mai linistit si cu o mare comoara in suflet, bine tainuta de cei care nu ar intelege-o fara busola, fara harta si fara far. Si, ca sa o poti pastra, o duci la locul ei si te bucuri de darul pe care ti l-a facut. 

     La multi ani, fetita mea! Daca nu vei uita niciodata de comoara din sufletul tau, nu va mai conta ca ramai fara harti, fara busole sau fara far calauzitor!