Impodobirea bradului

   Bradul: anume ales, pentru ca e singurul arbore care poate ramane verde tot timpul anului, si nu o face datorita programarii speciei de a supravietui, ci o face chiar cu bucurie; altfel, n-ar imprastia mireasma de prospetime exact cand e gerul mai strasnic! Il gasesc arhetipal pentru micul Iisus care, iesind din caldura sfanta a pantecului Preacuratei sale Maici - care, recunoscand-o, a devenit si Maica noastra - , a crescut intr-un (ano)timp al gerului duhovnicesc, cand erau ucisi toti pruncii de varsta Lui. Si n-a facut-o din instinct de conservare, ci pentru ca asa a ingaduit Dumnezeu pentru noi, sa se nasca, deci sa inceapa curatirea sufleteasca.

Bradul nu este doar un arbore placut mirositor si la vedere, nu este o podoaba de decor, este simbolul sacrificiului si-al izbandei iubirii acolo unde este pustiu. De fiecare data cand se taie brazii in scopul amplasarii lor ca decor, ma doare ideea ca, in spatele unor globuri scumpe, un simbol al puterii moare incet plangand cu fiecare cetina cazuta pe covor, pe care noi o aspiram deranjati si sec.

   Ca o ironie a sortii, in anul in care m-am hotarat sa nu mai impodobesc brazi taiati, am primit in dar cel mai frumos brad pe care-l avusesem pana atunci. L-am impodobit, ce era sa fac…, dar nu aveam gandirea de acum. A fost ultimul meu an de bucurie deplina, pentru ca apoi a urmat un sir lung de necazuri personale din care am reusit, intre timp, sa-mi invat si lectiile. Iar lectiile, sa stiti de la mine, nu se invata atunci cand cauti raspunsuri despre cauze, ci atunci cand reusesti sa asterni linistea peste efecte, mai ales in conditiile in care pare imposibil. Dumnezeu te stie si nu te lasa, iti daruieste pace. Iar mai apoi, intrebarile dispar ca niste baloane sparte.

   De atunci, in fiecare an ocolesc cu strangere de inima parcurile de brazi taiati si imi impodobesc bradul artificial pe care l-am primit in dar de la mama. Si, pentru ca e dar de la mama, o sa-l impodobesc toata viata, chiar daca nu va mai arata la fel de stufos ca in primul lui an de stralucire (deh, plasticul se deterioreaza…). Cand l-am primit, cred ca era tratat cu o solutie speciala, pentru ca miroasea a brad. Au trecut cativa ani de atunci si acum si-a pierdut din miros, dar ce mai conteaza!

   In concluzie, sunt impotriva impodobirii brazilor naturali din toate punctele de vedere!

   

   Bradul este un simbol care trebuie interiorizat in suflete, nu doar pe podeaua din sufragerie, asa cum in suflete trebuie sa ne bucuram in fiecare an ca, pentru noi, s-a nascut Mantuitorul ca un prunc mic si curat, care asteapta de la noi caldura.

   Saptamana care vine o sa scot bradul din husa, o sa-l scutur, o sa-l las sa-si intinda singur bratele si tepii de plastic si o sa-l las in asteptare pana pe 24 decembrie, cand i-o sosi vremea de-mpodobit.

   Intre timp, casa va fi deja plina de restul decoratiunilor: o coronita la usa de la intrare, o coronita pe masa, o creanga cu felii de mere si portocale, o funda, un Mos Craciun hazliu pe etajera, un manunchi de globuri la oglinda, o stea pe noptiera, o lumanare… si alte asemenea mici dovezi de sarbatoare.

   

   Bradul se impodobeste doar in Ajunul Craciunului. Asa e traditia. De carcotasi ce suntem, ne intrebam de ce asa e traditia si de ce trebuie s-o respectam, daca noi suntem prea grabiti si impovarati cu treburi. Dar tocmai de aceea, impodobirea bradului este timp de liniste si adastare. Faceti-va loc pentru aceasta rupere de timp, pentru ca impodobirea bradului alaturi de toti membriii familiei pe fundalul colindelor si chiar cantandu-le impreuna cu toata stangacia si urechea muzicala afona (chiar nu conteaza!), este moment de timp oprit in el insusi, este moment daruit de Dumnezeu pentru ca noi sa crestem duhovniceste.

   Mereu spunem “as da orice sa ma intorc in timp”, dar daca analizam putin, constatam ca nu intoarcerea in timp e nevoia noastra, ci senzatia de caldura sufleteasca pe care am trait-o candva, intr-un moment de plinatate (unii au nostalgia unor clipe din copilarie, altii a unor clipe de iubire, dar toate au comun sentimentul de implinire). Nu exista masinarii care sa faca posibila intoarcerea in timp, insa exista posibilitatea de-a simti vesnicia timpului tocmai prin propria-ne implicare in TRAIREA asa cum trebuie a clipelor incarcate: cu liniste in suflet si in minte, cu detasarea de orice e lumesc, facandu-ne cadou nepasarea fata de agendele zilnice, oprindu-ne din absolut orice obligatie si facand ce ne este mai drag si mai drag: alaturi de aripile ingeresti cu ajutorul carora ne inaltam, parintii, copiii si bunicii nostril, sa impodobim bradul cu aripi de ingeri. Sa ne punem dorinte in fiecare podoaba din brad!

   Bradul il impodobesc asa cum m-a invatat mama cand aveam 6 ani (de atunci tin minte lectia, chipul ei a ramas intiparit in timpul vesniciei si in mintea mea ca o icoana, si ii aud glasul tanar si zambitor, ii simt caldura si rabdarea): “Draga mamii, intai sa taiem atele pentru globuri, apoi te invat sa le faci noduri, ca sa putem agata globurile si bomboanele in brad. Il lasam pe bunicul sa instaleze beculetele printre ramuri, intre timp. Apoi, trebuie sa stii ca intotdeauna, pe ramurile de jos asezam globurile cele mai mari, si urcam in brad cu globuri din ce in ce mai mici, pana cand ajungem pe ramurelele de sus, unde asezam ingerasii micuti, iar cand tot bradul este gata, te ridica bunicul in brate si tu asezi steaua in varf. Bine, scumpa mamii?” Probabil aveam ochii mari si plini de vise, cu fiecare glob. In mod categoric mainile noastre faceau mari minuni cu fiecare glob pe care il asezam impreuna. Asta inseamna impodobitul bradului: familie! Este un moment de exclusivitate din care trebuie sa ne tragem seva in fiecare Ajun. …ca apoi, de Craciun, ne veselim cu restul familiei si cu prietenii, este ALTCEVA!

Acum inteleg altfel, dar nu diferit, ci in continuarea lectiei invatate de mama, pentru ca traditia iti da doar directia, iar tu trebuie sa-ti impodobesti viata prin aceasta traditie, cu propriile intamplari.

   Vasazica: jos asez, ajutata de manutele Siluanei, globurile mari si grele. Acolo sunt bunicii mei si strabunicii ei care sustin traditia intregului brad, si pentru care imi ia vreo 10 minute sa trec mai departe, pentru ca atunci cand il ascult pe Hrusca cantand “Ruga pentru parinti” ma ia cu lacrimi si cu dor de ei, dar este un dor bun, din care un copil nu are decat de invatat a-si respecta radacina. Va fac o destainuire: printre globurile astea grele, pe care nu intamplator le numesc grele, ma gandesc ca-mi asez toate necazurile prin care am trecut peste an, ca pe niste mari izbande si astfel ma oblig singura sa vad acum stralucirea vietii, pentru ca totul se primeneste de Craciun, iar Ajunul de Craciun are in ea, ca sarbatoare de magie, o incarcatura de mugur cald si umed a carui inflorire o astepti cu sufletul la gura, plin de emotie si duiosie.

Apoi cantam colinde care-cum ne vin pe suflet, care-cum le stim, ne incurcam printre celelalte globuri, ne certam pe culori, pe forme si pe partea fiecaruia de brad, ne prostim ca niste copii care n-au in suflet nimic  altceva inafara de bucurie-n stare pura, desi stim, ca adulti, de cat efort este nevoie ca sa putem atinge atmosfera asta. In definitiv, o facem pentru noi. J

   Se mai intampla sa bata la usa colindatori. Ne intrerupem si-i primim cu drag si cu multumirea ca am fost binecuvantati cu vibratia unor colinde si se intampla ceva extraordinar intre colindat si colindator: se infratesc si se invesnicesc reciproc prin priviri si zambet larg in acelasi gand al bucuriei vietii asteia scurte din aceasta lume absolut minunata! …ca, nici nu mai stii care-i colindatul si care-i colindatorul! Dragii mei, faceti-va singuri aceste daruri unice in timp si-n an! Nu va uratiti sufleteste neprimind colindatorii pe motiv ca “nu-s gata cu bradul”, caci Dumnezeu lucreaza dincolo de prioritati, amestecat si intens, asa cum decurg toate in viata noastra!

   Cand ajungem sus, deja ne impiedicam de scaunele si cutiile asezate in jurul bradului si de coada motanului atatat pana peste limite de atatea fosneli de sarbatoare, pentru ca este evident ca Siluana asaza ingerasii sus, iar apoi ma roaga sa-i aranjez eu mai bine, fiindca “se intorc cu spatele la noi” sau “stau stramb si nu le vede Dumnezeu privirile”… comice situatii. Iar eu profit de asta si ma urc punandu-mi cu fiecare ingeras si cate o dorinta miiica, mica, neauzita de nimeni niciodata pe lume, stiuta si pazita doar de ingerasii astia si hranita de caldura micii mele familii.

   Mai pun cate un glob gandindu-ma si la voi, cei care-mi sunteti aproape, desi sunteti departe, si-l invart apoi pe ram ca-ntr-un joc de-a magie implinita intre vazut si nevazut, si chiar cred ca astfel va pot ajuta sa va vedeti dorintele implinite, pentru ca v-o doresc din suflet!

Si nu degeaba globul e rotund, caci rotund este pamantul, rotund e pantecul ce sta sa nasca, rotund e mugurul ce sta sa infloreasca, rotunda-i asteptarea, rotunda-i implinirea, rotunde ne sunt toate, cu parti vazute si nevazute dar, daca ne rugam, toate ni se vor face traite, nascute, inflorite, vazute si-mplinite!

   Urmeaza sa asez apoi fundele si ce-mi mai trece mie prin minte sa asez, ca sa nu ramana goluri nedorite (nu-i asa?).

   Dar cel mai frumos moment este acela in care, Siluana, ca cel mai tanar membru de familie, asaza in varful bradului steaua! Oameni buni, steaua!, nu varful! Caci steaua a stralucit calauzitor si inainte de Nasterea lui Iisus, si dupa aceea. Nu varful, care simbolizeaza intepatura, cui, ascutime. Craciunul este sarbatoarea blandetii absolute, a umplerii de caldura de sus, din cer, peste tot pamantul, ca o revarsare de Lumina.

   Si gata, bradul este deja gata. Si mie-mi pare rau cand terminam. Bineinteles ca dureaza intotdeauna prea mult raportat la timpul lumesc si bineinteles ca niciodata nu-mi pare rau. Bineinteles ca dupa aceea, in fiecare zi ma uit la brad si vad cum cate un glob sau cate un ingeras isi schimba pozitia, si asta e ca un soi de poveste pe care, daca am rabdare, o aud povestita in linistea fiecarei seri luminate de brad si stiu ca Iisus a venit ca PRUNC, ca sa ne daruiasca, mai intai si dincolo de orice, puritatea.

   A doua Lui venire nu va mai fi ca Prunc, intelegeti? Pastrati traditia, cat se mai poate! Hraniti-va sufletele din ea asa cum trebuie. Lasati balta toate celelalte obligatii, intalniri, agende, treburi si lucruri care ne fura din starea de Har!

   Lasati cadourile sa vina la voi! Cu cat e sufletul mai aurit, mai tamaiat si mai curat, cu-atat incap mai multe!

   La slujba de Craciun stiu ca ma duc cu sufletul sus, asa cum se cuvine dupa un efort sufletesc personal. Este momentul in care las totul in urma si iau in suflet doar ceea ce poate ramane de la sine, sufletului meu, fidel: credinta, familia, iubirea si nadejdea!

   Dragii mei, traiti intens darul Ajunului de Craciun si impodobiti-va bradul cu ganduri frumoase si calde!

   Au inceput colindele!

asteptarea si daruirea

 
 

   Aşteptând nu pot decât să gândesc, pentru că aşteptând primesc darul a ce se-ntâmplă în fiinţa mea. Aşteptând mă coc, mă înalţ, mă îndrept spre, mă ridic, devin centrifugă.

   Oare soarele pe cine aşteaptă de poate dărui atâta lumină şi căldură? Dar luna, pe cine aşteaptă când licăreşte peste lume? Nu contează ce sunt soarele şi luna pentru ele, pentru noi rămân două minuni care punctează ziua şi noaptea. E simplu şi magic.

   Tot ce aşteaptă e rotund: luna, soarele, pământul, oul, pântecul, cuibul, ca şi când aşteptarea nu ar avea nevoie de părţi nevăzute. Ca şi când în aşteptare nu te poţi ascunde şi mergi ca într-un carusel, mereu, mereu, acumulând din ce in ce...

   Când aştept, mă gândesc la ce aştept şi mă obişnuiesc cu gândul nevenirii a ceea ce aştept. De aceea, n-am să spun niciodată că aşteptarea e grea, căci îmi monopolizează cu valenţe toată fiinţa impunându-mi un ritm vibrant. Iar atunci când vine ce aştept, voi ştii ce să primesc şi cum. Şi dacă.

   De fapt, ce aşteptăm? În viaţa asta scurtă, în care suntem atât de mărunţi, aşteptăm fapte mici care să spună mult, aşteptăm oameni simpli în care să ne putem regăsi, aşteptăm scântei de viaţă pentru a putea trăi. Aşteptăm în fiecare zi ceva care să ne facă să mergem mai departe. Aşteptăm şi acceptăm orice ne poate face să ne continuăm pe noi înşine.

   Aşa cum ziua n-ar exista fără noapte, aşteptarea nu există fără dăruire.

...dăruirea e tot o aşteptare.

   Unele lucruri sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi unul şi acelaşi lucru. Aşa, de pildă, aşteptarea întru dăruire.

   Aştept să mă dăruiesc. Şi mă dăruiesc fără să aştept.

   Aşteptarea ia valenţe dureroase atunci când e vorba de dăruire, abia atunci. Dar mă uit la ghinda care se umflă din ce în ce mai mult şi mă gândesc cu câtă înţelepciune aşteaptă ea să se desfacă, iar atunci liniştea îşi face loc pentru a-mi hrăni sufletul. În linişte aştept, cu linişte cresc, iar viaţa îşi continuă ritmic drumul fără ca cineva să observe asta, să audă, să simtă, să vadă că există.

   Aştept să mă dăruiesc aşa cum aştept o minune.

   Mă dăruiesc fiecărui om, fiecărui anotimp, fiecărei entităţi create de Dumnezeu, de la piatră până la nori, de la iarnă până la nisip, de la apă până la gheaţă, pentru că numai dăruindu-mă mă definesc.

   Mă dăruiesc iubind, încercând să ating acolo unde vibrează ceva neatins încă. Iubirea necondiţionată este singurul lucru pe care, dăruindu-l, îl primeşti înapoi!

   Iar dacă aşteptarea este neputinţa dăruirii, atunci sigur dăruirea este victoria aşteptării. Aştept, pentru că oricum nu mă pot dărui fără potir, căci dăruirea fără potir este doar risipire.

   Când îmi ceri o cafea, să vii la mine cu cana!

sfera

   Imi imaginez uneori ca n-am trup. Ce usor pare totul! Si atunci simt nevoia sa ma risipesc ca sa ma pot aduna iar in trup, pentru a avea ce darui. Un lant al slabiciunilor, caci trup = slabiciune.

   Cand ma trezesc din visarea asta, ma regasesc iarasi in nevoi si asteptari, acolo unde este neputinta de a transcede slabiciunilor. Uneori imi pare rau ca descopar aceasta neputinta de fiecare data dupa ce ma risipesc, de fiecare data dupa ce ma adun. Dar raman asa, pana cand trece destul timp ca sa uit ce mai vroiam. Mersul pe jos ma ajuta sa-mi trec timpul si gandurile mai repede si sa uit mai usor, si atunci imi transform slabiciunea in putere.

   Imi este drag cuvantul 'paradox'. Imi pare a fi un chin uneori, un arc alteori, o flacara necesara. Am renuntat de multe ori la a urma paradoxurile intrand in eticheta de normalitate. Intr-atat de mult propriul nostru corp ne converteste la limitare spirituala, dar mai ales afectiva!

   Imi invat copilul ca omul e nemuritor, sa stie ca toate gandurile ei pot zbura nestingherit oriunde, sa stie ca se poate ridica deasupra tuturor lucrurilor. Daca nu va stii ca omului ii e data moartea, ca omul trebuie sa gandeasca in tipare, va intelege sa traiasca spre Dumnezeu gandindu-L in tot si cred ca astfel va reusi sa treaca mai departe de regretele risipirilor si ale acumularilor.

   Incerc sa recreez starea de Paradis pentru ea, caci Paradisul este stare, nimic altceva!
...si-i multumesc ca m-a ales ca mama si ca-mi da ocazia in fiecare zi sa ma desavarsesc.

capsunica

   Acum 10 ani eram de o frumusete radianta, probabil...

   Mai aveam 2 luni si urma sa nasc o scumpete de fetita, pe Siluana. Aveam o burtica mare si mi se parea ca port in mine globul pamantesc, atat era de grea si mare! Eram rotunda si simetrica, incat chiar credeam ca voi aduce pe lume o sfera :)

   Ca in fiecare zi, imi faceam plimbarea obisnuita, cu greu de-acum, incet si cu gandul la odorul care urma sa vina pe lume.

Cand mergem pe strada trecem unii pe langa altii fara a ne privi in ochi, ca si cand ne-ar fi teama sa o facem; mai repede observam un caine si chiar observam ca e dragut, e mic, e mare, latos, jucaus, cuminte, in fine... vai, ce dragut e!, si ne repezim sa-l mangaiem. Insa pentru noi intre noi nu avem ochi si poate nici macar ganduri.

Animalele se bazeaza mult pe contactul vizual. Nu fac comparatii, nici n-as putea, insa observ ca oamenii, datorita sau din cauza (nu stiu cum ar fi mai potrivit spus) surogatelor gen internet, telefon, si a parerii ca fiecare le are pe-ale lui si nu-i oportun sa le cunoastem, ei bine, oamenii nu se mai privesc in ochi pe strada. Rar intalnesc pe cineva care sa-mi capteze privirea! Si atunci incep sa ma fastacesc pentru ca nu sunt obisnuita sa fiu privita, desi e ceva cat se poate de firesc, sau ma intreb daca ma cunoaste de ma priveste cu atata naturalete. Asta, daca nu mi se pare dubios de insistent...

   Intr-unul din aceste momente, cu alura unui gandac de Colorado, ca o minge, mergeam eu acum 10 ani pe strada, cand un barbat s-a oprit brusc in fata mea. Avea in mana o plasa plina cu capsuni. Eu nu-l observasem, insa el a venit spre mine si mi-a intins plasa rugandu-ma sa servesc capsuni. :)

   I-am multumit spunandu-i ca, contrar ideii incetatenite cum ca gravidele poftesc, eu nu pofteam. A insistat, fara cuvinte, zambindu-mi hotarat si cald privind direct in ochii mei. Am servit, cu o pofta nebuna!

   Asta a fost una din marile intalniri din viata mea. Daca l-as revedea nu l-as recunoaste pe acel barbat, insa sensibilitatea lui si dorinta de a arata grija si iubire fata de un om care urma sa aduca pe lume viata, aceste atat de delicate gesturi mici ma  umplu de speranta, de candoare si de nostalgia copilariei mele, cand asteptam cu sufletul la gura duminica, pentru ca stiam ca bunicul ma va lua cu el la piata si-mi va face toate poftele!

   Mereu, cand Siluana mananca capsuni cu pofta (mereu le devoreaza), imi amintesc de micile gesturi care ne bucura viata.

oda spiralei

 
 

   Viata nu e un drum drept si orizontal. Insa, uneori e drept si, uneori e chiar si orizontal. Totul e sa ne revenim din orizontalitate!

   Spirala explica cel mai bine, daca ar fi sa comunicam doar prin forme, esenta vietii. Viata e trend spre cer, e evolutie, e tatonare si incercare, e acumulare si evadare, e coborare intru ridicare, e miscare...

   Ma uit in urma mea si vad un sac de amintiri si cateva sfori noduroase care le poarta. Ma apropii si-mi dau seama ca nu sunt noduri in sfori - de aproape sunt chiar niste bucle minunat continuate una de cealalta. Sunt momente ale vietii, in care credeam ca ma opresc, ca nu mai pot duce greul sacului, dar m-am intors ca sa o iau de la capat, asa cum te-ai juca cu un compas facand arcuri de cerc pe o hartie, dintr-o parte in alta si, la un moment dat, cu putin curaj, completand cu inca un arc de cerc un cerc intreg.

   Acum Dumnezeu imi este profesor de geometrie si m-a scos la tabla fara sa ma intrebe daca sunt pregatita sau daca mai vreau, pot sa fac cercuri.

   Ciudat, simt ca singurul lucru bun este sa o iau de la capat, dar e atat de greu sa intorc compasul... As face rotatia invers, insa e contra firii lucrurilor. N-am cum sa-mi ocolesc propria traiectorie.

   Incerc sa devin, incerc sa nu raman pe orizontala foii de hartie, incerc sa nu ma multumesc cu a-mi scrie viata cu creta alba pe tabla neagra, vreau sa cresc mai departe in verdele luminii spre soare, spre ploaie; nu vreau sa raman suspendata ca o creanga pe care nicio pasare nu-si mai canta trilul, pe care niciun mugur nu mai pocneste, pe care niciun fruct nu mai ispiteste, pe care nicio frunza nu se mai tanguie toamna, pe care doar iarna se asaza omatul pana cand o frange.

   Omul cu caracter puternic este precis o spirala! Cand spun despre om ca are verticalitate nu ma gandesc la o linie simpla ca o acumulare de puncte, ci la o spirala care, cu cat mai mare are diametrul buclelor, cu atat e mai valoroasa; cu cat mai bogata in rotatii, cu atat mai pretioasa; cu cat mai grabita in miscari, cu atat mai stabila si mai hotarata in drumul ei spre devenire.

   In drumul nostru spre Dumnezeu cautam prin univers cum cauta o spirala prin aer, aparent fara a se ghida dupa nimic. Important e sa nu uitam sensul! Sa nu-l schimbam!

   Cu adevarat puternic este cel care, desi stie ca are de facut un compromis, il face stiind ca se va putea suporta linistit si dupa aceea. Caci viata e plina de astfel de compromisuri - spirale, menite a ne inalta.

desavarsire

Cum as putea fi desavarsita?

In fiecare suflet exista tristete, atata cat sa o putem simti; fericire, atata cat sa o putem radia; iubire, atata cat sa putem visa.

Uneori ploua, alteori e soare, iar noi nu ne dam seama; nu auzim ploaia, soarele ne deranjeaza… Nimic din ce e in jurul nostru nu ni se pare special, de ce ni s-ar parea, atunci, ca in noi traieste ceva mai mult decat ce se vede?

Ma gandesc cat de fericit trebuie sa fii uneori ca sa-ti dai seama de treaba asta! Fericirea e ca un tango: unul din parteneri e fericirea, celalalt e constientizarea fericirii; nu stiu cu exactitate care e partea masculina si care cea feminina, poate nici nu conteaza si poate e un schimb concomitent de roluri. Banuiesc insa, ca, fara constientizare, fericirea nu-si are rostul, e ca o apa fara matca. Cred ca fericirea e doar o jumatate din ceea ce ar trebui sa simtim ca sa si fim fericiti. Poate prima, poate ultima.

Ma gandesc, mai apoi, cum e sa simti dureros fericirea, ca pe o tristete. Tristetea e legata de fericire prin constientizarea fericirii. Tristetea e un demers al constientizarii fericirii, e ca un drum ce se deschide, desi un drum inchis. Nimanui nu-i place sa mearga pe un drum inchis, nici macar de dragul de-a merge inainte.

Ma gandesc cat de plin de iubire trebuie sa fii ca sa visezi, si atunci ma intorc la fericire, care e stare minunata, coroana de flori asezata pe fruntea sufletului meu puternic, care-si poate trage seva chiar din sine insusi.

Ma intorc la tristete, care a fost coroana de flori pe fruntea altui suflet. Si atunci, inteleg ca fericirea asta e a mea, imi ramane, o am in mine, nimeni nu mi-o poate lua caci vine din mine.

Tristetea e, paradoxal, un dar, o surpriza neplacuta, e primita, deci exterioara, e ceva ce nu era in mine si totusi o simt dureros.

Pana la urma cred ca, primind in noi prea multe tristeti, vom reusi sa cuantificam sentimentele, si cele bune si cele nebune, si atunci vom stii ce e iubirea. Va fi trist.

Cum constientizam toate astea? Nu e sadism, e doar lectie de supravietuire afectiva: luand provocarile ca pe un ajutor in momentele cele mai vulnerabile ale vietii! Acceptand sa primim in noi orice, chiar si mari tristeti, si multe altele. Acceptarea asta le va uniformiza pe toate pe panza sufletului pana reintregindu-ne, simtind cine suntem cu adevarat, ce putem, cat putem iubi.

Cand sunt trista incerc sa fac lucruri placute si vesele, iar in timp ce ma las incantata de ele, trag cu un ochi spre launtrul meu ca sa ma verific daca intr-adevar sunt trista sau e doar moft.

Tristetea e starea aia din care nu poti iesi decat cu fericire. Iar fericit, cand crezi ca esti, esti doar daca te-ndrepti spre lucrurile triste dandu-ti seama ca nimic nu-i trist, ca lucrurile sunt ceea ce sunt.

Mi s-a-ntamplat nu o data, dar nici prea des, trista fiind sa ascult o melodie foarte placuta si sa ma pacalesc ca-s fericita. Exercitiul asta m-a facut sa inteleg nu doar haul nefericirii in care singura alunecam, dar si ca, fericita fiind, n-as fi simtit atat de inalt placerea melodiei, precum am simtit-o trista fiind. N-as fi avut din ce ma ridica, pt ca n-as fi avut cum sa ma ridic. Si totusi, in momentele de plinatate sufleteasca, aceeasi melodie ar capata valente extraordinare!

Tristetea poate fi inlocuita: cu vise, daca putem iubi; cu zambet, daca putem fi fericiti. Culmea e ca nimeni nu-si va recunoaste vreodata incapabilitatea de-a iubi sau neputinta de-a fi fericit. Si totusi, multa lume trista! Cred ca de aceea, bebelusii care rad/zambesc in somn sunt cei mai fericiti!

S.O.S. !

   
     Nu prea stiu de unde sa incep, ca deja sunt mult prea multe, dar mi-e limpede unde se va ajunge in felul asta. Unii dintre noi asistam pasivi la un proces de odiosire (imi acord singura licenta acestui termen, pt ca altul n-am gasit mai potrivit) care ni se intampla fara sa ne dam seama, altii percepem ca ceva nu-i in regula, si mai sunt altii – ca mine, care deja nu mai pot suporta si spera sa faca ceva, macar sa traga un semnal de alarma. Poate cativa se vor trezi, tot e ceva.

      Vroiam sa va intreb daca voi n-ati observat ca e ceva putred in tot ce ni se serveste, mai nou, peste tot…presa, alimente, imbracaminte, jocuri/jucarii, educatie s.a.? Si daca da, nu va deranjeaza? Observ o tendinta generala de-a aduce in prim-plan tot ce este mai odios posibil (o vreme, in naivitatea mea, credeam ca e imposibil, dar iata ca acum a devenit posibil). Ma-ntreb retoric, oare daca Eminescu ar fi copil acum, in adolescenta si tinerete ce ar mai scrie, prin prisma a ce se vrea sa mai ramana azi in lume ca inspirativ?

     Odios este cand se insinueaza in mintea copiilor tot felul de imagini si idei macabre ca si cum ar fi firesti. Nu, macabrul nu este firesc. Este fireasca moartea, dar inteleasa in legatura cu viata, iar asta este firesc doar ca proces, in timp si cu rabdare, care vine la pachet cu educatia crestina. Exemple concrete sunt desenele animate care chiar din titlu iti spun despre monstri, zombie, strigoi (si alte denumiri cu incarcatura emotionala negativa). Eram cu fii-mea la desene si tocmai incepea un serial cu baby-monstri (adica nu direct monstri, ci putin indulcit cu ‘’baby’’). Pana sa ma dezmeticesc, vad cateva figuri colorate mici care fac galagie, zic hai sa ma uit ca-s haiosi, ca fiind niste copilasi monstri in vacanta; incep sa se planga ca se vor plictisi in casa, pt ca afara ploua (nu-s de acord; in casa poti face multe lucruri interesante). Apare insa o monstruozitate-profesoara care le arata 2 pereti inalti plini de carti si incearca sa-i starneasca la citit (imi zic ca e ok desenul, totusi, si-l las sa curga). Copilasii nu accepta, cica e prea greu sa citeasca singuri (hm!, imi zic ca ceva bun se va intampla cand profesoara ii va face sa inteleaga rostul lecturarii). Imediat insa, apare un robotel simpatic cu ideea sa le citeasca el o poveste. Copiii sunt extraordinar de incantati de idee (deja de la partea asta decid sa inchid TV-ul, dar incepe caraiala cu fii-mea). Despre ce credeti ca au ales copiii sa li se povesteasca? Despre monstri. Si uite-asa am decis sa sting TV-ul, cu riscul unei mari mahniri in sufletelul fetitei mele. Evident ca s-a bosumflat, ulterior am descoperit ca in marea ei suparare si-a scris intr-un jurnal pareri despre mine (cea mai rea mama etc…). Pt purtarea lipsita de intelegere, am decis sa o las in camera ei asa bosumflata, in ideea ca apele se vor linisti de la sine atunci cand va intelege ca a gresit. Cand se mai intampla asa, ea vine singura la mine cu pareri de rau pt ca ii displace disconfortul sufletesc atunci cand suntem suparate una pe alta. Recunosc ca fac in asa fel incat sa-i aranjez venirea catre mine cat mai repede. Asa s-a intamplat si acum. Si atunci am stat de vorba cu ea exact ca si cu un om mare. Si a inteles, sa stiti, pentru ca raspunsurile pe care mi le-a dat la intrebari au fost mult peste asteptarile mele. Am inteles atunci pentru a mia oara, daca mai era nevoie, ca sufletul de copil este o floare delicata ce se poate rupe la cea mai mica suflare de vant si, daca-si revine, pastreaza pana moare stigmatul rupturii, de care stigmat (sub forma unei trairi negative) se va folosi in momentele dificile din viata dezechilibrandu-se prin pierderea armoniei cu sine. De aceea, tot ce voi scrie va fi un strigat disperat pt voi sa faceti ceva pt a proteja copilaria, pt a nu mai fi neatenti la modul de prezentare a vietii. Educatia pe care le-o facem noi azi nu se compara cu educatia lejera si lipsita de griji pe care ne-o faceau ai nostri parinti. Noi trebuie sa fim atenti la infinit mai multe lucruri, pentru ca tot ce inseamna odios se insinueaza in toate.

     Sa va spun ce gasesc eu ca fiind odios:

     Odioase sunt aceste desene despre care va spuneam mai sus, si ce am descris eu este inca ceva naiv si minor. Copiii deja stiu ce inseamna un zombie, daca ii intrebi. Cer sa li se faca astfel de desene pe piele la petreceri, le plac costumatiile cu specific, ii incanta tot ce tine de monstruozitate. Nu este vina lor! Vina ne apartine in exclusivitate si fara nuante! Prima noastra natura este cea pe care, prin nastere, o primim de la Dumnezeu. Toti copilasii sunt suflete pure, iubitoare, calde si atente. A doua natura este obisnuinta, care se instaleaza prin educatie. Cei care astazi incearca sa instaureze tendinta unei asa-zise ‘’deschideri’’ cunosc aceste lucruri si fac orice sa ne educe copiii in spiritul obisnuirii cu uratul, cu morbidul, cu desacralizarea. Desenele si filmele pt copii, cu magicieni si preocupari oculte stau marturie (dar nu numai). Cand este prea tarziu si vreti sa refaceti inapoi drumul pt a va proteja copilul, se lasa cu suparari, jigniri, rupturi si distantari nedorite. Apoi va intrebati de ce copilul a ales un drum gresit. Nu cred ca exista ceva pe lumea asta care sa justifice indepartarea de propriul copil, cu atat mai mult niste desene si filme idioate. Nu subestimati influenta acestora, copiii sunt bureti care absorb ad-literam tot, interiorizand, pt ca apoi sa se comporte in consecinta. Ce vine pe lume ca atare este doar pruncul, restul devine. Si devine pas cu pas, fie ca vorbim de omul frumos, fie ca vorbim de omul urat.

     

     Odioase sunt jucariile care, deasemenea, trateaza tema monstruozitatii. Fetitele sunt incantate de vitrina cu papusi si, daca au posibilitatea sa aleaga, aleg papusa care are cel mai dulce zambet si cea mai stralucitoare rochita, si daca mai e si-un set de accesorii, eventual animal de companie, gata-i alegerea! Printr-un exercitiu de imaginatie, papusa sa zicem c-ar fi un contract (adultii fac intelegeri  agrementate prin contracte prin care, dupa semnare, ambele parti au niste obligatii) intre copil si jocul lui specific varstei, joc prin care-si invata/exerseaza rolurile de adult. Acest contract-papusa e semnat in baza zambetului dulce al papusii. Insa contractele suporta deseori modificari/adaugiri prin acte aditionale. Ei bine, aici incepe partea interesanta: detaliile din spatele zambetului papusii sunt niste acte aditionale – dinti de vampiri iesind de sub niste buze vulgare, in loc de urechi antenute, in loc de 5 degete doar 3 degete care se termina cu gheare ascutite, pielea e albastra sau gri sau verde, bazinul si sanii papusii sunt in mod exagerat bombate, pupilele ochilor nu reflecta o corola de floare, ci un cap de mort, ba chiar unele papusi se pot descompune si recompune cu piese care se gasesc de vanzare separat (Zombie Monster High –parintii stiu bine despre ce vorbesc!), respectiv maini, picioare, capete. Animalul de companie este evident un paianjen sau un gandac scarbos, ori un monstru (care se numeste, pt indulcirea conceptului, monstrulet). Toate accesoriile papusilor au capete de mort in relief sau desenate, baghete magice si gama suporta variatii infinite pe aceeasi tema. Iar acestea, culmea, sunt unele din cele mai scumpe papusi. Daca te impotrivesti cursului, in mod cert se va gasi altcineva care-i va face cadou copilului tau aceasta papusa, deoarece copilul tau iti va spune ca nu este primit in trupa prietenelor pt ca ea nu poseda o asemenea monstruozitate. E de ‘’no comment’’ faza, credeti-ma. O papusa care zambeste dulce e frumoasa, precum un contract cu date clare e placut sa-l semnezi si sa-l onorezi, nu-i asa? Dar cand una din parti doreste sa strice frumosul si eu constat ca nu compatibilizam pe noile idei propuse printr-un act aditional, se va astepta rabdator si chiar intr-o maniera aparent prietenoasa pana cand cealalta parte va ajunge sa ma cunoasca atat de bine,incat va sti ce argument sa-mi aduca pt a ma convinge. Toate, dar absolut toate argumentele de convingere au la baza propriile noastre slabiciuni vanate si descoperite de altii, pt a putea fi apoi folosite in deservirea scopului celui ce convinge.Asa si nu altfel merge schema aceasta. Asa inteleg eu sa justific aparitia unor jucarii monstruoase care, fie vorba intre noi, ce poti face cu gheare la maini? De mangaiat e exclus. Ce sentimente-ti inspira privirea cuiva in care vezi oglindindu-se un cap de mort, in loc de floarea-soarelui sau imensitatea marii?Ce poti face cu micutul monstrulet al papusii, daca nu sa-l protejezi, sa-l cresti, sa ai grija de el, sa-l aperi… aici e intrebarea: de cine sa aperi un monstru? Este agresiva aceasta imensitate de odiosenii care, chiar daca existausi pana acum (potential), au deja loc de cinste in vitrine, in reviste, la TV,in carti si iata, in viata noastra de zi cu zi. Eu imi traduc aceasta mizerie prin aceea ca initiatorii unor asemenea porcarii isi spun ‘’uite ce e, daca nu-i putem umple de rau rapid, sa-i obisnuim pas cu pas, dar din fasa prin a le pastra principiile lor de viata, dar insinuandu-ne noi fara ca ei sa-si dea seama”.Sigur, orice pui e dragalas, pana si unul de monstru. Dar de ce trebuie fetita mea sa se joace exersandu-si atasamentul fata de un monstru? Unde se doreste sa se ajunga?

     Odioase sunt hainele care au ca noua tendinta folosirea de materiale exceptional de frumoase, de o calitate superioara, dar (!!) care au un decolteu impresionant pe care este incrustata in cristale swarovski o cruce si, ca si cand n-ar fi destul de absurd, sub cruce sau pe cruce este si-un craniu cu orbitele negru mat. Cu alte cuvinte, ce sa intelegem? Ca domnisoara care poarta asa ceva, chiar daca-si expune sanii, o face ca o credincioasa? Sau ca o credincioasa pana si dincolo de moarte? Nu cred ca domnisoara ar fi de acord sa-si strice coafura purtand un batic intr-o manastire (in cazul in care s-ar duce din proprie initiativa). Asa gandesc eu. Dar cad intr-o capcana voit intinsa atat pt domnisoara, cat si pt mine. Poate ca domnisoara nu e asa analitica d.p.d.v. al simbolisticii hainelor pe care le poarta, sau a accesoriilor. Ea nu stie ce transmite, ea chiar e credincioasa, dar superficiala ca multi alti tineri (de necondamnat, de nejudecat) si dornica de-a fi in trend. Adultul care-i impune cu brutalitate sa nu poarte asa ceva devine dusman, iar daca vreo fata bisericeasca i-ar spune asta, ar indeparta-o de biserica aruncand-o in iluzia cautarii unui dumnezeu al ei, asa cum multi pretind ca-l au. Nu,Dumnezeu nu este al nimanui, nu trebuie noi, oamenii, sa-L inventam, El exista si noi suntem ai Lui. Capcana in care cad eu este s-o judec si s-o condamn, s-o indepartez, s-o evit. De aici, alienarea intre oameni si ruptura sufletelor noastre. In aceeasi categorie gasesc accesoriile gen genti, agrafe, bratari, pantofi etc care invoca capetele de morti. Desacralizare, batjocura, superficialitate – asta se urmareste. Si ne mai miram de una…. si-alta…

     Odioasa e mancarea care, chiar lasata in caldura multa vreme,nu se strica sau care e supusa modificarii gusturilor prin substante chimicesi/sau aditivi care-o fac pufoasa, lucioasa, aromata, colorata si mai-stiu-eu-cum. Toate aceste produse creeaza o dependenta de care nu avem habar, de-aia ne trezim pufosi. Organismul digera ceea ce el recunoaste ca natural, pt ca ii e cunoscut un produs natural si-l poate distribui la creier, inima si pe unde-l mai distribuie, resturile neramanand in organism. Insa o pasta, un praf sau un cauciuc nu poate fi digerat, nici macar recunoscut, iar organismul isi dezvolta mecanisme de aparare, ajungand in cele din urma ca ceea ce mancam sa fie un atac, nu o placere, pt propriul organism, o otrava si nu o hrana, in final o sursa de activare a unui cancer sau mai stiu eu ce boala. Dar pana la o boala de gravitatea celei amintite, se instaleaza un alt ritm in organismul nostru– lent, si care cere satisfactii rapide, pt ca nu mai avem energie sa facem alte activitati fizice inafara dusului gunoiului, mersului la/de la serviciu si uneori o piata rapida de la supermarket. Iar lenea este generatoare de discutii intr-un cuplu, si nu numai, este mama oricarui pacat. De ce faci asta? – de lene!De ce nu faci asta? – de lene!

     Odioase sunt polemicile in care ne aruncam unii asupra celorlalti pe diverse teme spunandu-ne unii altora ca ne credeam mai deschisi, mai toleranti, deci conchid eu ca ‘’mai buni’’, nu? Pai adevarata deschidere este sa accepti si opinia celuilalt nu ca opozanta, ci sa incerci sa intelegi care dintre cele 2 pozitii e superioara celeilalte sub aspectul beneficiilor si al obtinerii unei armonii in primul rand cu tine insuti. Da, si eu sunt categorica pe anumite subiecte, dar sunt subiecte care nu aduc consecinte dezastruoase nimanui niciodata, sunt subiecte care ma privesc personal, sunt propriile mele principii de viata dupa care traiesc. Si eu zic ca traiesc bine, daca ma simt bine cu mine si, din binele asta transmit celorlalti bucurie de viata, putere sa mearga mai departe urmandu-si visele frumoase si reusind sa deschid in ei dorinta de-a gasi intotdeauna adevarul universal, nu al meu sau al altuia. Nimic nu ne apartine inafara propriei persoane, iar asta o pot scrie acum, si tu o poti citi pt ca Dumnezeu a facut posibil sa am maini s-o scriu si tu ochi s-o citesti. Doar asta merita multumire, si, inafara de multumire, devenim responsabili pt tot ce facem/gandim/spunem. Ne lansam in discutii lungi si traim sentimente uneori contradictorii, dar la final nu solutionam nicicum discutia. Atunci, la ce bun atata risipa de cuvinte? Si tineti cont ca uneori ne lovim si de cuvinte grele, spuse de noi si/sau de ceilalti. Daca noi (ne) pierdem intorcand spatele unul celuilalt, cineva sigur are de castigat din aceasta risipa energetica si emotionala lansata aiurea in Univers, pt ca resentimentele au puterea sentimentelor, cu imensa deosebire ca resentimentele sunt lansate precum undele radio intr-un spatiu negativ care, daca pt noi e gol, pt alte lumi e oaza de incarcare. Sa nu ne jucam, zic, cu ceea ce gandim, pt ca singura lege general valabila a acestei lumi este legea atractiei (ce gandim ajunge sa ni se intample). Daca eu las de la mine,tu lasi de la tine pe un fond de deschidere reciproca si cu singura justificare fiind aceea a aflarii adevarului, Dumnezeu ne ajuta rasplatindu-ne dorinta de inaltare spre Lumina si nu ne lasa niciodata in bezna ratacirii, a disperarii, a urii, a fricii. Este nevoie doar de rabdare si buna-vointa, caci doar vointa nu e de-ajuns.

     Odios este tot procesul educational care se vrea a fi implementat in scoli. Se doreste scoaterea religiei, asta in conditiile in care au fost initial ani de zile pregatite treptele catre aceasta cadere (caci sunt trepte pe care le coboram, nu le urcam) prin instituirea Drepturilor copilului. Nu sariti sa-mi dati in cap. Cititi-le cu atentie (o vreme le-am predat, cand eram profesoara de cultura civica) si veti vedea ca ascund cu multa viclenie pasaje care instiga la o independenta fortata a copilului fata de adult prin iluzoria parere ca copilul poate decide singur, pasaje care sunt atent si strategic construite ca sa lase portite de interpretare subiectiva, pasaje care nu fac nimic, dar nimic altceva decat sa lucreze in mod persuasiv pt a intari o idee anterioara de care initial nu eram convinsi s.a. O alta treapta ar fi aceasta cu recunoasterea homosexualitatii, acum aflu ca se lucreaza intens la acceptarea pedofiliei, desigur ca pe acest fond deja pregatit ca un car alegoric, religia in scoli pare o chestiune perimata, ba chiar de moda veche, limitativa sau mai stiu eu cum o numesc cei ce n-au inteles in ansamblu tot fenomenul.

     Odios este tot ce atinge copilaria folosindu-se de exact acele lucruri din viata care sunt fie taine in crestinism (botezul, casatoria,moartea), fie lucruri din care ne tragem seva noastra de oameni cu adevarat buni si care avem sansa incredibila de-a vedea chipul lui Dumnezeu, precum sentimentul nobil al iubirii care azi e desacralizat prin trambitarea pe toate caile a libertatii sexuale, initial pregatita prin programe de vaccinare impotriva bolilor cu transmitere sexuala si apoi aclamata ca nevoie de eliberare din cutumele invechite. Dar nimeni nu se gandeste sa spuna copiilor nostri ca, inainte de-a vorbi despre actul sexual trebuie sa inteleaga sensul acestui cuvant si ca, inainte de-a intelege sensul cuvantului ‘’sex’’ (pe care copiii ajung sa-l foloseasca inainte de-a capata abilitatea de a cauta in dictionar un cuvant, asa cum cere tema la romana), trebuie sa inteleaga ce inseamna sa iubesti, sa creezi un atasament, sa descoperi in celalalt punctele comune de comunicare si chiar sa le creezi, sa te lasi inspirat de o alta persoana si sa reusesti sa inspiri, la randul tau, nimeni nu se gandeste ca vaccinul HPV nu lucreaza pe cauza, ci pe un eventual efect (caci acest vaccin este util doar celor care au parteneri variati, instabili, pentru restul aducand mai multe riscuri), nimeni nu se gandeste sa explice adolescentilor ca inceperea vietii sexuale marcheaza inceputul maturizarii cu asumarea de responsabilitati, nimeni nu se gandeste sa inspire copiilor placerea de-a avea responsabilitati inca de mici (caci responsabilitatea este o onoare, o binecuvantare care spune despre tine ca esti un om capabil, nicidecum nu e o corvoada), nimeni nu se gandeste sa explice ca, oricat de sanatosi ar fi cei doi parteneri, ei fac prin sex, strict fiziologic, un schimb de fluide si implicit de virusi/bacterii (virusi/bacterii care exista in mod firesc in orice organism) si ca de aceea e necesara o perioada frumoasa de acomodare prin sarut (care perioada le va fi cel mai mare ajutor in momentele de rascruce), pt ca apoi organismele sa se recunoasca si sa se accepte fara riscuri. Sexul fara aceasta pregatire o fi plin de pasiune, insa d.p.d.v. fizic poate fi un dezastru, pt ca activeaza anumite boli (repet: chiar daca ambii parteneri sunt 100% sanatosi) din tendinta naturala de aparare a organismului fata de substante noi (bacterii, virusi), caci fiecare e diferit sub aspectul compozitiei. Peste tot vad manuale si carti colorate pt copilasi chiar (!!) in care un baietel si o fetita trec prin aventura vietii. Iar mai nou, se doreste predarea educatiei sexuale in scoli. Sexul, asa cum il inteleg eu, ca generator de iubire si neaparat numai din iubire, este un subiect de profunda intimitate, nu este de discutat la o clasa cu 20-30 de alti copii care nu vor face decat sa arunce in penibil subiectul incepand sa chicoteasca de ras sau facand glume copilaresti, specifice varstei, sau in pauza incercand, doar din curiozitate, sa practice teoria de la ora. Firesc, ca orice proces care cere timp si rabdare,  este cadrul restrans dintre mama si/sau tata cu copilul. In adolescenta toti avem secrete de genul asta, si fiecare a avut in mod cert o prietena/un prieten cu care a discutat aceste lucruri, insa niciun copil nu se va simti in largul sau, din proprie initiativa, sa trambiteze in prezenta a 20-30 de copii un subiect de o asemenea delicatete. Nu trebuie sa invatam sexul ca pe ceva tehnic, caci l-am dezvraji de misterul descoperirii si ne-am trezi dezamagiti de ‘’performante’’, in loc sa depunem eforturi sa armonizam, eforturi care ne sudeaza dand valoare unei relatii. Trist! Si ne mai plangem ca fetele sunt lipsite de feminitate calda, iar baietii exceleaza in tupeu?, asta in relatiile fata-baiat. De restul nici nu mai are rost sa aduc discutia!

     Odios mi se pare ca m-am asezat sa astern despre asemenea lucruri eu, care, cand aveam putin timp liber, imi placea sa scriu despre frumosul din aceasta lume unica! Dar trebuie sa scot din mine toata aceasta obida, caci sunt intrigata pana la disperare, sunt speriata cu adevarat pt copila mea, si nu numai pt ea, sunt scarbita de atatea mizerii care ni se baga pe gat cu forta si noi, pt ca am fost educati sa fim toleranti, le acceptam fara cracnire. Asta cred ca este o slabiciune de care cineva in mod voit incearca sa profite. Altfel, de ce toate aceste mizerii? Va intreb sincer si sunt dispusa sa accept un pct de vedere simplu si clar care sa-mi dea un alt raspuns, mai frumos, decat cel pe care l-am aflat eu. Dar cred ca nu exista.

     Ce sa mai zic, am zis destule… va doresc sa va pastrati puterea de-a ramane simpli, curati, frumosi si calzi. Doamne, de cata rabdare si intelepciune  vom avea nevoie in vremurile ce urmeaza…! Ajuta-ne, Doamne!

monografii sufleteşti: Insula Vantului

monografii sufleteşti: Insula Vantului:      Au trecut 9 ani de cand ne cunoastem, eu si fetita mea. Cu toate astea, suntem impreuna dinainte si dincolo de timp, doar ca din an in ...

Insula Vantului

     Au trecut 9 ani de cand ne cunoastem, eu si fetita mea. Cu toate astea, suntem impreuna dinainte si dincolo de timp, doar ca din an in an asteptam implinirea lui cu darurile aferente. Eu le numesc comori. Uneori le gasim abia cand ne pierdem busola, harta si farul calauzitor.

~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~

     Trecusera cativa ani de cand traiau, o maimutica si un papagal – prieteni nedespartiti, pe o insula. Era o insula a fericirii depline, in care nu lipsea nimic si era foarte multa liniste.

     Dar insula aceasta avea ceva deosebit de orice alta insula. De fiecare data cand vantul adia si atingea frunzele ca niste sabii ale palmierilor, suiera un cantec al naturii in strofe, iar la fiecare strofa aparea deasupra insulei cate ceva, de fiecare data altceva.

     
     O data, pe cand maimutica isi descoperise degetele si se juca incantata cu ele, si-a atins degetele aratatoare batandu-le usor, apoi din ce in ce mai tare. A adaugat si degetele mijlocii, batand din ele doua cate doua, apoi cu inelarele si, cand a batut din palme, si-a dat seama ca sunetele pe care le scoteau degetelele ei semanau a cantec de ploaie. De dragul ei, natura i-a facut jocul si a pornit o ploaie usoara. Se acompaniau amandoua – maimutica cu degetele si ploaia cu stropii. Ploaia a fost scurta, iar vantul prin frunze a facut sa apara un curcubeu deasupra insulei. Maimutica a invatat repede aceasta strofa si, de cate ori isi dorea un curcubeu, batea din degetele. Era simplu. Aparea curcubeul si asa a reusit maimutica sa-i boteze fiecare pana a papagalului dupa culorile curcubeului. Cel mai mult ii placea galbenul, simtea ca o umple de bucurie!

     
     Alta data, cand maimutica statea intinsa la soare si se gandea cata liniste e pe insula aceasta pe care locuia, a inceput sa zambeasca, vantul adia caldut si, dintr-odata, pe cer au aparut norisori albi si pufosi. Imaginea la care se gandea maimutica, vantul ii transforma norul in acea imagine. De exemplu, daca se gandea la frumusetea florilor de pe insula, vantul transforma toti norisorii in flori. Daca se gandea la papagalul ei, vantul transforma norisorii in pasari care-si intindeau aripile si zburau. Daca se gandea la joaca cu prietenele ei, toti norisorii deveneau maimutici care se agatau una de coada celeilalte si topaiau pe cer. Daca se gandea la banane, toti norisorii deveneau lunguieti, ca bananele, pentru ca apoi, daca se gandea la nuci de cocos, toti norisorii sa se transforme in ghemotoace de vata pufoase. Maimutica invatase si aceasta strofa. De fiecare data cand dorea sa priveasca spectacolul norilor, zambea si vantul ii transforma norii in imagini. Asa si-a dat seama ca nori sunt precum zambetele: intotdeauna apar din senin si se transforma mereu.

     
     Alteori, vantul batea destul de puternic pe insula si atunci maimutica se speria, pentru ca nu putea sta sub cerul liber, din cauza ca, micuta fiind, vantul ar fi dus-o prin locuri pe unde nu si-ar fi dorit sa ajunga. Si atunci statea in coliba ei mesterita chiar de ea din tulpini de bambus asteptand cuminte ca vantul sa se mai potoleasca. Ii placea tare mult sa bea dintr-o jumatate de nuca de cocos laptele acesteia. Isi facea un pai dintr-un fir de iarba si-si savura licoarea privind afara la dezlantuirea naturii. Intr-una din aceste zile furtunoase, cand vantul parea ca nu iarta nimic in calea lui, maimutica a descoperit ca nu mai are nuci de cocos in coliba. A iesit putin din coliba, a luat o frunza mare de palmier (din acelea care sunt ca evantaiele mari, chinezesti) si a inceput s-o fluture sub cocotierul incarcat de nuci. Sa se catere era prea riscant, vantul ar fi putut-o tranti la pamant. Cum flutura ea din frunza de palmier sub nuca pe care pusese ochii, vantul s-a intetit si a ajutat-o sa fluture mai puternic din frunza, nuca de cocos a inceput sa se clatine si a picat apoi la picioarele maimuticii. Fericita, a luat-o repede in coliba si s-a asezat la savurarea lapticului. Asa a inteles ca, atunci cand esti precaut, poti folosi vantul in favoarea ta. De fiecare data cand se pornea furtuna, maimutica iesea la culesul nucilor de cocos din fata colibei (niciodata nu se indeparta!). A invatat si aceasta strofa repede, si ajunsese deja sa aiba o intelegere cu vantul.

     Intr-o seara, dupa o zi in care fusese foarte cald, vantul a adus un aer racoros pe insula, asa ca maimutica s-a gandit sa profite si sa se bucure de racoarea noptii, a urcat pe cea mai inalta stanca de pe insula, s-a intins pe spate si a inceput sa priveasca cerul. Ziua n-ar fi putut face asta, deoarece caldura ar fi toropit-o. Dar noaptea, cand vantul batea, era o placere! Cum statea ea asa intinsa, picior peste picior, cu manutele sub capsorul ei mic, au aparut doua stele. Cand le-a vazut, a crezut ca cerul este o oglinda in care-si vede ochisorii ei stralucind si si-a chemat repede prietenul papagal ca sa-i arate minunatia descoperita. Cand a venit papagalul, au mai aparut inca doua stele. Vazand asta, l-a rugat pe papagal sa zboare repede si sa le cheme pe celelalte maimutici care, cum au auzit de grozavie, au venit intr-un suflet. Cand au ridicat ochii spre cer, acesta s-a umplut de stelute stralucitoare - unele mai mici, altele mai mari. Maimutica a inteles ca nimeni nu e niciodata singur noaptea, ca cerul este o oglinda a ochilor si, daca ar putea aprinde o lumina maaaare cat un cer, atunci s-ar vedea si restul chipurilor. Dar tot ce conta erau privirile pline de viata, ochii care clipeau des a bucurie. De fiecare data cand se simtea singura urca pe stanca insulei unde vantul adia, iar maimutica vedea ochisorii tuturor fiintelor din jurul ei.

     Asa treceau zilele linistite ale micutei maimute si-ale prietenului ei papagal. Invata mereu strofe noi si se distra de minune, caci era o eleva plina de rabdare si curiozitate in acelasi timp. Vantul o obisnuise cu tot felul de surprize deasupra insulei, iar maimutica deja stia ca el ii arunca de sus, din cer, tot felul de distractii.

     Dar vezi ca, intr-una din dimineti, dupa ce noaptea fusese o ploaie cumplita, iar la orizontul marii se vedeau nori albastri-violet si fulgere, vantul i-a adus o mare surpriza, si aceasta surpriza nu mai venea de sus, ci din apele marii, purtata incet-incet de vant spre tarm. Vantul stia sa aduca, asadar, surprize si de jos. Hmmm... Curioasa din fire, s-a dus repede sa vada ce plutea in deriva aproape de malul marii. Era un fel de coaja de nuca de cocos, injumatatita, dar uriasa, in care erau infipte niste bete legate cu carpe pe care vantul le umfla cateodata atat de tare, incat uriasa coaja de nuca inainta foarte repede, pana ce a ajuns la tarm si s-a impotmolit in nisipul ud de acolo.

     I se facuse putin frica, nu stia ce va urma, ce ascunde aceasta nuca de cocos gigantica, dar, cum stia ca vantul intotdeauna ii aducea lucruri bune, si-a facut curaj si a inaintat spre noua aparitie de pe insula. Sigur ca da, era vorba despre o corabie! Numai ca maimutica noastra nu mai vazuse asa ceva niciodata. Pe acolo nu treceau corabii. Cand s-a apropiat mai bine, a vazut doua manute atarnand peste marginea corabiei. Erau micute ca ale ei, asa ca a sarit si le-a prins. Dintr-odata, manutele s-au transformat intr-o fiinta dragalasa, fara blana pe corp, dar cu o blana ciufulita si lunga pe cap, cu doi ochisori la fel de stralucitori ca ai ei, si cu un glas colorat precum curcubeul. Era o fetita de 9 ani, putin speriata si murdara, foarte infometata si la fel de curioasa ca maimutica.

     S-au luat de mana si maimutica a dus-o la ea in coliba, unde i-a dat sa bea lapte din nucile ei de cocos, apoi i-a zambit, a pieptanat-o cu un os de peste si i-a impletit parul intr-o codita care semana mult cu codita ei din spate, cu exceptia faptului ca daca o tragea de ea, pe fetita o durea si scotea un tipat scurt si ascutit, in loc sa se arunce din copac in copac ca celelalte maimutici. S-au imprietenit si se jucau tare frumos impreuna, iar fetita i-a povestit ca ea calatoreste impreuna cu tatal ei pe acea corabie esuata. I-a povestit cat de tare s-a speriat cand au trezit-o, peste noapte, niste leganari puternice ale corabiei, atat de puternice de credea ca se vor rasturna. Si isi mai amintea, din acea noapte de cosmar, ca un fulger le-a lovit unul din catarge atat de puternic incat s-a spulberat, carma cu care tatal ei incerca sa aduca corabia pe traseul lor s-a rupt, i-a zburat busola din maini si farul calauzitor a disparut in negura noptii. Apoi l-a vazut trantit la podea si de atunci parca a dormit adanc pana in dimineata aceasta. Maimuticai i s-a facut mila auzind aceasta poveste plina de aventuri si, ca s-o inveseleasca pe fetita, a tras-o de codita, numai ca fetita s-a pus pe un tipat atat de puternic, incat imediat a aparut langa ele tatal acestei mici fapturi dragalase, speriat si furios. Privirea lui, insa, nu avea nimic din dragalasenia fetitei. Fetita i-a sarit in brate bucuroasa de revederea lui, insa tatal a insfacat maimutica dintr-o miscare, a legat-o si a mai dezlegat-o abia dupa ce a bagat-o intr-o cusca pe care o avea pe corabie.

     Maimutica s-a intristat tare rau. Nu mai putea face nimic si se simtea tradata de vant.

     Dupa ce a inteles ca e incuiata, a vazut ca langa ea mai erau si alte custi. Intr-una din ele era prietenul ei - papagalul, in alta era un pui de crocodil de care nu-ti putea fi teama daca-i intelegeai tristetea din priviri, in alta cusca era incuiata o zebra slaba, care refuza sa manance din iarba ce-o avea langa ea, in alta cusca era incuiata o pisica salbatica ce naparlea, iar in cusca de langa el erau incuiati doi porcusori de Guineea foarte galagiosi.

     Dupa ce a vazut toate aceste cutii din sarme pline de animale, dar animale triste, a observat ca insula ei devine din ce in ce mai mica, iar largul marii din ce in ce mai mare.

     A auzit-o pe fetita cum il ruga pe tatal ei sa n-o incuie pe maimutica, caci e prietena ei. Apoi l-a auzit pe tatal ei cum ii explica cu blandete ca nu trebuie sa se lege de niciunul din aceste animale, pentru ca altfel ei doi vor muri de foame. Fetita nu prea intelegea cum te-ar putea ucide iubirea, dar nu vroia sa-si supere tatal. Il vedea zi de zi cum se ocupa cu toate: conducea corabia dupa niste harti precise si nu trebuia sa greseasca nici macar cu un val, mereu era cu ochii in busola sau dupa vreun far calauzitor, pescuia, gatea, ii asigura toate mesele fetitei, avea grija sa distileze apa marii pentru a-i da apa proaspata si curata, ii spala cele doua rochite pe care le avea, ca sa fie mereu curata, o pieptana si ii prindea parul intr-un coc strans, peste care ii lega un baticut alb. Avea grija sa nu-i lipseasca nimic din cele necesare supravietuirii, insa parca fetita si-ar fi dorit sa-i povesteasca si ei despre culorile din harti, despre sagetile din busola, despre luminile farurilor, sa-i explice de ce unele valuri erau verzi si altele albastre, i-ar fi placut sa-i puna mancarea in farfurii colorate si sa manance impreuna, i-ar fi placut sa stie sa-i impleteasca parul, asa cum stia maimutica si si-ar fi dorit, poate mai mult ca orice din tot ce se putea in acele conditii pe mare, sa-i spuna cate o poveste seara, inainte de culcare, in timp ce corabia o legana ca intr-o poala de mama buna.

     N-a fost chip sa-l induplece.

     De aceea, fetita incepuse sa se duca in fiecare noapte, pe furis, la cusca maimuticii si-i ducea din apa ei proaspata. Dupa doua seri, fetita a reusit sa descuie cusca si o lua pe maimutica pret de cateva ore cu ea. Se ascundeau amandoua sub o banca de pe corabie, pazite de ochii ageri ai tatalui-capitan.

     Au fost cele mai frumoase seri acelea, caci fetita ii spunea maimuticii despre fericirea ei de-a avea o prietena atat de buna, despre tristetea ei de dinainte de-a fi cunoscut-o, despre singuratatea ei, despre dorul de-a ajunge acasa si despre visele ei frumoase. Maimutica a intrebat-o de ce calatoresc ei pe mare, de unde si catre ce destinatie? Iar fetita i-a raspuns ca tatal ei are un circ intr-un mare oras si cauta animale mai deosebite pentru acest circ, ca sa le dreseze si sa faca niste numere de senzatie. Astfel, vor incanta toti copiii si vor castiga multi bani, iar viata lor va fi mai usoara. Atunci, maimutica i-a spus ca banii nu fac viata mai usoara. Viata ei era usoara si fericita fara bani, inainte de-a fi inchisa.

     Fetita a parut tare mirata si i-a marturisit ca nu intelege cum ar fi viata fara bani. Fara bani nu se pot cumpara jucarii, nu poti merge la filme, nu poti manca bunataturi...

     Insa orele treceau si maimutica nu apuca sa povesteasca prea multe cu fetita, caci la miezul noptii capitanul intra in cabina sa verifice daca fetita doame linistita. Si astfel, ele se desparteau inainte sa apuce sa discute prea multe.

     In seara urmatoare continuau de unde ramaneau. Insa peste zi, maimutica se gandea in singuratatea si apasarea custii ei, il vedea pe prietenul ei trist si pe toate celelalte animale chinuite si incepuse sa-si faca astfel un plan al salvarii acestora. Dar isi dadea seama ca i-ar fi tare greu, de dupa gratii. Trebuia sa ajunga, intai de toate, la inima impietrita a capitanului de vas. Si ce putea gasi bun in inima acestuia, daca nu iubirea lui pentru fetita?

     Intr-o zi, pe cand capitanul pescuia chiar langa cusca maimuticii, ea a inceput sa bata din degetelele aratatoare, apoi si din cele mijlocii, inelare si cand a batut din palme, vantul a adus o ploaie scurta, dupa care a iesit un curcubeu splendid! Tatal fetitei a fost tare fericit ca a prins mai mult peste si a inteles de unde a pornit totul. S-a bucurat in sinea lui, dar era prea mandru sa-i zambeasca maimuticii.

     A doua zi, capitanul a alunecat pe puntea uda de la ploaie si a ramas mult timp intins acolo, cu fata in sus, spre cer, pentru ca i se intepenise spatele intr-o durere care-l facea sa nu se mai poata misca deloc. Maimutica s-a intins si ea pe spate si s-a straduit din greu sa-i reuseasca a zambi, dar a ajutat-o gandul ca totul se va sfarsi cu bine; vantul a inceput sa adie, cerul s-a umplut de norisori pufosi, iar capitanul a putut sa vada limpede cum unul din nori parea a fi chiar el, celalalt fetita lui care-i sarea in brate in timp ce el o mangaia si erau inconjurati de nori patrati, care se transformau pe rand in cate o pasare ce zbura libera, o zebra care alerga elegant pe cer, o maimutica ce se juca cu coada fetitei lui, o felina ce facea salturi incredibile, doua mogaldete ce se fugareau prin tot cerul si un crocodil care stergea cu coada lui toate imaginile... Atunci, tatal s-a ridicat de pe podea si i-a zambit pentru prima data maimuticii.

     In acea seara, capitanul cel dur si-a luat fetita in brate pe punte, a descuiat apoi custile maimuticii si a papagalului, si s-au asezat in liniste pe o banca. Au inceput sa straluceasca stelele, iar maimutica i-a povestit fetitei ca stelele sunt ochii prietenilor si i-a mai spus ca, cu cat ai mai multi prieteni, cu atat vor straluci mai multe stele pe cer. Tatal ei a adormit, astfel ca fetita a descuiat toate custile, iar animalele au fost fericite si recunoscatoare pentru eliberarea lor.

     Cat timp a durat noaptea aceea magica, vantul a facut o minune sufland puternic in velele corabiei. Spre dimineata, corabia era impotmolita pe tarmul unei insule necunoscute, de unde se puteau zari zebre in iarba si crocodili tarandu-se printre mlastini. Zebra si puiul de crocodil au plecat multumind fetitei cu sufletul bun.

     Cand s-a trezit capitanul, si-a dat seama ca toate custile sunt goale, dar nu s-a mai maniat ca in trecut. A cules de pe acea insula fructe proaspete si au pornit mai departe. Iar in lunga lor calatorie spre marele oras de unde veneau, au mai poposit si pe alte insule, unde au eliberat porcusorii de Guineea si pisica salbatica, apoi s-au aprovizionat cu apa proaspata si fructe gustoase, pe care le-au acoperit spre pastrare cu frunze uriase de palmieri.

     Ramasesera maimutica si papagalul pe corabie, alaturi de ei. Capitanul nu stia ce sa faca... era greu de gasit pe hartile lui Insula Vantului, pe care esuasera in timpul acelei furtuni napraznice. Nu mai avea nici busole, iar faruri nu se vedeau in noapte. Nici macar nu auzise vreodata de existenta acelei insule. Singura posibilitate era sa mearga impreuna, toti patru, in orasul din care venisera fetita si tatal ei.

     Insa maimutica avea alt plan. A luat una din frunzele de palmier de pe fructe si a inceput s-o fluture in sus, imaginandu-si ca soarele este o nuca de cocos din a carui caldura si lumina trebuie sa se hraneasca.  Vantul s-a pornit imediat, caci tare o mai iubea pe maimutica, a umflat panzele velelor si au ajuns seara tarziu pe tarmul Insulei Vantului, fara harti si fara busole.

     Tot ceea ce invatase maimutica in momentele ei de liniste pe insula, ii folosise pe deplin in aceasta aventura, si-i folosise nu numai ei, dar lectiile ei simple de viata ajutasera sa fie eliberate atatea suflete!

     Nu cred ca trebuie sa va mai spun ca tatal fetitei s-a imbunat mult in acele zile cat au locuit pe insula, caci au ramas cateva zile acolo cu totii.

     El si fetita au pastrat secreta existenta acestei insule dupa ce au descoperit-o, si periodic incarcau corabia cu nuci de cocos de pe Insula Vantului, caci aveau un gust deosebit de alte nuci de cocos, le duceau spre vanzare pe alte meleaguri si luau pe ele banuti frumosi din care au reusit sa-si cumpere o casa frumoasa, cu o gradina mare intr-unul din acele meleaguri. Apoi, tatal fetitei a cunoscut o femeie buna si frumoasa care-si cumpara nuci de cocos pentru a face un ulei de par si stia sa impleteasca cele mai interesante codite si sa spuna cele mai misterioase povesti. Fetita a iubit-o ca pe mama ei si toti au trait frumos impreuna.

     Uneori, cand simteau nevoia sa-si aminteasca unde i-a dus pe ei vantul vietii, se urcau in corabie toti trei si fluturau o frunza de palmier spre cer intr-un gest care altora le parea ciudat si inutil, dar imediat pornea un vant puternic care-i ducea direct spre Insula Vantului, fara vreo harta, fara busola si chiar fara niciun far calauzitor. O salutau pe maimutica, se bucurau de curcubeu, petreceau noaptea sub privirile stelelor, beau lapte de cocos din coliba maimuticii si apoi plecau in mare taina pastrand comoara fericirii numai pentru ei.

     Nimeni, inafara lor, n-a mai aflat niciodata despre aceasta insula, caci ea nu apare pe nicio harta. Doar ca uneori, esti dus de o mare furtuna pe o asemenea insula de pe care crezi ca poti pleca furand de acolo o comoara a carei valoare n-o cunosti, iti continui drumul in aceeasi saracie sufleteasca si goana dupa bani, insa totul se intoarce impotriva a ceea ce erai, descoperi pe drumul catre casa valoarea comorii si te regasesti pe tine mai bogat, mai intelept, mai linistit si cu o mare comoara in suflet, bine tainuta de cei care nu ar intelege-o fara busola, fara harta si fara far. Si, ca sa o poti pastra, o duci la locul ei si te bucuri de darul pe care ti l-a facut. 

     La multi ani, fetita mea! Daca nu vei uita niciodata de comoara din sufletul tau, nu va mai conta ca ramai fara harti, fara busole sau fara far calauzitor! 

1 iunie - Eheee, COPILARIE...!

     Cand ma gandesc la copilarie nu stiu despre ce sa vorbesc mai intai, e ca o intoarcere in timp care te arunca in insasi infinitatea lui: despre glasul cristalin de clopotel, despre rasul grasut, copios si molipsitor, despre scanteia din privirea curata a unui copil, despre manutele care te trag in hora bucuriei vietii, despre pasii mici dar siguri spre pretutindeni… Copiii sunt picaturi de Lumina in lumea noastra, a adultilor. Dar pentru adulti, copilaria e taramul imens al binelui.

     Copilaria e colierul pe care insiram de-a lungul timpului smaragde, rubine, boabe de fasole, margele de plastic si de lemn, banuti de metal si tot ce mai gasim pentru a lungi cat mai mult siragul, anume parca pentru a nu ne gatui cu el, altfel.

     Vin momente cand credem ca, gasind vreo nestemata, am putea desira melanjul de podoabe ce alcatuiesc siragul copilariei, pentru a inlocui margelutele de lemn, plastic sau metal, uitand ca acest gablont a facut mereu posibila respiratia noastra in timp ce cautam cu capul scufundat in cine stie ce ape nestemata gasita.

     Si ramanand in zona “Faberger”, copilaria este, cu siguranta, o coroana regala. Din aur curat, cu pietre pretioase atent alese de altii pentru noi, slefuite in mii de fatete de aceiasi dragi oameni ce ne-au crescut si invatat. Ei sunt cei mai buni bijutieri care au dat coroanei noastre un luciu deosebit de al oricarei alte coroane. Iar daca ne lasam mana sa alunece pe montura aceasta minunata, simtim aerul incarcat de mama, de tata, de bunici, de jucarii, de prieteni, de inceputuri in orice, de vibratii sufletesti amplificate in fiecare structura cristalina a pietrei mangaiate.

     Copilaria este poarta prin care intram in viata si usa pe care iesim atunci cand totul in jur ne este ostil. Este podul casei in care fugim de musafirii nepoftiti din sufragerie. Este pomul in care urcam sa furam ciresele altcuiva. Este cantecul de dragoste al vietii.

     Traiesc retraind alaturi de copila mea copilaria si-i multumesc ca m-a ales candva sa-i fiu mama, pentru ca ii simt in fiecare zambet iubirea, in fiecare ras siguranta, in fiecare pas dorinta, in fiecare mana intinsa spre mine increderea. Copilul sadeste in om toate virtutile despre care, pana a fi parinte, doar stia ca exista. Copilul este o poveste lansata in Univers. Copilul deschide lumea fiecarui om!

     Imi amintesc de primul zambet al Siluanei, de primul hohot de ras, de primul ei pas, de primul cuvant, primul pupic si prima imbratisare si imi dau seama ca fiecare om ar trebui sa aiba fericirea de-a intelege lumea unui copil si de-a face parte din ea. Ma inmoi toata de duiosie cand ma gandesc cu cata incredere m-a investit Dumnezeu daca eu sunt singura persoana responsabila de toate inceputurile unui copil ce va deveni om in lumea asta. Toate sentimentele minunate apar in timp, ni le face Dumnezeu cadou aratandu-ne ca ele vin din noi, atunci cand iubim copiii.

     Desi e maricica fetita mea, inca ma confund in fiecare poveste pe care i-o spun cu stelutele luminoase de pe cer, cu luna-lotca in care sta un baietel cu picioarele atarnandu-i peste marginea lotcii si pescuind norii, ma confund cu soarele care rade in fiecare desen de poveste, cu florile care-si vorbesc, cu fluturii care-si scutura polenul de pe aripile lor mari si colorate pe un nasuc mic, cat un nasturel… cata magie!

     Atunci cand fac lucruri pe care numai un copil le poate face, ma simt minunata, cu sufletul inalt si curat. Si eu fac asta zilnic rugandu-ma la Dumnezeu sa tina aceasta copilarie o infinitate. Macar s-o tina… :)

     Uneori, in joaca asta de-a copilul, mi se pare ca mi-a fost revelat cel mai mare secret al Universului: intoarcerea in timp. Ne este la indemana tuturor; e suficient sa inchidem ochii si sa ne amintim gradina din copilarie, un bunic, un borcan de dulceata ascuns in camara, mirosul pe care-l lasa buburuza cand se plimba pe palma, coltul de paine, dupa-amiezile care explodeaza tacut in lumina galbena si liniste de vacanta, joaca inafara timpului, acel “dolce far niente” transformat in traire vie. Daca simtiti toate astea vii in voi, ati reusit o intoarcere in timp pe care o puteti purta mereu cu voi si-n felul asta ati iesit din timpul inrobit de ceasul cutumelor sociale. Clar, e un alt timp, e timpul adevarat, singurul in care traim.

     Devine astfel usor inutila urarea “La multi ani!”, dar va doresc un astfel de timp de bucurie simpla, vesnic!

Pamflet virtual

   Tratati cu umor aceasta identitate virtuala, (teoretic) postata pe un site de socializare, asa cum se practica, mai nou, socializarea intre oameni. Virtuala.

   "Va trebui sa ma credeti pe cuvant: nu sunt perfecta, dar sunt 100% disponibila!

   Oricand, pentru oricine, oricum. M-am antrenat pentru asta in ultimii * ani de cand bat ca oarba cu batul alb pe cararile sinuoase ale site-urilor de socializare.

  

   Nu ma intereseaza cum te cheama, si nici nu consider lipsa de respect daca nu-ti dai numele real nici daca trec * ani peste noi, iar eu aflu intre timp.

   N-are importanta ca esti insurat, eu sunt adepta ideii ca nevasta e din obligatie si amanta din iubire.

   Nu  vreau sa-ti stiu numarul de telefon (ma poti suna cu numar ascuns/de pe o cartela luata la colt de strada), pentru ca imi place la nebunie sa ma dau peste cap atunci cand suni si eu sa ma grabesc sa-ti raspund imediat, chiar daca sunt intr-o sedinta sau am tupeul sa dorm, noapte fiind, in loc sa ma tin treaza cu gandul la tine!

   N-are rost sa-mi spui cu ce te ocupi, deoarece daca ne placem sigur ne vom si iubi, si atunci nu mai are sens sa dezbatem altceva inafara pozitiilor din pat! Nici pat nu vreau, la o adica e o dovada de pasiune sa faci sex din prima oriunde.

   E foarte bine sa inchiriem, de fiecare data cand ne intalnim, o camera oriunde, pentru ca daca am avea ceva al nostru ar trebui sa-ti gatesc si sa te mint ca rochita, poseta, parfumul si sutienele cele noi sunt cadou de la mama. Dar totusi, daca nu esti insurat, poate vrei sa-ti calc camasile si sa-ti demonstrez ca fac zacusca si checul mai bine ca mama ta.

   Nici in privinta timpului acordat mie nu-ti face griji, daca ne iubim toate merg singure de la sine, eu am sa te astept pe messenger non-stop chiar daca peste zi am avut multe de facut, caci toata oboseala mea va fi compensata de aparitia ta stralucitoare; macar 10 minute te implor (!!)  sa stai cu mine pe mess, stiu ca esti pana peste cap de ocupat si tu, dar numai daca te vad online imi e suficient sa  inteleg ca… ma iubesti. In fond, 10 minute tu le gasesti cu greu, ti le rupi de la suflet, deci as fi absurda sa simt ca ma inghesui intre doua intalniri sau intre un meci si o bere sau mai stiu eu ce alte astfel de lucruri importante pentru tine! Ba chiar am sa-mi fac singura niste poze sexy si am sa te surprind placut punandu-ti-le in e-mail.

   Mi-as dori  mult sa stiu ca nu esti un romantic bleg si ca dai dovada de barbatie adevarata in privinta zilelor de nastere, caci mi-ar displacea teribil sa-ti fac cadouri de ziua ta, iar surprizele placute te-ar pune in situatia de a nu sti cum sa-mi multumesti. In privinta zilei mele de nastere – deja uita, e un fleac faptul ca m-am nascut! Fiecare zi in care sunt cu tine e o zi in care ma nasc! Florile, ar fi pacat sa le cumperi: iarna sunt crescute cu chimicale si palesc imediat ce le aduci in casa, iar vara se ofilesc de la caldura; toamna si primavera e destul daca ma scoti rapid la iarba verde cateva minute (ori toamna ori primavara! - fara lesa). Ciocolata ingrasa si stiu ca ma vrei supla, si nici de sampanie nu-ti face griji! Ma ocup s-o pun la rece si sa te primesc la mine chiar si-n miez de noapte, ba mai ales atunci, caci vom pastra mai bine de ochii rai ai lumii intimitatea noastra dulce. Voi fi dispusa oricand si oricat, indiferent de programul meu.

   Cunosc secretul unei relatii reusite si nu mi-as permite sa-ti periclitez dezvoltarea individuala facandu-te sa intelegi ca mi-as dori sa petrecem impreuna week-endurile, stiu ce important e pentru un barbat (adevarat!) sa aiba un hobby, deci cum sa ma supar cand ai dori sa mergi la meciuri sau sa te uiti la tv? Cum sa nu te inteleg ca sambata e zi de iesit cu baietii? Se poate…?! Sa ragai e ceva normal fiziologic, deci as avea grija sa ai si berile reci!

   Eu oricum sunt o raritate a naturii feminine si nu simt nevoia sa fiu iubita, rasfatata si sedusa ca alte smiorcaite slabe de inger care ar trebui, dom`le, sa stie singure ca merita sa fie iubite si asta sa le fie suficient!

   N-as vrea sa-ti faci griji nici in privinta sarbatorilor crestine, cand toti simt nevoia sa fie generosi si buni. Mi-ar fi de-ajuns sa-mi spui ca, desi nu putem fi impreuna (te-nteleg perfect!), ti-ai dori asta mai mult ca orice. Intentia conteaza. In noptile de revelion eu dorm, sa stii, dar m-as bucura sa aflu ca tu iti doresti sa petreci undeva departe de lumea dezlantuita si sa revii in noul an neschimbat, minunat si cu acelasi dor nestins de mine.

   Epilatul, cosmetizatul, vopsitul, coafatul, parfumatul si machiatul meu vor avea toate un sens (numai cand sunt cu tine, ca-n rest, pentru linistea ta promit sa ma straduiesc sa fiu total neingrijita)!  

   Ce sa mai la deal-la vale..., m-as bucura sa te intalnesc! Stiind ca existi, nici n-ar mai conta altceva pe lume, mi-ar fi suficient sa stiu ca suntem impreuna, chiar daca nu ne vom muta impreuna decat peste 30 de ani, cand poate vei avea nevoie de cineva care sa te ingrijeasca. Mi s-ar parea foarte romantic! Doamne, cu cat drag ti-as aduna ciorapeii care poaspoaleaza podeaua sau orice haina aparent uitata-n doru` lelii prin casa, masa dupa ce mananci, toate astea ar da un sens nobil existentei mele anoste (pana sa te intalnesc). Eh, si atunci, peste 30 de ani, imi vei spune cat m-ai iubit, cat m-ai apreciat, imi vei aduce o floare…, iar eu voi gasi de cuviinta sa-ti arat ca a meritat sa te astept!

   Pana atunci insa, iti cer permisiunea sa stau pe facebook, twitter, netlog, twoo, second life si pe toate site-urile de socializare pe care gasesc ca ai conturi doar ca sa te urmaresc, caci ai atatea calitati incat n-as vrea sa te pierd! Pe mine n-ai cum sa ma pierzi, te iubesc MAI ALES in lipsa ta!

PS: iarta-ma ca, intre timp, pana la varsta asta am avut tupeul sa fac si un copil, daca stiam ca existi iti garantez ca te-as fi asteptat pe tine si chiar ti-as fi facut 5 copii balaiori sau mauri (exact cum ai fi vrut!!); dar asa, daca crezi ca poti trece peste acest major impediment, ti-as fi vesnic recunoscatoare pentru noblete!"