bucle in galop de ganduri

   Uneori, cand nu pot zbura de atatia pereti, imi aleg un perete (cel pe care-mi pasc herghelia de cai verzi) la care ma asez ca sa ma impusc. Ma asez in genunchi in fata mea, ma ochesc si trag. Niciodata nu dau gres. Dupa ce ma impusc, ma ridic si ma spal de sange si de persoana care devenisem, greu de dus pentru persoana care sunt. Azi m-am impuscat iar, si mi-am luat zborul, usoara, tragand dupa mine niste ganduri grele, dar de care nu ma pot desparti niciodata. Cateva mi-au cazut. Noroc cu caii verzi de care s-au agatat si, cum caii mi-s prieteni buni, au luat-o la galop dupa mine, tragand dupa ei restul de ganduri.

   Nici nu stiu in care din ganduri ti-ar placea sa stai - in cele salbatice ale cailor mei fideli (sunt bine hraniti!) sau in cele ocluzive, sugrumate mereu in mine.

   Am uitat sa-ti spun: toate sunt legate cu fire de par si funde colorate, in care vara agat scoici din marea calda si plina de alge, iar iarna globuri pe care le invart privindu-ma in ele pana ametesc. Doar primavara se mai spala legaturile, din care apoi se insinueaza mustati crude din care pocnesc muguri de roz in galben, insuportabil de stralucitori, iar toamna se rostogolesc fructe zemoase si dulci-acrisoare de-mi strica nuanta balaie... si-ncep sa ard. Pesemne n-am stins niciodata cu adevarat niciun foc. Mocnesc toate. Ce bine ca nu fumezi, nu-ti poti aprinde o tigara, oricum e suficient fum si inca miroase a carne vie arsa. Da muzica mai tare, cu conditia sa-mi placa: sa fie putine cuvinte si adevarate. Sa aiba caderi de registru ca sa-mi justific asteptarea intru ridicarile de registru. Sa-mi sparga inima creierului cu pulsuri de munte, de cascade, de adieri de vanturi reci si calde, sa-mi fie soare cand mi-e frig si bruma cand ma-ncing. Sa nu se poata dansa pe muzica asta, dar sa ne intre in ritmul inimii si s-o respiram iar atunci cand nu mai suntem impreuna. Sa ne fie soare cand ne-o fi frig si bruma cand ne-om incinge iar, dar separat. Separat, caci vreau sa-mi pastrez caldura asta sub bruma, departe de ritmul altcuiva; si n-as suporta sa stiu ca tu poti lua foc de unul singur cand esti fara mine, nu mai conteaza cu cine.

   Aseara mi-am spus ca am gresit tinandu-te departe de mine atata vreme, am gresit facand asta in timp ce tu ma iubeai, iar eu nu voiam sa cred. Acum stiu ca ma iubeai, tocmai pentru ca nici nu te gandeai inca la asta, erai prea ocupat sa-ti calatoresti drumul spre mine si, fara sa ajungi la mine, asta faceai – ma iubeai frumos si simplu, urmandu-ti calatoria spre miere ca o albina care-si culege polenul pana nu-l mai poate cara. De asta imi era teama – ca-ti vei lua mai mult polen decat poti duce. Imi era teama ca, odata ce ne vom reintalni, iti vei spune ca nu-s asa frumoasa cum m-ai vazut la inceput (ce frumos inceput!) si n-am sa-ti mai simt dorinta. Azi ne-am reintalnit si mi-ai spus ca-s mai frumoasa decat atunci cand ne-am vazut ultima data. Intre timp ai facut si miere. Acum avem si cu ce ne hrani, adu mierea! N-am o masuta comoda de pe care sa pot servi ceva, desi imi trebuie. Dar nu vreau. Vreau sa-mi umpli tu paharul si sa mi-l tii plin sau gol (mai ales cand e gol), iar mierea o vreau fara pocal, ca sa inveti lectia mierii, asa cum am invatat si eu acum lectia iubirii. Mierea intra in piele. Sa nu te mire daca voi straluci. Sa ti se para firesc, pentru ca in intuneric o sa-ti prinda bine (ai voie sa interpretezi intunericul, asta-ti va prinde bine cand te va mira lumina: unde e mult intuneric, e si multa lumina si viceversa).

   Niciodata nu avem nevoie de nimic, de fapt nici nu mi-am pus vreodata problema, chiar daca n-avem nimic. Se pare insa, ca tot ce deja exista e pentru noi: o luna, o mie de nuferi, mirosul meu, albastrul tau si toate petele de culoare cu care ne manjim peretii mintii cand inchidem ochii. Nu ne putem saruta cu ochii deschisi. O mie de nuferi pleznesc intr-un singur vis, colorat grabit la gramada culorilor, pana ramane doar lumina pe pielea mea si-n ochii tai pe care oricum nu-i vad, dar ii simt, sub o luna plina ca inima mea. Esti prea tanar sa intelegi ca tot ce incepe, incepe spre a sfarsi. Dar eu sunt prea batrana sa ma mai gandesc la asta, asa ca ne intalnim amandoi la mijloc de vis, iar visul e acelasi. Cand iti vei da seama, te vei trezi si eu voi fi departe de tine, dar in acelasi vis. Macar un colt de cer curat daca poti pastra peste ani in sufletul tau, unde sa vin la intalnire cand ti-e greu, ar fi bine. M-as aseza pe al omieunulea nufar si ti-as tine paharul gol pe care l-ai umple, l-ai bea si-apoi te-ai trezi iar in visul nostru. N-am sa-ti cer sa stai mai mult decat vrei, dar am sa-ti dau mai mult decat te-ai astepta. De fapt, asta sta la baza unei intalniri intre doi iubiti – ideea subconstienta a fiecaruia ca celalalt poate da mai mult, in timp ce vrea sa ofere ce n-a stiut nici el ca poate. Dorul de auto-depasire prin iubire. E cel mai pur, cel mai incondamnabil, cel mai rar si unic prin implinirea lui.

   Te-am ratacit acum prin galopurile cailor mei si te simt, cand dorm, pe-o bucla, imi miroase somnul a tine. Ai ramas incalcit in parul meu. Ramai sa-mi piepteni buclele-n galop!

visam si noi mai cu talent?

"Infrant nu esti atunci cand sangeri
Si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,
Cele mai crancene infrangeri
Sunt renuntarile la vis."
                                                  Radu Gyr - Indemn la lupta

  

   Uneori ma gandesc (e unul din visele mele, poate cel mai drag si vechi) ca stau pe un camp mare, noaptea, cu spinarea lipita de iarba si cu tampla de stele. Intotdeauna, in liniste se ordoneaza altfel gandurile, ca si cum as comuta cu telecomanda de pe canalul gandului pe cel al sentimentului. Cred ca uitam prea des si prea dureros, uneori, de aceasta evidenta si ne amintim doar atunci cand sentimentalul ne izbeste meteoric, si-atunci nu mai stim cum sa ne purtam si cat din incarcatura emotionala putem descarca. Descarcati tot ce se poate hic et nunc si fara temeri, e singura cale spre-a te pastra treaz intr-o lume care doarme cand ar trebui sa traiasca si e treaza doar in vise.

   M-am gandit la frumusetea din lumea noastra sub toate formele ei si cred ca pana si cel mai pragmatic si/sau pesimist om reuseste sa gaseasca in ceva frumusetea.

   Frumusetea e subiectiva, veti spune. Da, asa este! Ce gasesc eu frumos, poate ca tu consideri banal sau penibil, dar tu n-ai fost incaltat in pantofii mei si, deci, in timpul in care tu poate stateai pe un fotoliu la televizor, n-ai parcurs drumurile mele ca sa stii ce am adunat eu si cu cate sacrificii sau renuntari, tu n-ai pus suflet in experientele mele de viata si-n oamenii intalniti de mine, ca sa stii ce a devenit frumos pentru mine si in ce masura am luptat cu si pentru tot ce-am intalnit ca sa devina frumos si, mai ales, sa ramana frumos. Lasa-mi frumosul meu sa fie frumos, asadar si, daca poti, imbogateste-te vazand si tu frumosul din frumosul meu. Frumosul meu, da, caci din fericire suntem subiectivi. Macar frumusetea s-o lasam subiectiva - si-a castigat greu acest drept, pentru ca a avut nevoie de timp spre confirmari personale…

   Eu vad frumusetea ca pe-o calatorie lunga, la inceputul careia te simti incuiat intre niste pereti intunecati, pentru ca apoi sa incepi sa te simti pasare inchisa. Iti dai seama ca ai aripi, dar peretii iti rapesc din libertatea si bucuria de-a le folosi. Intr-o zi te trezesti scrijelind cu unghia intr-un perete pentru a-ti face o fereastra pe care, cu fiecare zi si gand frumos de libertate, o largesti… pana cand reusesti sa iesi la lumina. Nu conteaza ca nu mai ai unghii, degete, maini – ti-au crescut intre timp aripi. Si zbori… si atunci descoperi ca, multumita rabdarii pe care ai avut-o, in orice se poate gasi frumusete: in tine, in ziduri, in ganduri, in trairi, in oameni, in plante, in pasari, in ploaie, in anotimp, in pietre… si toate, toate astea prin ceea ce fac ele. 

   Ma-ntreb cat ar dura o discutie si daca mai e cineva interesat sa discute despre frumusetea acestei lumi, despre tot ce face frumos omul, zidul, gandul, natura, pasarea si piatra, pentru ca toate astea fac lumea  frumoasa, ne fac pe noi frumosi, ne ajuta sa visam si sa le implinim.

   Cel mai dureros lucru este sa nu-ti implinesti visul pe care l-ai hranit ca pe un copil – cu dragoste, cu grija, cu incredere si responsabilitate, sperand ca intr-o zi acest vis va fi perechea ta de aripi cu care vei zbura departe, spre un nou orizont necunoscut, ravnit. 

   V-ati gandit vreodata cum ar fi ca, prin absurd, niciun om din lume sa nu mai aiba capacitatea de-a visa? 

   

   Eu m-am gandit, iar raspunsul pe care mi l-am dat m-a aruncat intr-o tristete ca o prapastie fara fund: fara vise, lumea asta ar fi un loc pustiu, un loc al NIMANUI! Si, ce e mai rau, nici macar nu ne-am putea imagina o alta lume, pentru ca n-am stii sa visam.

   In cel mai fericit caz, prezentul este pretul platit primelor noastre vise, iar in cel mai sarac caz, prezentul este datoria neplatita a viselor abandonate pe nedrept descarnandu-le de trairi, dezrobindu-le de iubire si dezvrajindu-le de mister. Dar oricum ai lua-o, visul e bateria vietii umane. Freud a spus genial: "Pentru a suporta realitatea, omul are nevoie de un vis."

Cel mai tare doare un vis neimplinit, cert. De aceea, pentru vise nu este nevoie de somn. Dimpotriva. Iar daca totusi nu se mai poate implini, macar esti treaz si nu-i nevoie sa traga nimeni de tine ca sa te trezeasca. Si-apoi, ce poate fi mai placut, decat un vis nascut din deschiderea larga a ochilor spre toate orizonturile si din nevoia de-a nu (mai) adormi? :)

aripi

   Printre picaturile scurse din conducta timpului al carei robinet anume l-am lasat putin deschis, am tot incercat ieri, pe 8 noiembrie, sa concept un mesaj simplu si cald pentru cunoscutii mei care poarta numele Gabriel, Gabriela, Mihai, Mihaela ca sa-l postez pe fb alaturi de o imagine simbolica. N-am reusit sa fac asta. Am reusit doar sa-mi sun purtatorii de pecete ingereasca si, in felul asta, sa mai socializez putin cu ei/ele. Si a fost tare placut.

   Dar, cautand dupa semnificatii si simboluri, asa cum imi place mie s-o fac si sa scormonesc dupa sensuri noi, eventual sa leg informatii, ca-ntr-o montura rafinata de colier – piatra cu piatra, am inteles ca a trebuit sa treaca un an intreg… adica mai exact 365 de zile si tot atatea nopti , ca sa ma impac cu acesti sfinti – Mihail si Gavriil. N-am fost certata niciodata cu ei, ca nu-mi permit. Insa fiecare sfant are, dincolo de sensul universal care se condenseaza intr-un scop pentru aceasta lume si, mai ales, pentru cealalta lume, fiecare sfant are un sens personal; si acest sens cred ca e expresia relatiei intime dintre sfant si persoana fiecaruia, cel putin cred ca asa este la fiecare. Altfel, nu stiu de ce s-ar spune ca nu noi suntem cei care-i gasim pe sfinti, ci sfintii ii gasesc pe oameni. Si pe buna dreptate! Pe mine, cand Sfintii Mihail si Gavriil m-au gasit, eram certata cu sufletul meu.

   Acum un an incepea unul din cele mai cumplite momente de rascruce pentru viata mea (de pana acum) si sincer, habar n-aveam ce sa fac. Nu vedeam nici o perspectiva viabila, tocmai pentru ca niciuna din perspectivele pe care ochii mintii mele le vedeau chiar nu era viabila, desi dinafara parea perfect posibila oricare din ele. Cum nimeni niciodata nu stie ce-i in sufletul unui om care nu vorbeste prea mult pentru ca are prea multe de rezolvat in prea putin timp si prea de unul singur (uneori atat de putin timp, incat nici nu apucam sa ma dezmeticesc nici inainte, nici in timpul actiunii/rezolvarii si poate nici dupa…), nimeni n-ar fi inteles explicatiile mele. Oricum, lumea nu mai are timp de explicatii. Nici chef, chiar daca te intreaba “ce mai faci?” . Intrebarea asta este deja de foarte multa vreme una de complezenta, pentru ca daca te apuci sa spui realmente ce mai faci, ti se raspunde “off, mai bine nu te intrebam!”.

   Asadar, credeti-ma pe cuvant ca e asa cum spun: nu aveam nicio perspectiva!

   In zi de mare sarbatoare – 8 noiembrie – am primit o sabie mostenita de la Damocles, pe care trebuia singura sa mi-o tin in echilibru pe gat astfel incat sa-mi vad de viata mai departe ca si pana atunci, ca si cum pielea gatului meu ar fi devenit vinovata de esecul vietii mele, nicidecum sabia insasi. Stiu ca nu intelegeti mare lucru, dar detalii inca nu pot da. Mai astept inca un sfant tare drag mie la sueta, sa fim cu totii in jurul Luminii si-atunci nu va mai fi atata intuneric dupa care sa se ascunda demonii mei.

   Dar am inteles esentialul cu care am putut inainta!

   Studiind putin erminia bisericii bizantine, am inteles ca Sfintii Mihail si Gavriil apar intr-una din cele mai minunate icoane, si anume Deisis (inseamna “ruga fierbinte”). Este o icoana care-l infatiseaza pe Isus in centru, la dreapta Lui sta Fecioara Maria si la stanga Sfantul Ioan Botezatorul, amandoi cu fata intoarsa spre Isus a ruga, iar langa Fecioara Maria e Sfantul Mihail, in timp ce langa Ioan Botezatorul e Sfantul Gavriil. Icoana asta e ca un leagan – asa o percep eu. Un leagan nu doar de copil, ci un leagan chiar al copilariei, pt ca eu privind-o (in diferite realizari) am avut senzatia ca plutesc, purtata pe aripile celor doi Arhangheli, intre Maria si Ioan, fara sa ma ratacesc PRIN Isus, Isus insusi fiind credinta. Credinta in mine, in tine, in noi, in toate si-n tot!

   Cand vorbesc aici de copilarie, ma refer la sensul cel mai curat al acestui cuvant, si anume: esenta. Toti ne pierdem de esenta in timp, din pacate; cu alte cuvinte, ne indepartam de Harul in care venim pe lume. Iesim din acest leagan de caldura, iubire si Lumina crezand ca vom putea face singuri pasi mai mari si mai siguri. Insa nu intotdeauna un pas mai apasat este si un pas mai bun (been there done that!).

   E un paradox, dar lumea este duala si deci, bazata pe paradoxuri si evolutii in spirala, deci e un paradox sa trebuiasca sa strabati acelasi drum in sens invers pentru a ajunge, de fapt, de unde ai pornit: inapoi in leagan.

   Un an am avut nevoie ca sa ma pot intoarce in leaganul credintei pazite de cei doi Arhangheli.

   Se mai obisnuieste ca, pe usile diaconesti (cele care se deschid spre altar), sa fie pictati cei doi Arhangheli.

Legati ideea asta de aceea ca, daca aprinzi o lumanare pe data de 8 noiembrie, aceasta iti va fi lumina calauzitoare in timpul celor 40 de zile cat dureaza calatoria sufletului dinspre trup spre cer, pentru ca ambii arhangheli – Mihail si Gavriil – sunt insotitori si inlesnitori catre lumea de dincolo, si veti intelege de ce simt ca pentru mine Mihail si Gavriil au fost doua aripi care mi-au iesit din suflet spre lume, doi parinti care m-au reinvatat zborul si alfabetul sufletului spre Lumina si iubire, spre credinta. Credinta nu mi-am pierdut-o niciodata, insa dupa toate aceste revelatii, uneori am senzatia ca abia dupa ce trec prin ele am depasit un mare pericol de pustiu sufletesc si spiritual. Si atunci ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate aripile pe care mi le trimite sub forme pe care eu le vad, initial, ca munti de nestrabatut, ca stanci de neclintit sau ca hotare de netrecut. Rabdare si cumintenie e tot ce am avut nevoie. Un drag duhovnic mi-a spus atunci asa: “nu incerca sa afli DE CE ti se intampla asta acum, concentreaza-te doar pe a-ti recastiga pacea interioara si raspunsul il vei afla fara sa-l ceri atunci cand il vei putea intelege asa cum trebuie.”. Asa este. As mai adauga eu ca nu doar inteleg raspunsul, dar se schimba si interesul/intrebarea, pentru ca ACUM nu mai conteaza CAUZA pentru care s-au intamplat toate, ci EFECTUL pe care l-au lucrat in sufletul meu toate cele intamplate, deja trecute si prin care eu am reusit sa cresc.

   Imi doresc tare mult sa nu-mi pierd lectia inceputa acum un an si insusita acum, si sa raman in acest zbor (bineinteles, deasupra unui cuib de cuci) cu aripile celor doi Arhangheli Mihail si Gavriil, cu sabia razbatatoare peste greutati si rele a lui Mihail si cu puritatea crinului lui Gavriil, ca dovada a nobletei sufletesti.

   Si uite-asa, in dorinta de-a ramane in esenta divina din care vin, aproape de caldura Mariei si prospetimea de viata vie a lui Ioan, incurajata si protejata de-o parte si de alta de Mihail si Gavriil, ma bucur cand se deschid usile (nu doar cele diaconesti) catre credinta si respir usor si adanc. Si nu e aer, e insasi Viata!

   Eu am reusit sa raman vie, asta insemnand calda si luminoasa. Cel putin asa-mi place sa cred. Si mai e ceva: perioada sfintirii acestor doi Arhangheli este denumita vara iernii, pentru ca sunt cele mai frumoase si calde zile de iarna, cu soarele rasinos scurgandu-se alene prin timp si cu clipe alungite de liniste…

   Le multumesc Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil si ii fericesc cu ganduri inalte pe toti cei care le poarta numele, si-i asigur ca sunt binecuvantati si ajutati sa-si invete orice lectie, oricat de grea le-ar fi. Singura conditie e sa aiba rabdare si cumintenie, apoi macar un prieten asa cum am avut si eu cativa (putini, dar oameni minunati!) - pentru ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, si viata devine iar asa cum a fost harazita: splendida!

   Un pahar cu vin rosu pentru Mihai si Mihaele!

   Un pahar cu vin alb pentru Gabrieli si Gabriele! 

   La multi ani!