De-ati sti ce ganduri impletesc si despletesc cand merg pe
strada pieptanand tot Universul…
Uneori din inocenta, alteori din neglijenta cadem in capcana
omisiunii sensului cuvintelor, care duce la lipsa de sens a lor, si asta pentru
ca nu le cunoastem puterea. Cuvintele nu doar denumesc, cuvintele sunt portante
catre destinatii uneori atat de indepartate de noi, incat le folosim
risipindu-le si risipindu-ne. Daca ne-am cunoaste propria persoana
(recunoscandu-ne visele, dorintele, bucuriile si in general tot ce e pozitiv in
noi) am cunoaste si destinatia care ne atrage, fie ea teren conversational sau
de-a dreptul o padure, plaja, colina s.a.m.d.
Deunazi, mergand pe strada cu ochii prin curtile oamenilor
dupa flori si pisici, ma gandeam la casa in care locuiesc, care e un
apartament. Mi-am dat seama ca, schimbandu-l cu ceva mai bun, as putea sa-mi
doresc apoi o casa, si nu o casa boiereasca in Bucuresti, ci un castel in
Spania, care mi-ar deveni foarte curand inutil, de vreme ce eu iubesc spatiul,
iar el este destinatia mea intotdeauna, in orice. Da, spatiul! (“space – the
final frontier”) Mi-am amintit apoi ca o tiganca mi-a ghicit in cafea cand
aveam 18 ani si mi-a spus ceva ce inca ma urmareste: “Fetito, la tine va fi
ceva greu de ghicit intotdeauna. Castigi orice vrei usor, dar pierzi la fel de
usor. Cand o sa intelegi asta, o sa inveti sa nu mai castigi, ca sa nu mai
pierzi.” Am bagat in sertarul mintii responsabil cu bonurile nedecontate inca
fraza asta, asa cum am bagat multe intelepciuni criptate de-a lungul vietii, si
am cautat sa-mi gasesc, traind intre castig si pierdere, resurse ca sa-i
platesc intai pretul, apoi valoarea. Si am gasit.
Toate au un pret pe lume, dar putine valoreaza ceva.
Si am inteles ca, daca-mi schimb optica asupra ceea ce
vreau, visez si/sau doresc, castig pe masura ce pierd sau, pur si simplu, nu
mai pierd, pentru ca nu ma mai gandesc la castig.
Asa mi-am castigat eu luxul de a fi subiectiva. Este
un lux pe care nimeni, niciodata si pentru nimic in lumea asta n-ar trebui sa-l
piarda sau sa-l concesioneze, pentru ca se obtine cu multe renuntari asumate.
Este un drept care da sensibilitate caracterului si elasticitate principiilor
de viata. Este ceea ce ne face unici, impacati mereu cu sine, armoniosi si
puternici. Fiind subiectiv cu lumea din jur (prin asta intelegand aplecarea atenta
si detasata spre tot ce-ti iese in cale), avem siguranta ca putem fi obiectivi
fata de noi insine, fata de… destinatia noastra, caci despre asta e vorba.
Eu sunt omul care nu poate fi obiectiv cu nimeni, inafara
persoanei mele. Si cred ca, pe undeva, e mai bine asa. Asta mi-a folosit mereu
atunci cand a trebuit sa-mi verific veridicitatea afirmatiilor.
Odata, intr-o discutie am facut niste afirmatii de-a dreptul
declarative, ce puteau parea exagerari (numai ca mie nu mi-e teama de “cuvinte
mari”), iar interlocutorul meu mi-a impartasit aceeasi opinie, dar a tinut sa
precizeze ca el spune adevarul, dar nu e sigur ca si eu fac la fel. Si atunci
m-am intrebat daca realmente spun adevarul, apoi m-am intrebat de unde stie el
ca ce spune e adevarat. Retoric, am intrebat: “Ce este sinceritatea?” Si am
inteles ca sinceritatea e doar (!)ceea ce cred eu. Dar credintele sunt
subiective, iar adevarul absolut este precum spatiul – ultima limita. Adevarul
este motorul vietii noastre. Daca nu l-am cauta in tot ce facem, n-am avea
reper de viata vie.
Si atunci, i-am explicat interlocutorului meu ca ceea ce spun
este ceea ce cred cu tarie in acel moment, cu toata fiinta care am ajuns sa fiu
pana la acel punct, cu toata puterea inimii mele de-a iubi si cu toata vrerea
de care ma simt in stare. Poate ca ceea ce spun nu este adevarul lui (la care
si el a ajuns cu toata fiinta lui din acel moment, cu toata puterea inimii
lui), dar este adevarul meu pe care, daca-l spun, inseamna ca incep sa
construiesc ceva si ca nici cel mai mare sceptic n-ar reusi sa-mi demonteze
acel adevar. In fond, este doar un moment de sinceritate si ar trebui sa fim
recunoscatori ca in viata asta ne-am putut intalni sinceritatile si adevarurile
subiective in acelasi privilegiat timp. Probabil ca trecerea timpului va
demonstra, in vreme ce noi vom puncta inertial linia vietii, daca a fost
adevarat ceea ce am sustinut amandoi. Dar deja atunci nu va mai conta. Mereu
avem nevoie de confirmari, insa daca destinatia ti-e spatiul, aceste nevoi nu
mai conteaza.
Si, asa cum intre sinceritate si adevar exista mari
diferente, asa exista intre pret si valoare, intre a alege si a decide, intre …,
desi deseori gresim confundandu-le, tocmai pentru ca nu dam libertatea de a
zbura cuvintelor prin sensurile lor.
Cuvantul este o pasare; cuvantul meu, al tau, al lui, al ei,
al nostru, al vostru, al lor este fiecare o pasare si, daca este adevarat ceea
ce pretindem toti, aceste pasari se vor intalni candva sa se odihneasca pe
acelasi pisc, dupa calatorii lungi si anevoioase, tocmai pentru ca au crezut in
ceea ce au spus.
Cateva ganduri, devenite principii de viata, mi-au devenit
tare dragi, si aceste e unul din ele: cu sinceritatea niciodata nu gresesti si
niciodata nu ramai singur. Ai certitudinea ca ramai fidel fata de tine, iar de
restul nu trebuie sa ai grija, pentru ca ei sunt deja la adapostul acestui
adevar al tau, din care vor face parte si dincolo de timp daca-l impartasesc
sau nu vor face parte niciodata atata vreme cat nu reusesc sa vada limpezimea
acestui adevar.
Intotdeauna e bine sa-ti cantaresti cuvintele prin prisma
valorii pe care le-o dai, daca ai pretentia valorii. Altfel, ele isi vor cere mercantil
pretul intr-o zi, ca un targovet galagios. Aceleasi cuvinte, gresit folosite,
iti pot aduce o libertate pentru care trebuie sa platesti scump, si-i platesti
pretul, nu valoarea; folosite cu sinceritate, chiar daca ti-ar aduce un
prizonierat, acesta va fi plin de valoare. Iar sinceritatea te va elibera.
Stiu ca suna bine ce am scris, dar oare o fi adevarat…?
