...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

sâmbătă, 11 august 2012

O manastire a sufletului



   M-am gandit sa-mi fac o manastire a sufletului, cladita pe ruina lui. Ruina nu este o cladire veche si paraginita, ci o stare construita temeinic, culmea!, in timp, prin lipsa atentiei si a ingrijirii.

   Pana acum reuseam sa ma incarc cu bucurie senina atunci cand greierii isi frecau arcusul de linistea noptii lovindu-si de bolta mintii mele scartaielile ca niste pendule acustice si reusind sa-mi sparga mintea, si-asa prea inalta uneori. Acum insa, e prea liniste in gandurile mele.
   E linistea aceea care seamana cu intelepciunea si, desi pare ceva benefic, e anost pentru suflet. Intelepciunea blocheaza drumul emotiilor la ambele capete: nu te mai bucura nimic, nu te mai intristeaza nimic. Nimic nu vine, nimic nu pleaca. Chiar si asa, o vreme  mi-am zis ca-i o perioada de SPATIU si ca e bine s-o iau ca atare bucurandu-ma de asemenea dar nepretuit de pace. Dar apoi, dupa ce m-am obisnuit cu aceasta pace, m-am intrebat de unde vine, iar raspunsul este un strigat disperat de drept la soare!
   Suna plat? Nu mai pot minimiza rolul soarelui in viata mea dupa ce am inteles ca viata e ca o zi care  incepe cu rasaritul si se termina cu apusul. Intre cele doua momente, care se coc in enigmaticul, parsivul si fascinantul crepuscul, deasupra mereu ajunge soarele. Stau si strig in soare, pentru ca vreau sa ma intorc dupa el si pentru ca am mainile prea obosite sa-mi mai pot scoate singura ochelarii de soare: “Cineva sa-mi scoata ochelarii, sa vad soarele!”
   Nu mai am putere in brate, le-am consumat pe imbratisari, poate atunci cand, la focul  sobei am strans in brate sarutul iarnatic nestiind ca, odata iesita afara in ninsoare, sarutul acela va ingheta definitiv in mine toata puterea de-a iubi, sau poate atunci cand visam noaptea ca nu dorm singura…
   Cineva sa-mi scoata ochelarii de soare ramasi de pe vremea cand imi era suficient sa-i simt doar caldura. Azi vreau sa vad soarele, sa ma orbeasca! Sa stiu ca daca visez, este doar pentru ca nu mai pot sa vad frumosul, nu pentru ca nu-l mai pot crea. Sa stiu ca visul meu are o cauza dreapta.

   De aceea vreau sa fac o manastire a sufletului meu, pentru ca sunt prea multe morminte de iubire. Sunt atat de multe, incat am ajuns sa-mi culeg semintele din florile iubirii ca sa le presar primavara singura …
   Toti oamenii, primavara, iubesc; doar eu imi reimprospatez mormintele de iubire. Nu sunt o pesimista; dar cum as putea simti altfel, daca iubirea mea n-a rodit niciodata peste iarna…?
   Mi-am iubit iubirile. Le-am simtit cum imi frematau in stomac impingand cu aripile lor sa iasa afara, apoi le-am adus pe lume nascandu-le cu drag prin pupila mea de ciocolata cu scortisoara, le-am crescut cu rabdare si cu povesti, le-am mangaiat si le-am sarutat cu grija, le-am inventat vise, le-am tinut de mana cand au inceput sa faca primii pasi din propriul mers, le-am hranit cu aripi tocate marunt si imprastiate-n toate cele 4 zari, am refuzat luptandu-ma cu toti educatorii – filosofi, psihologi, cercetatori, antropologi s.a. - sa le invat carte, le-am ascultat apoi si-am invatat de la ele cum se iubeste si, cand am inceput sa iubesc cu adevarat, m-au parasit. De fiecare data m-au parasit fara sa-mi lase in loc nimic, decat tacere… si-un camp imens cu flori. De frumusetea lor nu mai ajungeam sa ma bucur decat eu, singura. Ma intindeam peste ele si ma lasam mangaiata de amintiri si adormeam zambind pana-n iarna tarziu, cand ma ridicam cu greu, si speriata ca totusi, sa nu inghete semintele din ele. N-am vrut sa las un spatiu gol in care sa se joace ecourile pe campul sufletului meu de-a intrebarea si raspunsul-oglinda, asa ca am devenit gradinarul sufletului meu jucandu-ma cu seminte care candva fusesera flori salbatice. Daca  as fi stiut dinainte, as fi rupt toate florile si le-as fi oferit.     Acum, nu stie nimeni ca noile flori din primavara acopera morminte de iubire si ca nu pot fi oferite nimanui, si nici macar de furat nu sunt bune.
   Singurul dar pe care l-am gasit in prima floare aparuta peste morminte, amar la gust si mult prea intens parfumat, a fost acela al intelepciunii prin care am inteles ca nu trebuia sa-mi aman niciodata bucuria clipei. N-ar fi trebuit sa iubesc incet si cu rezerve, ar fi trebuit sa fortez orice limita pana ma izbeam cu sufletul de stele ca sa-mi spun “STOP, e prea mult si ma doare sufletul de-atata plinatate! S-o luam de la-nceput!”

   Cand iubesti, tot ce trebuie sa faci e sa te bucuri de clipa sinceritatii pe care o ai in palma calda sub forma unui sarut, a unei imbratisari, a unui fior. Nu toti fiorii sunt sinceri, precum nici toate sarutarile si imbratisarile. Dar iubirea o recunosti dupa sinceritatea clipei. Si o amani ca un prost gandind, paradoxal, ca acum esti prea ocupat sa-ti traiesti clipa, dar tot ce va urma va fi mult mai frumos. Abia cand nu mai urmeaza nimic intelegi ca nimic nu putea fi mai frumos decat acea clipa de iubire sincera, unica si irepetabila.

    Vreau sa fac o manastie a sufletului meu in care sa adapostesc toate iubirile acestei lumi. Observ ca in timpurile actuale, oamenii, din graba si grobianism emotional, nu mai dau valoare clipei, nu mai au vise comune, dar isi pretind in iubire unii altora libertatea si si-o negociaza ca si cum libertatea ar sta in individualitate. Nu, in iubire libertatea este in sarut, in mangaiere, in adancimea privirii, in dor, in coincidenta, in soarele dintre rasarit si apus, in zborul pasarilor care niciodata nu-si stabilesc dinainte traseul si totusi, ajung in acelasi loc. Nimeni nu poate fi liber de unul singur, pentru ca singuratatea te face doar prizonierul tau, iar tu esti cel mai nemilos calau pentru tine: nu te poti tine singur de mana, nu te poti imbratisa noaptea in somn, nu te poti implini singur. Si totusi…

  Nu stiu, m-am gandit ca poate daca ar exista un loc de veci pentru iubiri, n-ar mai fi atat de multe despartiri, atat de multe minciuni, atat de multe piese de teatru cu mult prea multi actori. Poate ca am intelege ca iubirea, de fapt IUBIREA nu are cum sa moara! Ce moare incet, incet e sufletul nostru prea mare care nu are cui (darui) si sucomba. Se incarca prea mult de iubire tot jucand roluri in piese de teatru ambulant si se incranceneaza prea tare pretinzand sinceritate atunci cand descopera ca s-a mintit singur atat` amar de vreme.

      Acestea sunt adevaruri dureroase fara de care nu traim cu adevarat.

   Exista o fidelitate formala in iubire. Dar exista si o infidelitate salvatoare a fidelitatii formale, si ne dam seama de asta abia cand credem ca celalalt ne pedepseste pentru ca ne-a descoperit infidelitatea. In timp descoperim ca, de fapt, nici macar pedeapsa nu era, ci celalalt este doar prea ocupat cu cotidianul ca sa mai traiasca specialul. Asa castiga teren infidelitatea, apoi usor devine adevar calauzitor, in detrimentul fidelitatii formale, care devine minciuna. Ajunge sa nu ne mai fie teama ca-l pierdem pe celalalt si incepem chiar sa cochetam cu ideea. Cine intelege si simte asta, stie ca abia acum, cei doi nu se mai pot pierde. Celalalt este al tau daca a inceput sa se simta confortabil in cotidian si cu lipsa ta. Numai ca eu… eu am o problema cu lipsa in general. Si totusi, asa arata o iubire care nu moare – ca un tren cu doua gari (fidelitatea si infidelitatea) din care pleaca si/sau in care soseste, un carusel nebun in care ne fugarim cautand si altceva inafara fidelitatii sau a infidelitatii. Desi credeam ca fidelitatea e zenitul in iubire, azi nici macar n-o mai iau in calcul. Spre altceva trebuie sa ajunga iubirea. Cei care se iubesc nu au dilema fidelitatii.
   Asa cum nu-ti pui problema, cand infloreste teiul din fata ferestrei, daca teiul e la geamul tau sau tu ai geamul sub tei, iubirea ajunge direct spre soarele dintre rasarit si apus, spre risipirea din care se vor aduna altii, spre potirul in care pui tot ce-ai strans, spre hrana infometatilor, spre lumina care foloseste doar celor in ai caror ochi stim ce sa vedem. Numai ca atunci cand se intampla toate astea, deja purtam toti ochelari de soare, iar bratele ni-s prea obosite.

   Ma retrag in manastirea sufletului meu si ma rog pentru toate iubirile care plutesc acum in soare ca visele purtate de niste baloane stralucitoare legate cu funde colorate sa nu devina ruine, pentru ca nimic nu doare mai rau ca bucuria pe care o ai cand iti infloresc florile de pe morminte. E o bucurie seaca, anosta si absolut inutila!
   Cineva spunea ca amintirea e o mangaiere. Ce te faci cand devine de-a dreptul o apasare iritanta…?

   Iubeste asa cum ai vrea sa fi iubit!