Am căutat un instrument de măsurare a sufletului, dar nu cunosc unitatea de măsură. Pentru că am avut norocul unor clipe luminoase şi calde, am reuşit să cunosc sufletul; nimic nu e mai sensibil, dinamic şi risipitor ca sufletul!
Mi-am dorit apoi un aparat cu care să pot imortaliza capturile acestor clipe de lumină şi căldură, dar iarăşi sufletul şi-a pornit furtuna. Şi atunci m-am apucat de scris.
Am înţeles că sufletul se măsoară iubind, urând, bucurându-ne, întristându-ne, lăsându-ne consolaţi, iertând, uitând, rugându-ne, simţindu-ne slăbiciunile, însănătoşindu-ne, devenind parinţi, retrăindu-ne copilăria, amintindu-ne de bunici, visând, câştigând şi pierzând prietenii. Doar sufletul ştie cât câştigăm pe măsură ce pierdem...
Am luat la rând toate instrumentele de măsură despre care am cunoştinţe (vagi, recunosc) încercând să-mi încropesc propriul laborator de alchimie sufletească:
Am dat de cutia mea de croitorie, am luat din ea metrul, degetarul, câteva bucăţi de material, săpunul de croitorie, boldurile, acele de cusut şi foarfeca.
Am ales ca materiale catifea şi mătase în idea de a obţine ceea ce se numeşte “a avea stofă”! Iau metrul şi, în încercarea de-a măsura, îmi dau seama că nu am nişte dimensiuni prestabilite şi nici măcar nu pot să fac o evaluare prealabilă. Îmi propun să las operaţia asta pentru sfârşit şi iau foarfeca să tai…
Din catifeaua moale şi caldă am taiat o bucată de suflet cu uşurinţa cu care reuşeşti să răneşti un om care şi-a pus în palmele tale tot cuponul de suflet, atunci când îi spui, cu sinceritate, că nu-l iubeşti. Culmea!, am tăiat o bucată foarte dreaptă reuşind să păstrez linia de fabricaţie a… cuponului.
Din mătasea rece am tăiat cu mare greutate o bucată de suflet, şi aceea a ieşit teribil de strâmbă, dar pentru că mă chinuisem prea mult, am ales s-o folosesc totuşi.
Nu m-am aruncat la culori prea vii. Am ales tonuri neutre de gri gândindu-mă că viaţa îmi va scoate în cale culori dragi pe care le voi accesoriza ca volane roşi ale pasiunii fluturante sau nasturi galbeni care să închidă toate bucuriile pe trupul sufletului meu, buzunare verzi în care să adun toate speranţele de iubire, pliuri portocalii din apusuri de soare încărcătoare care să-mi amplifice rotirea sufletească prin văzduhul vieţii, guleraşe albastre care să-mi amintească mereu de atitudinea clară a cerului faţă de tot ce se-ntâmplă pe pământ, câteva fundiţe violet pe care să le agăţ in păr atunci când lupt îndârjit să scap din plasa păianjenului negru care-şi ţese pânza între inimă şi minte…
În cele din urmă am ales şi o dantelă albă – niciodată nu ştii când natuta se hotăraşte să-ţi trimită sufletul la nuntă; şi sufleteşte, cred că facem multe nunţi până înţelegem lângă care suflet să rămânem, deci preventiv voi lua câteva mii de kilometri de dantelă albă (îmi cunosc sufletul).
Mă întind pe materiale şi mă rostogolesc peste ele într-o mare, dar mare mare fericire lipsită de orice motiv, până le şifonez astfel încât să rămână ceva din forma sufletului meu pe ele, apoi iau săpunul şi croiesc forma… după inspiraţia de moment încercând să-mi păstrez fericirea. Cu ajutorul boldurilor reuşesc să prind materialele unele de altele, deşi doare fiecare înţepătură. Dar ştiu că la final voi avea o formă… ceva…
Le cos, şi de data asta doare, iar sufletul îmi şopteşte înţelept să mă opresc din joaca asta nemiloasă. Mă încăpăţânez folosind degetarul – măcar degetele să rămână apte a scrie povestea asta.
În final, tot ce am reuşit să fac a fost un fel de… faţă de pernă în care, evident, sufletul nu mi-a încăput, dar am umplut-o cu vise şi dorm pe ea.
În unele nopţi simt răcoarea mătăsii, în altele căldura catifelei, dar de cele mai multe ori mă fascinează când, trecându-mi mâna peste pernă, simt lupta amestecului dintre RECE şi CALD şi îmi dau seama că ceea ce mă ţine trează în viaţă, chiar şi când dorm, este senzaţia asta complexă de gol şi plin, şi aproape că nici nu mai înţeleg dacă golul sau plinul e rece, sau invers.
În unele dimineţi mă trezesc cu o poftă nebună de-a pune petice colorate peste părţile calde de suflet, apoi vine peste mine în goană seara când, prin prisma întâmplărilor de peste zi, mă gândesc că potrivite ar fi petice colorate peste părţile reci, dar mă apucă teama la gândul că aş ciopârţi cupoane colorate doar ca să-mi amăgesc senzaţiile. Noroc că mai am vise – adorm repede cu gândul la ele.
Era inutil să mai folosesc metrul şi am conchis ca metrul nu poate fi o unitate de măsură pentru suflet!
Într-una din zilele în care găteam mâncarea preferată, mi-a venit ideea de a folosi pentru atelierul meu de alchimie sufletească vasul gradat din bucătărie!
Am luat făina din care se face “pâinea noastră cea de toate zilele” şi am vrut, naiv, să torn o cantitate. Cum nu ştiam cât, am închis ochii cu gândul la Dumnezeu de la care mereu aştept câte ceva - orice! Şi am depăşit orice gradaţie făcând risipă de suflet. Am încercat totuşi să amestec o cantitate oarecare cu apă şi cu sare (oh, Doamne!, de cât de puţin este nevoie pentru o pâine!).
După ce am frământat un aluat în care au intrat toate rugăciunile sufletului meu pentru toate vietăţile pe care mi le-a scos Dumnezeu în cale şi de la care am învăţat că tot ce a cunoscut bucuria vieţii pe lume este preţios, am turnat totul într-o formă pe care o aveam eu ca s-o coc. La cald! Foarte cald!
După câteva zeci de minute în care am învăţat răbdarea aşteptând, am înţeles că nu e nevoie de prea multă materie-primă atâta timp cât iubeşti – ea va creşte oricum după măsura implicării sufletului tău.
Am mâncat acea pâine cu drag, fără nimic, cu fetiţa mea. Firmiturile le-am dat porumbeilor din parc. Feliile care s-au uscat le-am pudrat cu zahăr şi le-am transformat în fursecuri pe care le-am servit prietenilor la un ceai, la o cafea, fără ca ei să ştie nimic din tot acest proces încântător doar pentru mine, dar am împărtăşit tainic minunatul eşec al tentativei mele de-a măsura sufletul cu vasul gradat de bucătărie.
Nu, nu, categoric vasul gradat nu ar fi exact!
Dar poate că metaniile ar fi în stare să măsoare sufletul: în rugăciuni, în gânduri tainice, în păreri de rău şi în dorinţa de iertare, în nopţi care trec greu lângă cineva drag care e foarte bolnav, în zile prea scurte de soare si binecuvântare, în minute care se transformă pe nesimţite în ore de aşteptare, de luptă, de durere şi de extaz deopotrivă ca noua viaţă care trebuie să vină pe lume să vină, în sărbători pe care nu le mai poţi avea decât aprinzând o lumânare, în sărbători pe care le-ai vrea pentru totdeauna, în tăceri despre lucruri pe care-ţi vine să le urli, dar nu cunoşti limba care să le poată exprima cel mai bine, în prieteni care te-au biciuit cu un bici ud pe piele atunci când te-ai dezbrăcat în faţa lor fiind sigur ca vei primi o îmbrăţişare caldă, în flori care mor prea repede cu floarea încă pe tijă pentru ca nu le-ai udat la timp, în mâini întinse în care ai refuzat să pui vreodată ceva şi în inimi rigide în care ai pus prea mult…
Nu cred că cineva, înafara lui Dumnezeu, ar putea totuşi măsura toate astea care încap, surprinzător, în suflet!
Mai e ceva: busola!
Am încercat să verific dacă acolo unde mi-e sufletul mai verde-crud vibrează săgeata nordului, dar săgeata s-a împotmolit de o căldură nefirească pentru punctul cardinal N şi nu şi-a mai putut regla direcţia. Da, mie aşa mi se întâmplă mereu...
M-am jucat puţin răsucindu-mă când într-o parte, când în cealaltă până când acele busolei au luat-o razna spărgând geamul şi îndoindu-se spre susul cerului, ca şi cum axa pe care stăteau nu trebuia să fie orizontală; dar nici verticală, pentru că reveneau la poziţia iniţială (ca şi cum erau elastice) deîndată ce porneam iar pe câmpiile de prospeţime nordică din suflet.
Simţeam că pământul îmi fuge de sub picioare, dar că busola devenea sfera care încerca să mă prindă înlăuntrul ei, exact ca în gestul crucii sfinte pe care-l facem cu mâna... pornind din înălţimea minţii spre teluricul carnal pentru a le cuprinde apoi pe amândouă în bulboana sufletească a Sfântului Duh ce ne stă pe ambii umeri sub forma celor doi îngeri care joacă şah mizând pe liberul nostru arbitru.
M-a obosit teribil tot ce se-ntâmpla atunci când foloseam busola, şi oricum sufletul creşte pe măsură ce înaintăm în viaţă, astfel că are nevoie de mai mult spaţiu decât îi poate oferi o biată busolă. Am renunţat şi la busolă...
Dar cu termometrul... ?!! Când avem mâinile reci se spune că suntem sinceri; când ne ard obrajii se spune că ne e ruşine; când ne ard palmele, pântecul şi ne sfârâie călcâiele ne dorim cu ardoare ceva.
Probabil că aş executa o hartă foarte colorată a temperaturilor sufleteşti, pe coduri când portocalii de furtuni, când galbene de ninsori, când roşi de canicule, dar ştiu că uneori, până şi cele mai vii culori îşi pierd din intensitate în cel mai cald suflet. Sufletele calde nu stau în termometre, nu au scală şi nu au un singur punct de recoltare a „căldurii” (să putem recolta culturi de suflet... ce frumos ar fi!), căci învăluie totul în jur şi o fac atât de repede, încât nu apuci niciodată să înţelegi prea bine ce s-a întâmplat decât după ce a trecut...
Atunci poate merge un tahometru pentru kilometrajul de pe bordul sufletului. Stiţi voi... pentru călătoriile lungi pe care le facem în viaţă, pentru momentele în care simţi nevoia să slăbeşti viteza şi opreşti brusc în timp ce goneai pe autostrada sentimentelor şi toţi din spatele tău intră în tine de te miri de ce te-a omorât tocmai cel ce-ţi ţinea spatele aproape. Hm...
Mai caut zilele astea... nu mă grăbesc. Acum o să ies puţin la soare!
