...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

joi, 16 februarie 2012

Iubire nebună


În seara asta, ca o culme a disperării, deşi au anunţat în presă că ninsorile se vor potoli după atâtea zile şi nopţi în care cerul şi-a albit iubita-pământ încercând parcă s-o îngroape în el cu totul, a început iarăşi să ningă…
…şi ninge sălbatic, ca şi cum verbul ‘a ninge’ a devenit ‘a iubi’ – iubeşte sălbatic. Cerul se ninge peste Pământ!

Asistăm la cea mai pătimaşă iubire Universală: Cerul ninge Pământul…

Am sentimentul că Pământul s-a săturat să ofere atâtea dovezi de răbdare în aşteptarea ca tot ce-i aparţine şi-i e mai drag - Omul, să-l respecte, să-i recunoască dreptul la fericirea de-a exista în acest Univers împreună, ca doi iubiţi meniţi a-şi aparţine până şi dincolo de veşnicie.

Pământul se comportă ca o iubită înşelată pe care o dor toate tăierile, toate implanturile, toate adaosurile false, toate limitările, toate condiţiile şi toate încercările de emancipare pe care iubitul ei dintotdeauna, Omul, i le impune din acelaşi motiv al grabei de-a se simţi stăpân peste tot şi toate. 

De zeci de ani Omul taie păduri, condamnă specii de animale la moarte sigură şi dispariţie punând în loc surogate de pseudo-civilizaţie cu care să-şi mascheze linguşitor lenea sau, la polul opus, graba ce a ajuns să-i definească modernismul; de zeci de ani, Omul nu face decât să exploateze zăcăminte scoţând din măruntaiele Pământului tot ce poate fi profitabil sub formă bănească; de zeci de ani, Omul e prea grăbit să mai audă graiul Pământului care ştie să-i cânte şi să-l încânte, să-i şoptească, să-l încurajeze, să-l îndrume, să-i fie prieten; de zeci de ani, Omul e prea grăbit să-şi mai înţeleagă Pământul cum se străduieşte pentru el (pentru Om) să umfle-n pântec seminţele de rod divin ale copacilor şi pomilor, ale florilor; de zeci de ani, Omul e prea leneş să-şi mai mângâie Pământul atunci când acesta încearcă să-l îmbie primăvara chemându-l prin adieri de vânt şi ploi calde; de zeci de ani, Omul e prea diluat în esenţa lui de Om ca să mai simtă respiraţia curată şi simplă a Pământului. 

Omul şi-a otrăvit Pământul, şi l-a vândut cu preţuri meschine, şi l-a intoxicat, şi l-a trădat, şi toate în încercarea de a-l transforma. În ce… nici Omul nu prea mai ştie. 

Dar, de vreme ce nu prea mai există oameni pentru care Pământul să fie o sursă de trai, de încântare şi de fericire, Pământul nu prea-şi mai înţelege rostul. Pentru ce, pentru cine să mai ocrotească animalele, plantele, aerul, apele?

Era o vreme când Terra se credea şi chiar era iubita unică a Omului, pentru că se simţea ocrotită, iubită, respectată, necesară; şi-i oferea Omului cele mai frumoase lecţii despre viaţă, ca o dovadă de supunere faţă de iubitul ei în care avea încredere oarbă: înţelepciunea ghindei de a-şi transforma urâţenia cojii groase şi negre într-un stejar fastuos, frumuseţea nufărului de-a străbate mâlul gros şi puturos pentru a zâmbi bucuriei sădite în sufletul Omului, îndârjirea ghiocelului de-a sparge în nopţile reci gheaţa groasă spre a-şi oferi delicateţea şi ruga Omului, puterea apelor de-a creşte singure spre-a-i oferi Omului hrană curăţenie şi ajutor în călătorii, revirimentul spiritual al fiecărui mugur pleznind pe crengi şi-al fiecărei flori parfumate, dulceaţa mierii care tămăduieşte orice, forţa bătăii de aripi a unui fluture, misterul îngânării luminii cu întunericul din crepusculul răsăriturilor şi-al apusurilor…

În acele vremuri, Omul îşi cânta iubita-Terra, îşi zâmbea singur simţind-o prezentă în viaţa lui, şi asta pentru că îi acorda TIMP şi-i înţelegea destinul, cu care şi-l împletea pe al lui. 

Astăzi avem flori de plastic fără miros, mere fără gust, screen-saver-uri cu peşti exotici (până şi de fotografia netrucată am uitat), muzică fără armonie, zăpadă artificială caldă şi şeminee virtuale pe care le poţi atinge fără să te arzi (nemaipomenind de cremele autobronzante), şi în general… înlocuitori pentru lapte, pentru mame, pentru socializare, pentru bătrânii inţelepţi... Un singur lucru nu putem înlocui: Viaţa! Ne e dată ca dar, şi trebuie să recunoaştem că avem o relaţie eternă cu Pământul, ORIUNDE am fi şi ORICE am face!

După zeci de ani de trădări, în care Omul a tot experimentat înlocuitori pentru orice pe Pământ, acum a găsit un înlocuitor până şi pentru Pământ, şi încă mai caută posibile alte planete, după zeci de ani de neglijenţă, îl miră şi îl intrigă că Terra se simte precum o iubită înşelată, tratată ca o femeie care a îmbătrânit inutil şi i-au apărut riduri dizgraţioase şi adânci în pielea-i prea uscată de atâta vid, şi încearcă disperată să-şi reafirme poziţia de iubită unică pornind într-o epopee a regăsirii propriei vieţi. Şi-şi strigă durerea spre Univers, iar Cerul pare singurul care o aude şi-şi ninge peste ea toată iubirea. Şi cât de murdărită se simte, de vreme ce are nevoie de atâta alb!

Nu învinuiţi Pământul pentru relaţia rebelă pe care o are zilele astea cu Cerul, îşi face de cap în neputinţa de-a ne atrage atenţia că ea e încă vie şi tânără, frumoasă şi plină de daruri pentru care încă-şi mai caută în noi potirele potrivite. Se lasă ninsă-iubită sălbatic de Cer fără a-i păsa de restul lumii arătându-ne că e în stare să iubească pătimaş nemaiţinând cont de nimic şi… parcă de nimeni. E ca şi cum ar vrea să se izoleze într-o relaţie contopită cu Cerul, căci zăpezile cad greu şi înalt unindu-i. Terra se simte uscată, secătuită de atâtea acţiuni ba grăbite, ba tardive, ba greşite ale Omului, căutându-şi motive pentru a-şi împlini rostul ei de sevă, îşi cere dreptul la VIAŢĂ!

Aproape că mi-e şi ruşine să mai privesc cum cerne Cerul zăpada ştiind că e o palmă pe care o primesc în numele zecilor de ani de trădare, în timp ce abia acum constat ce iubită minunat de puternică este Terra privind-o pe furiş cum îşi răzbună iubirea neîmpărtăşită dăruindu-se cu tot ce are, inclusiv cu noi – oamenii, Cerului. 

Am s-o iert pe iubita mea – Pămâant pentru această rătăcire şi am s-o consider o lecţie valoroasă de viaţă tocmai pentru că în ea se regăseşte şi moartea. 

Am să-i mulţumesc pentru că încă mă hrăneşte şi-am să-i ofer mai mult TIMP (căci timpul ei e timpul meu); pentru că nu sunt pom şi n-am cum să-i fac un măr cu gust, am să-i aştept rodirea cu răbdare s-o gust bucurându-mă din plin; pentru că nu sunt plantă să-i fac o floare, am să-i aştept toate primăverile cu verde fără a mai ignora vreun fir de iarbă; pentru că nu sunt apă, am să absorb fiecare picătură de ploaie care-mi va cădea pe umeri, prin piele; pentru că nu sunt vânt şi n-am cum să-i port polenul florilor, am să-i ascult atentă fiecare vorbă cu care dă vieţi noi; pentru că nu sunt foc, voi iubi tot ce-mi va ieşi în cale în această călătorie a mea, care încă nu ştiu dacă e doar pe Pământ sau e în această Viaţă pe Pământ, sub Cer.

Tot ce ştiu e că zilele astea m-am simţit exclusă din relaţia Pământ-Cer şi nu mi-e bine… Şi sper să mă audă şi Cerul şi Pământul când urlă sufletul din mine după primăvara în care abia aştept să îmbrăţişez teiul din faţa ferestrei pentru a-i da putere, iubire şi înţelepciune să mă liniştească în nopţile de mai, iar în dimineţile de mai să mă înnebunească. 

Hai că nu-i aşa departe ziua în care mă voi întâlni şi cu salcâmii la o şuetă, aşa…. ca-ntre nebuni…