bucle in galop de ganduri

   Uneori, cand nu pot zbura de atatia pereti, imi aleg un perete (cel pe care-mi pasc herghelia de cai verzi) la care ma asez ca sa ma impusc. Ma asez in genunchi in fata mea, ma ochesc si trag. Niciodata nu dau gres. Dupa ce ma impusc, ma ridic si ma spal de sange si de persoana care devenisem, greu de dus pentru persoana care sunt. Azi m-am impuscat iar, si mi-am luat zborul, usoara, tragand dupa mine niste ganduri grele, dar de care nu ma pot desparti niciodata. Cateva mi-au cazut. Noroc cu caii verzi de care s-au agatat si, cum caii mi-s prieteni buni, au luat-o la galop dupa mine, tragand dupa ei restul de ganduri.

   Nici nu stiu in care din ganduri ti-ar placea sa stai - in cele salbatice ale cailor mei fideli (sunt bine hraniti!) sau in cele ocluzive, sugrumate mereu in mine.

   Am uitat sa-ti spun: toate sunt legate cu fire de par si funde colorate, in care vara agat scoici din marea calda si plina de alge, iar iarna globuri pe care le invart privindu-ma in ele pana ametesc. Doar primavara se mai spala legaturile, din care apoi se insinueaza mustati crude din care pocnesc muguri de roz in galben, insuportabil de stralucitori, iar toamna se rostogolesc fructe zemoase si dulci-acrisoare de-mi strica nuanta balaie... si-ncep sa ard. Pesemne n-am stins niciodata cu adevarat niciun foc. Mocnesc toate. Ce bine ca nu fumezi, nu-ti poti aprinde o tigara, oricum e suficient fum si inca miroase a carne vie arsa. Da muzica mai tare, cu conditia sa-mi placa: sa fie putine cuvinte si adevarate. Sa aiba caderi de registru ca sa-mi justific asteptarea intru ridicarile de registru. Sa-mi sparga inima creierului cu pulsuri de munte, de cascade, de adieri de vanturi reci si calde, sa-mi fie soare cand mi-e frig si bruma cand ma-ncing. Sa nu se poata dansa pe muzica asta, dar sa ne intre in ritmul inimii si s-o respiram iar atunci cand nu mai suntem impreuna. Sa ne fie soare cand ne-o fi frig si bruma cand ne-om incinge iar, dar separat. Separat, caci vreau sa-mi pastrez caldura asta sub bruma, departe de ritmul altcuiva; si n-as suporta sa stiu ca tu poti lua foc de unul singur cand esti fara mine, nu mai conteaza cu cine.

   Aseara mi-am spus ca am gresit tinandu-te departe de mine atata vreme, am gresit facand asta in timp ce tu ma iubeai, iar eu nu voiam sa cred. Acum stiu ca ma iubeai, tocmai pentru ca nici nu te gandeai inca la asta, erai prea ocupat sa-ti calatoresti drumul spre mine si, fara sa ajungi la mine, asta faceai – ma iubeai frumos si simplu, urmandu-ti calatoria spre miere ca o albina care-si culege polenul pana nu-l mai poate cara. De asta imi era teama – ca-ti vei lua mai mult polen decat poti duce. Imi era teama ca, odata ce ne vom reintalni, iti vei spune ca nu-s asa frumoasa cum m-ai vazut la inceput (ce frumos inceput!) si n-am sa-ti mai simt dorinta. Azi ne-am reintalnit si mi-ai spus ca-s mai frumoasa decat atunci cand ne-am vazut ultima data. Intre timp ai facut si miere. Acum avem si cu ce ne hrani, adu mierea! N-am o masuta comoda de pe care sa pot servi ceva, desi imi trebuie. Dar nu vreau. Vreau sa-mi umpli tu paharul si sa mi-l tii plin sau gol (mai ales cand e gol), iar mierea o vreau fara pocal, ca sa inveti lectia mierii, asa cum am invatat si eu acum lectia iubirii. Mierea intra in piele. Sa nu te mire daca voi straluci. Sa ti se para firesc, pentru ca in intuneric o sa-ti prinda bine (ai voie sa interpretezi intunericul, asta-ti va prinde bine cand te va mira lumina: unde e mult intuneric, e si multa lumina si viceversa).

   Niciodata nu avem nevoie de nimic, de fapt nici nu mi-am pus vreodata problema, chiar daca n-avem nimic. Se pare insa, ca tot ce deja exista e pentru noi: o luna, o mie de nuferi, mirosul meu, albastrul tau si toate petele de culoare cu care ne manjim peretii mintii cand inchidem ochii. Nu ne putem saruta cu ochii deschisi. O mie de nuferi pleznesc intr-un singur vis, colorat grabit la gramada culorilor, pana ramane doar lumina pe pielea mea si-n ochii tai pe care oricum nu-i vad, dar ii simt, sub o luna plina ca inima mea. Esti prea tanar sa intelegi ca tot ce incepe, incepe spre a sfarsi. Dar eu sunt prea batrana sa ma mai gandesc la asta, asa ca ne intalnim amandoi la mijloc de vis, iar visul e acelasi. Cand iti vei da seama, te vei trezi si eu voi fi departe de tine, dar in acelasi vis. Macar un colt de cer curat daca poti pastra peste ani in sufletul tau, unde sa vin la intalnire cand ti-e greu, ar fi bine. M-as aseza pe al omieunulea nufar si ti-as tine paharul gol pe care l-ai umple, l-ai bea si-apoi te-ai trezi iar in visul nostru. N-am sa-ti cer sa stai mai mult decat vrei, dar am sa-ti dau mai mult decat te-ai astepta. De fapt, asta sta la baza unei intalniri intre doi iubiti – ideea subconstienta a fiecaruia ca celalalt poate da mai mult, in timp ce vrea sa ofere ce n-a stiut nici el ca poate. Dorul de auto-depasire prin iubire. E cel mai pur, cel mai incondamnabil, cel mai rar si unic prin implinirea lui.

   Te-am ratacit acum prin galopurile cailor mei si te simt, cand dorm, pe-o bucla, imi miroase somnul a tine. Ai ramas incalcit in parul meu. Ramai sa-mi piepteni buclele-n galop!

visam si noi mai cu talent?

"Infrant nu esti atunci cand sangeri
Si nici cand ochii-n lacrimi ti-s,
Cele mai crancene infrangeri
Sunt renuntarile la vis."
                                                  Radu Gyr - Indemn la lupta

  

   Uneori ma gandesc (e unul din visele mele, poate cel mai drag si vechi) ca stau pe un camp mare, noaptea, cu spinarea lipita de iarba si cu tampla de stele. Intotdeauna, in liniste se ordoneaza altfel gandurile, ca si cum as comuta cu telecomanda de pe canalul gandului pe cel al sentimentului. Cred ca uitam prea des si prea dureros, uneori, de aceasta evidenta si ne amintim doar atunci cand sentimentalul ne izbeste meteoric, si-atunci nu mai stim cum sa ne purtam si cat din incarcatura emotionala putem descarca. Descarcati tot ce se poate hic et nunc si fara temeri, e singura cale spre-a te pastra treaz intr-o lume care doarme cand ar trebui sa traiasca si e treaza doar in vise.

   M-am gandit la frumusetea din lumea noastra sub toate formele ei si cred ca pana si cel mai pragmatic si/sau pesimist om reuseste sa gaseasca in ceva frumusetea.

   Frumusetea e subiectiva, veti spune. Da, asa este! Ce gasesc eu frumos, poate ca tu consideri banal sau penibil, dar tu n-ai fost incaltat in pantofii mei si, deci, in timpul in care tu poate stateai pe un fotoliu la televizor, n-ai parcurs drumurile mele ca sa stii ce am adunat eu si cu cate sacrificii sau renuntari, tu n-ai pus suflet in experientele mele de viata si-n oamenii intalniti de mine, ca sa stii ce a devenit frumos pentru mine si in ce masura am luptat cu si pentru tot ce-am intalnit ca sa devina frumos si, mai ales, sa ramana frumos. Lasa-mi frumosul meu sa fie frumos, asadar si, daca poti, imbogateste-te vazand si tu frumosul din frumosul meu. Frumosul meu, da, caci din fericire suntem subiectivi. Macar frumusetea s-o lasam subiectiva - si-a castigat greu acest drept, pentru ca a avut nevoie de timp spre confirmari personale…

   Eu vad frumusetea ca pe-o calatorie lunga, la inceputul careia te simti incuiat intre niste pereti intunecati, pentru ca apoi sa incepi sa te simti pasare inchisa. Iti dai seama ca ai aripi, dar peretii iti rapesc din libertatea si bucuria de-a le folosi. Intr-o zi te trezesti scrijelind cu unghia intr-un perete pentru a-ti face o fereastra pe care, cu fiecare zi si gand frumos de libertate, o largesti… pana cand reusesti sa iesi la lumina. Nu conteaza ca nu mai ai unghii, degete, maini – ti-au crescut intre timp aripi. Si zbori… si atunci descoperi ca, multumita rabdarii pe care ai avut-o, in orice se poate gasi frumusete: in tine, in ziduri, in ganduri, in trairi, in oameni, in plante, in pasari, in ploaie, in anotimp, in pietre… si toate, toate astea prin ceea ce fac ele. 

   Ma-ntreb cat ar dura o discutie si daca mai e cineva interesat sa discute despre frumusetea acestei lumi, despre tot ce face frumos omul, zidul, gandul, natura, pasarea si piatra, pentru ca toate astea fac lumea  frumoasa, ne fac pe noi frumosi, ne ajuta sa visam si sa le implinim.

   Cel mai dureros lucru este sa nu-ti implinesti visul pe care l-ai hranit ca pe un copil – cu dragoste, cu grija, cu incredere si responsabilitate, sperand ca intr-o zi acest vis va fi perechea ta de aripi cu care vei zbura departe, spre un nou orizont necunoscut, ravnit. 

   V-ati gandit vreodata cum ar fi ca, prin absurd, niciun om din lume sa nu mai aiba capacitatea de-a visa? 

   

   Eu m-am gandit, iar raspunsul pe care mi l-am dat m-a aruncat intr-o tristete ca o prapastie fara fund: fara vise, lumea asta ar fi un loc pustiu, un loc al NIMANUI! Si, ce e mai rau, nici macar nu ne-am putea imagina o alta lume, pentru ca n-am stii sa visam.

   In cel mai fericit caz, prezentul este pretul platit primelor noastre vise, iar in cel mai sarac caz, prezentul este datoria neplatita a viselor abandonate pe nedrept descarnandu-le de trairi, dezrobindu-le de iubire si dezvrajindu-le de mister. Dar oricum ai lua-o, visul e bateria vietii umane. Freud a spus genial: "Pentru a suporta realitatea, omul are nevoie de un vis."

Cel mai tare doare un vis neimplinit, cert. De aceea, pentru vise nu este nevoie de somn. Dimpotriva. Iar daca totusi nu se mai poate implini, macar esti treaz si nu-i nevoie sa traga nimeni de tine ca sa te trezeasca. Si-apoi, ce poate fi mai placut, decat un vis nascut din deschiderea larga a ochilor spre toate orizonturile si din nevoia de-a nu (mai) adormi? :)

aripi

   Printre picaturile scurse din conducta timpului al carei robinet anume l-am lasat putin deschis, am tot incercat ieri, pe 8 noiembrie, sa concept un mesaj simplu si cald pentru cunoscutii mei care poarta numele Gabriel, Gabriela, Mihai, Mihaela ca sa-l postez pe fb alaturi de o imagine simbolica. N-am reusit sa fac asta. Am reusit doar sa-mi sun purtatorii de pecete ingereasca si, in felul asta, sa mai socializez putin cu ei/ele. Si a fost tare placut.

   Dar, cautand dupa semnificatii si simboluri, asa cum imi place mie s-o fac si sa scormonesc dupa sensuri noi, eventual sa leg informatii, ca-ntr-o montura rafinata de colier – piatra cu piatra, am inteles ca a trebuit sa treaca un an intreg… adica mai exact 365 de zile si tot atatea nopti , ca sa ma impac cu acesti sfinti – Mihail si Gavriil. N-am fost certata niciodata cu ei, ca nu-mi permit. Insa fiecare sfant are, dincolo de sensul universal care se condenseaza intr-un scop pentru aceasta lume si, mai ales, pentru cealalta lume, fiecare sfant are un sens personal; si acest sens cred ca e expresia relatiei intime dintre sfant si persoana fiecaruia, cel putin cred ca asa este la fiecare. Altfel, nu stiu de ce s-ar spune ca nu noi suntem cei care-i gasim pe sfinti, ci sfintii ii gasesc pe oameni. Si pe buna dreptate! Pe mine, cand Sfintii Mihail si Gavriil m-au gasit, eram certata cu sufletul meu.

   Acum un an incepea unul din cele mai cumplite momente de rascruce pentru viata mea (de pana acum) si sincer, habar n-aveam ce sa fac. Nu vedeam nici o perspectiva viabila, tocmai pentru ca niciuna din perspectivele pe care ochii mintii mele le vedeau chiar nu era viabila, desi dinafara parea perfect posibila oricare din ele. Cum nimeni niciodata nu stie ce-i in sufletul unui om care nu vorbeste prea mult pentru ca are prea multe de rezolvat in prea putin timp si prea de unul singur (uneori atat de putin timp, incat nici nu apucam sa ma dezmeticesc nici inainte, nici in timpul actiunii/rezolvarii si poate nici dupa…), nimeni n-ar fi inteles explicatiile mele. Oricum, lumea nu mai are timp de explicatii. Nici chef, chiar daca te intreaba “ce mai faci?” . Intrebarea asta este deja de foarte multa vreme una de complezenta, pentru ca daca te apuci sa spui realmente ce mai faci, ti se raspunde “off, mai bine nu te intrebam!”.

   Asadar, credeti-ma pe cuvant ca e asa cum spun: nu aveam nicio perspectiva!

   In zi de mare sarbatoare – 8 noiembrie – am primit o sabie mostenita de la Damocles, pe care trebuia singura sa mi-o tin in echilibru pe gat astfel incat sa-mi vad de viata mai departe ca si pana atunci, ca si cum pielea gatului meu ar fi devenit vinovata de esecul vietii mele, nicidecum sabia insasi. Stiu ca nu intelegeti mare lucru, dar detalii inca nu pot da. Mai astept inca un sfant tare drag mie la sueta, sa fim cu totii in jurul Luminii si-atunci nu va mai fi atata intuneric dupa care sa se ascunda demonii mei.

   Dar am inteles esentialul cu care am putut inainta!

   Studiind putin erminia bisericii bizantine, am inteles ca Sfintii Mihail si Gavriil apar intr-una din cele mai minunate icoane, si anume Deisis (inseamna “ruga fierbinte”). Este o icoana care-l infatiseaza pe Isus in centru, la dreapta Lui sta Fecioara Maria si la stanga Sfantul Ioan Botezatorul, amandoi cu fata intoarsa spre Isus a ruga, iar langa Fecioara Maria e Sfantul Mihail, in timp ce langa Ioan Botezatorul e Sfantul Gavriil. Icoana asta e ca un leagan – asa o percep eu. Un leagan nu doar de copil, ci un leagan chiar al copilariei, pt ca eu privind-o (in diferite realizari) am avut senzatia ca plutesc, purtata pe aripile celor doi Arhangheli, intre Maria si Ioan, fara sa ma ratacesc PRIN Isus, Isus insusi fiind credinta. Credinta in mine, in tine, in noi, in toate si-n tot!

   Cand vorbesc aici de copilarie, ma refer la sensul cel mai curat al acestui cuvant, si anume: esenta. Toti ne pierdem de esenta in timp, din pacate; cu alte cuvinte, ne indepartam de Harul in care venim pe lume. Iesim din acest leagan de caldura, iubire si Lumina crezand ca vom putea face singuri pasi mai mari si mai siguri. Insa nu intotdeauna un pas mai apasat este si un pas mai bun (been there done that!).

   E un paradox, dar lumea este duala si deci, bazata pe paradoxuri si evolutii in spirala, deci e un paradox sa trebuiasca sa strabati acelasi drum in sens invers pentru a ajunge, de fapt, de unde ai pornit: inapoi in leagan.

   Un an am avut nevoie ca sa ma pot intoarce in leaganul credintei pazite de cei doi Arhangheli.

   Se mai obisnuieste ca, pe usile diaconesti (cele care se deschid spre altar), sa fie pictati cei doi Arhangheli.

Legati ideea asta de aceea ca, daca aprinzi o lumanare pe data de 8 noiembrie, aceasta iti va fi lumina calauzitoare in timpul celor 40 de zile cat dureaza calatoria sufletului dinspre trup spre cer, pentru ca ambii arhangheli – Mihail si Gavriil – sunt insotitori si inlesnitori catre lumea de dincolo, si veti intelege de ce simt ca pentru mine Mihail si Gavriil au fost doua aripi care mi-au iesit din suflet spre lume, doi parinti care m-au reinvatat zborul si alfabetul sufletului spre Lumina si iubire, spre credinta. Credinta nu mi-am pierdut-o niciodata, insa dupa toate aceste revelatii, uneori am senzatia ca abia dupa ce trec prin ele am depasit un mare pericol de pustiu sufletesc si spiritual. Si atunci ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate aripile pe care mi le trimite sub forme pe care eu le vad, initial, ca munti de nestrabatut, ca stanci de neclintit sau ca hotare de netrecut. Rabdare si cumintenie e tot ce am avut nevoie. Un drag duhovnic mi-a spus atunci asa: “nu incerca sa afli DE CE ti se intampla asta acum, concentreaza-te doar pe a-ti recastiga pacea interioara si raspunsul il vei afla fara sa-l ceri atunci cand il vei putea intelege asa cum trebuie.”. Asa este. As mai adauga eu ca nu doar inteleg raspunsul, dar se schimba si interesul/intrebarea, pentru ca ACUM nu mai conteaza CAUZA pentru care s-au intamplat toate, ci EFECTUL pe care l-au lucrat in sufletul meu toate cele intamplate, deja trecute si prin care eu am reusit sa cresc.

   Imi doresc tare mult sa nu-mi pierd lectia inceputa acum un an si insusita acum, si sa raman in acest zbor (bineinteles, deasupra unui cuib de cuci) cu aripile celor doi Arhangheli Mihail si Gavriil, cu sabia razbatatoare peste greutati si rele a lui Mihail si cu puritatea crinului lui Gavriil, ca dovada a nobletei sufletesti.

   Si uite-asa, in dorinta de-a ramane in esenta divina din care vin, aproape de caldura Mariei si prospetimea de viata vie a lui Ioan, incurajata si protejata de-o parte si de alta de Mihail si Gavriil, ma bucur cand se deschid usile (nu doar cele diaconesti) catre credinta si respir usor si adanc. Si nu e aer, e insasi Viata!

   Eu am reusit sa raman vie, asta insemnand calda si luminoasa. Cel putin asa-mi place sa cred. Si mai e ceva: perioada sfintirii acestor doi Arhangheli este denumita vara iernii, pentru ca sunt cele mai frumoase si calde zile de iarna, cu soarele rasinos scurgandu-se alene prin timp si cu clipe alungite de liniste…

   Le multumesc Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil si ii fericesc cu ganduri inalte pe toti cei care le poarta numele, si-i asigur ca sunt binecuvantati si ajutati sa-si invete orice lectie, oricat de grea le-ar fi. Singura conditie e sa aiba rabdare si cumintenie, apoi macar un prieten asa cum am avut si eu cativa (putini, dar oameni minunati!) - pentru ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, si viata devine iar asa cum a fost harazita: splendida!

   Un pahar cu vin rosu pentru Mihai si Mihaele!

   Un pahar cu vin alb pentru Gabrieli si Gabriele! 

   La multi ani!

Impletesc si despletesc...

De-ati sti ce ganduri impletesc si despletesc cand merg pe strada pieptanand tot Universul…

Uneori din inocenta, alteori din neglijenta cadem in capcana omisiunii sensului cuvintelor, care duce la lipsa de sens a lor, si asta pentru ca nu le cunoastem puterea. Cuvintele nu doar denumesc, cuvintele sunt portante catre destinatii uneori atat de indepartate de noi, incat le folosim risipindu-le si risipindu-ne. Daca ne-am cunoaste propria persoana (recunoscandu-ne visele, dorintele, bucuriile si in general tot ce e pozitiv in noi) am cunoaste si destinatia care ne atrage, fie ea teren conversational sau de-a dreptul o padure, plaja, colina s.a.m.d. 

Deunazi, mergand pe strada cu ochii prin curtile oamenilor dupa flori si pisici, ma gandeam la casa in care locuiesc, care e un apartament. Mi-am dat seama ca, schimbandu-l cu ceva mai bun, as putea sa-mi doresc apoi o casa, si nu o casa boiereasca in Bucuresti, ci un castel in Spania, care mi-ar deveni foarte curand inutil, de vreme ce eu iubesc spatiul, iar el este destinatia mea intotdeauna, in orice. Da, spatiul! (“space – the final frontier”) Mi-am amintit apoi ca o tiganca mi-a ghicit in cafea cand aveam 18 ani si mi-a spus ceva ce inca ma urmareste: “Fetito, la tine va fi ceva greu de ghicit intotdeauna. Castigi orice vrei usor, dar pierzi la fel de usor. Cand o sa intelegi asta, o sa inveti sa nu mai castigi, ca sa nu mai pierzi.” Am bagat in sertarul mintii responsabil cu bonurile nedecontate inca fraza asta, asa cum am bagat multe intelepciuni criptate de-a lungul vietii, si am cautat sa-mi gasesc, traind intre castig si pierdere, resurse ca sa-i platesc intai pretul, apoi valoarea. Si am gasit.

Toate au un pret pe lume, dar putine valoreaza ceva.

Si am inteles ca, daca-mi schimb optica asupra ceea ce vreau, visez si/sau doresc, castig pe masura ce pierd sau, pur si simplu, nu mai pierd, pentru ca nu ma mai gandesc la castig. 

Asa mi-am castigat eu luxul de a fi subiectiva. Este un lux pe care nimeni, niciodata si pentru nimic in lumea asta n-ar trebui sa-l piarda sau sa-l concesioneze, pentru ca se obtine cu multe renuntari asumate. Este un drept care da sensibilitate caracterului si elasticitate principiilor de viata. Este ceea ce ne face unici, impacati mereu cu sine, armoniosi si puternici. Fiind subiectiv cu lumea din jur (prin asta intelegand aplecarea atenta si detasata spre tot ce-ti iese in cale), avem siguranta ca putem fi obiectivi fata de noi insine, fata de… destinatia noastra, caci despre asta e vorba.

Eu sunt omul care nu poate fi obiectiv cu nimeni, inafara persoanei mele. Si cred ca, pe undeva, e mai bine asa. Asta mi-a folosit mereu atunci cand a trebuit sa-mi verific veridicitatea afirmatiilor. 

Odata, intr-o discutie am facut niste afirmatii de-a dreptul declarative, ce puteau parea exagerari (numai ca mie nu mi-e teama de “cuvinte mari”), iar interlocutorul meu mi-a impartasit aceeasi opinie, dar a tinut sa precizeze ca el spune adevarul, dar nu e sigur ca si eu fac la fel. Si atunci m-am intrebat daca realmente spun adevarul, apoi m-am intrebat de unde stie el ca ce spune e adevarat. Retoric, am intrebat: “Ce este sinceritatea?” Si am inteles ca sinceritatea e doar (!)ceea ce cred eu. Dar credintele sunt subiective, iar adevarul absolut este precum spatiul – ultima limita. Adevarul este motorul vietii noastre. Daca nu l-am cauta in tot ce facem, n-am avea reper de viata vie. 

Si atunci, i-am explicat interlocutorului meu ca ceea ce spun este ceea ce cred cu tarie in acel moment, cu toata fiinta care am ajuns sa fiu pana la acel punct, cu toata puterea inimii mele de-a iubi si cu toata vrerea de care ma simt in stare. Poate ca ceea ce spun nu este adevarul lui (la care si el a ajuns cu toata fiinta lui din acel moment, cu toata puterea inimii lui), dar este adevarul meu pe care, daca-l spun, inseamna ca incep sa construiesc ceva si ca nici cel mai mare sceptic n-ar reusi sa-mi demonteze acel adevar. In fond, este doar un moment de sinceritate si ar trebui sa fim recunoscatori ca in viata asta ne-am putut intalni sinceritatile si adevarurile subiective in acelasi privilegiat timp. Probabil ca trecerea timpului va demonstra, in vreme ce noi vom puncta inertial linia vietii, daca a fost adevarat ceea ce am sustinut amandoi. Dar deja atunci nu va mai conta. Mereu avem nevoie de confirmari, insa daca destinatia ti-e spatiul, aceste nevoi nu mai conteaza.

Si, asa cum intre sinceritate si adevar exista mari diferente, asa exista intre pret si valoare, intre a alege si a decide, intre …, desi deseori gresim confundandu-le, tocmai pentru ca nu dam libertatea de a zbura cuvintelor prin sensurile lor.

Cuvantul este o pasare; cuvantul meu, al tau, al lui, al ei, al nostru, al vostru, al lor este fiecare o pasare si, daca este adevarat ceea ce pretindem toti, aceste pasari se vor intalni candva sa se odihneasca pe acelasi pisc, dupa calatorii lungi si anevoioase, tocmai pentru ca au crezut in ceea ce au spus. 

Cateva ganduri, devenite principii de viata, mi-au devenit tare dragi, si aceste e unul din ele: cu sinceritatea niciodata nu gresesti si niciodata nu ramai singur. Ai certitudinea ca ramai fidel fata de tine, iar de restul nu trebuie sa ai grija, pentru ca ei sunt deja la adapostul acestui adevar al tau, din care vor face parte si dincolo de timp daca-l impartasesc sau nu vor face parte niciodata atata vreme cat nu reusesc sa vada limpezimea acestui adevar.

Intotdeauna e bine sa-ti cantaresti cuvintele prin prisma valorii pe care le-o dai, daca ai pretentia valorii. Altfel, ele isi vor cere mercantil pretul intr-o zi, ca un targovet galagios. Aceleasi cuvinte, gresit folosite, iti pot aduce o libertate pentru care trebuie sa platesti scump, si-i platesti pretul, nu valoarea; folosite cu sinceritate, chiar daca ti-ar aduce un prizonierat, acesta va fi plin de valoare. Iar sinceritatea te va elibera.

Stiu ca suna bine ce am scris, dar oare o fi adevarat…?

O manastire a sufletului

   M-am gandit sa-mi fac o manastire a sufletului, cladita pe ruina lui. Ruina nu este o cladire veche si paraginita, ci o stare construita temeinic, culmea!, in timp, prin lipsa atentiei si a ingrijirii.

   Pana acum reuseam sa ma incarc cu bucurie senina atunci cand greierii isi frecau arcusul de linistea noptii lovindu-si de bolta mintii mele scartaielile ca niste pendule acustice si reusind sa-mi sparga mintea, si-asa prea inalta uneori. Acum insa, e prea liniste in gandurile mele.

   E linistea aceea care seamana cu intelepciunea si, desi pare ceva benefic, e anost pentru suflet. Intelepciunea blocheaza drumul emotiilor la ambele capete: nu te mai bucura nimic, nu te mai intristeaza nimic. Nimic nu vine, nimic nu pleaca. Chiar si asa, o vreme  mi-am zis ca-i o perioada de SPATIU si ca e bine s-o iau ca atare bucurandu-ma de asemenea dar nepretuit de pace. Dar apoi, dupa ce m-am obisnuit cu aceasta pace, m-am intrebat de unde vine, iar raspunsul este un strigat disperat de drept la soare!

   Suna plat? Nu mai pot minimiza rolul soarelui in viata mea dupa ce am inteles ca viata e ca o zi care  incepe cu rasaritul si se termina cu apusul. Intre cele doua momente, care se coc in enigmaticul, parsivul si fascinantul crepuscul, deasupra mereu ajunge soarele. Stau si strig in soare, pentru ca vreau sa ma intorc dupa el si pentru ca am mainile prea obosite sa-mi mai pot scoate singura ochelarii de soare: “Cineva sa-mi scoata ochelarii, sa vad soarele!”

   Nu mai am putere in brate, le-am consumat pe imbratisari, poate atunci cand, la focul  sobei am strans in brate sarutul iarnatic nestiind ca, odata iesita afara in ninsoare, sarutul acela va ingheta definitiv in mine toata puterea de-a iubi, sau poate atunci cand visam noaptea ca nu dorm singura…

   Cineva sa-mi scoata ochelarii de soare ramasi de pe vremea cand imi era suficient sa-i simt doar caldura. Azi vreau sa vad soarele, sa ma orbeasca! Sa stiu ca daca visez, este doar pentru ca nu mai pot sa vad frumosul, nu pentru ca nu-l mai pot crea. Sa stiu ca visul meu are o cauza dreapta.

   De aceea vreau sa fac o manastire a sufletului meu, pentru ca sunt prea multe morminte de iubire. Sunt atat de multe, incat am ajuns sa-mi culeg semintele din florile iubirii ca sa le presar primavara singura …

   Toti oamenii, primavara, iubesc; doar eu imi reimprospatez mormintele de iubire. Nu sunt o pesimista; dar cum as putea simti altfel, daca iubirea mea n-a rodit niciodata peste iarna…?

   Mi-am iubit iubirile. Le-am simtit cum imi frematau in stomac impingand cu aripile lor sa iasa afara, apoi le-am adus pe lume nascandu-le cu drag prin pupila mea de ciocolata cu scortisoara, le-am crescut cu rabdare si cu povesti, le-am mangaiat si le-am sarutat cu grija, le-am inventat vise, le-am tinut de mana cand au inceput sa faca primii pasi din propriul mers, le-am hranit cu aripi tocate marunt si imprastiate-n toate cele 4 zari, am refuzat luptandu-ma cu toti educatorii – filosofi, psihologi, cercetatori, antropologi s.a. - sa le invat carte, le-am ascultat apoi si-am invatat de la ele cum se iubeste si, cand am inceput sa iubesc cu adevarat, m-au parasit. De fiecare data m-au parasit fara sa-mi lase in loc nimic, decat tacere… si-un camp imens cu flori. De frumusetea lor nu mai ajungeam sa ma bucur decat eu, singura. Ma intindeam peste ele si ma lasam mangaiata de amintiri si adormeam zambind pana-n iarna tarziu, cand ma ridicam cu greu, si speriata ca totusi, sa nu inghete semintele din ele. N-am vrut sa las un spatiu gol in care sa se joace ecourile pe campul sufletului meu de-a intrebarea si raspunsul-oglinda, asa ca am devenit gradinarul sufletului meu jucandu-ma cu seminte care candva fusesera flori salbatice. Daca  as fi stiut dinainte, as fi rupt toate florile si le-as fi oferit.     Acum, nu stie nimeni ca noile flori din primavara acopera morminte de iubire si ca nu pot fi oferite nimanui, si nici macar de furat nu sunt bune.

   Singurul dar pe care l-am gasit in prima floare aparuta peste morminte, amar la gust si mult prea intens parfumat, a fost acela al intelepciunii prin care am inteles ca nu trebuia sa-mi aman niciodata bucuria clipei. N-ar fi trebuit sa iubesc incet si cu rezerve, ar fi trebuit sa fortez orice limita pana ma izbeam cu sufletul de stele ca sa-mi spun “STOP, e prea mult si ma doare sufletul de-atata plinatate! S-o luam de la-nceput!”

   Cand iubesti, tot ce trebuie sa faci e sa te bucuri de clipa sinceritatii pe care o ai in palma calda sub forma unui sarut, a unei imbratisari, a unui fior. Nu toti fiorii sunt sinceri, precum nici toate sarutarile si imbratisarile. Dar iubirea o recunosti dupa sinceritatea clipei. Si o amani ca un prost gandind, paradoxal, ca acum esti prea ocupat sa-ti traiesti clipa, dar tot ce va urma va fi mult mai frumos. Abia cand nu mai urmeaza nimic intelegi ca nimic nu putea fi mai frumos decat acea clipa de iubire sincera, unica si irepetabila.

    Vreau sa fac o manastie a sufletului meu in care sa adapostesc toate iubirile acestei lumi. Observ ca in timpurile actuale, oamenii, din graba si grobianism emotional, nu mai dau valoare clipei, nu mai au vise comune, dar isi pretind in iubire unii altora libertatea si si-o negociaza ca si cum libertatea ar sta in individualitate. Nu, in iubire libertatea este in sarut, in mangaiere, in adancimea privirii, in dor, in coincidenta, in soarele dintre rasarit si apus, in zborul pasarilor care niciodata nu-si stabilesc dinainte traseul si totusi, ajung in acelasi loc. Nimeni nu poate fi liber de unul singur, pentru ca singuratatea te face doar prizonierul tau, iar tu esti cel mai nemilos calau pentru tine: nu te poti tine singur de mana, nu te poti imbratisa noaptea in somn, nu te poti implini singur. Si totusi…

  Nu stiu, m-am gandit ca poate daca ar exista un loc de veci pentru iubiri, n-ar mai fi atat de multe despartiri, atat de multe minciuni, atat de multe piese de teatru cu mult prea multi actori. Poate ca am intelege ca iubirea, de fapt IUBIREA nu are cum sa moara! Ce moare incet, incet e sufletul nostru prea mare care nu are cui (darui) si sucomba. Se incarca prea mult de iubire tot jucand roluri in piese de teatru ambulant si se incranceneaza prea tare pretinzand sinceritate atunci cand descopera ca s-a mintit singur atat` amar de vreme.

      Acestea sunt adevaruri dureroase fara de care nu traim cu adevarat.

   Exista o fidelitate formala in iubire. Dar exista si o infidelitate salvatoare a fidelitatii formale, si ne dam seama de asta abia cand credem ca celalalt ne pedepseste pentru ca ne-a descoperit infidelitatea. In timp descoperim ca, de fapt, nici macar pedeapsa nu era, ci celalalt este doar prea ocupat cu cotidianul ca sa mai traiasca specialul. Asa castiga teren infidelitatea, apoi usor devine adevar calauzitor, in detrimentul fidelitatii formale, care devine minciuna. Ajunge sa nu ne mai fie teama ca-l pierdem pe celalalt si incepem chiar sa cochetam cu ideea. Cine intelege si simte asta, stie ca abia acum, cei doi nu se mai pot pierde. Celalalt este al tau daca a inceput sa se simta confortabil in cotidian si cu lipsa ta. Numai ca eu… eu am o problema cu lipsa in general. Si totusi, asa arata o iubire care nu moare – ca un tren cu doua gari (fidelitatea si infidelitatea) din care pleaca si/sau in care soseste, un carusel nebun in care ne fugarim cautand si altceva inafara fidelitatii sau a infidelitatii. Desi credeam ca fidelitatea e zenitul in iubire, azi nici macar n-o mai iau in calcul. Spre altceva trebuie sa ajunga iubirea. Cei care se iubesc nu au dilema fidelitatii.

   Asa cum nu-ti pui problema, cand infloreste teiul din fata ferestrei, daca teiul e la geamul tau sau tu ai geamul sub tei, iubirea ajunge direct spre soarele dintre rasarit si apus, spre risipirea din care se vor aduna altii, spre potirul in care pui tot ce-ai strans, spre hrana infometatilor, spre lumina care foloseste doar celor in ai caror ochi stim ce sa vedem. Numai ca atunci cand se intampla toate astea, deja purtam toti ochelari de soare, iar bratele ni-s prea obosite.

   Ma retrag in manastirea sufletului meu si ma rog pentru toate iubirile care plutesc acum in soare ca visele purtate de niste baloane stralucitoare legate cu funde colorate sa nu devina ruine, pentru ca nimic nu doare mai rau ca bucuria pe care o ai cand iti infloresc florile de pe morminte. E o bucurie seaca, anosta si absolut inutila!

   Cineva spunea ca amintirea e o mangaiere. Ce te faci cand devine de-a dreptul o apasare iritanta…?

   Iubeste asa cum ai vrea sa fi iubit!

Fetiţa cu aripi

 

   Intr-un satuc de la un capat de lume, oamenii traiau fericiti in linistea lor netulburata de nimic. Totul parea ca-ntr-o poveste de duminica seara soptita de un bunic foarte batran si bland, chiar daca uneori bunicul mai si adormea.

    Copiilor le placea sa alerge pe cararile dintre stancile catifelate de ierburi marunte, fiind o zona de munte. Nu era un munte obisnuit, insa. Era un munte viu care mesteca in pantecele sau un vulcan destul de nabadaios. Cateodata, se prelingea din varful vulcanului un suvoi stralucitor care aduna in drumul lui tot felul de minuni… flori, gaze, pietre si crengute.

    Zina avea 8 ani, tocmai isi serbase aniversarea si se juca, sub cel mai batran si stufos cires din gradina, cu papusa ei cea noua careia inca nu-i gasise un nume potrivit. O albinuta, atrasa de mirosul de miere al pielii Zinei si de stralucirea parului papusii, veni sa-i tina companie. A speriat-o bazaitul albinutei, dar stia de la tatal ei ca albinele nu inteapa oamenii cu suflet bun, asadar s-a linistit spunandu-si in sinea ei ca e un copil bun. Albinuta si-a facut culcus in punga cu cirese a Zinei, agatata de o creanga a pomului; erau ciresele proaspat culese pentru bunica, care facea cele mai bune tarte!

    Zina a privit albinuta si s-a hotarat sa-i spuna Balaioara, pentru ca era o albinuta pufoasa si parea ca galbenul din trupu-i era furat din soare.

    -Zinaaa, hai acasa, se intuneca in curand! striga mama Zinei cu putere, s-o auda din celalalt capat al gradinii micuta ei.

    Zina isi petrecu toata seara aceea gandindu-se la albinute si mirandu-se de blandetea lor fata de oamenii “cu suflet bun”. Se intunecase deja bine, dar Zina isi aminti ca, in graba de-a veni spre casa, uitase punga cu cirese, asa ca a iesit pe furis din casa alergand pana in capatul gradinii, la cires. A gasit punga agatata, apoi a urcat in cires pana sus, acolo unde bunicul ii construise un prepeleac din care sa poata pandi in liniste orele amiezii si dansul norilor. A adormit adanc acolo, intinsa pe podeaua prepeleacului din pom, toropita de oboseala, ganduri si caldura.

    In timp ce Zina isi dormea somnul frumos, satul a fost trezit de vuietul flamand al vulcanului care a erupt in acea noapte inghitind tot. Da, chiar tot, ca intr-un film apocaliptic. Tot…, inafara ciresului batran si stufos in care inca dormea Zina.

    Dimineata, cand cerul stralucea a viata si bucurie, un bazait somnoros era singurul sunet pe care-l auzi Zina, care era obisnuita cu glasul cald al mamei si cu sarutarea ei. S-a trezit, dar era in cires. Casa din vale nu mai era, nu mai erau nici alte case, nu mai era nimic. A crezut ca e un vis urat si s-a pus la loc, dar dupa cateva minute, era la fel: un pustiu usor de acceptat pentru un copil cu imaginatie, dar greu de inteles. Dupa aceasta uimire, sperietura o facu sa strige: “Mamaaa! Tataaa! Bunicaaa! Bunicuuu!”, dar ii raspunse doar bazaitul Balaioarei, si ea trista, buimaca si abandonata ca un animal domestic in palma Zinei.

    -Ce se intampla? Ce e pustiul asta? Unde sunt toti? Daca sunt singura, o sa dispar si eu de foame, pentru ca nu stiu sa ma descurc!, zise Zina speriata.

    -Uite, am cateva graunte de polen pe care n-am apucat sa le duc la stup din cauza ca am ramas blocata in punga cu cirese. Tin de foame, ii zise Balaioara.

    Apoi, in toata deznadejdea asta, cerul s-a colorat dintr-odata in toate culorile si un vant usor a strans aceste culori intr-o fusta vaporoasa si frumoasa, in capatul careia se zarea un chip luminos de zana. Era o zana, pentru ca atunci cand se intampla nenorociri greu de inchipuit, zanele apar intotdeauna. Era o zana buna!

    -Pentru ca ai fost mereu o fetita inteleapta si buna, pentru ca mereu ai crezut in zane bune si ingeri, acum ma arat tie, glasui zana ca si cum vorbea tot cerul. Eu nu pot trai fara tine, pentru ca o zana buna exista prin puterea cu care un copil viseaza, si doar copiii pot face asta, doar ei au inima curata. Ei nu mint, nu fura, nu omoara gaze si nu tin pentru ei ce au mai bun. Noi, zanele, traim doar in suflete si vise curate si pline de iubire, pentru ca sufletul curat e tara noastra si visul frumos e hrana noastra. E drept…, uneori mai mancam si polen, zise zana sughitand mii de baloane colorate intr-un gest care o facu sa roseasca de rusine ca Zina si Balaioara si-au dat seama ca polenul se mai imputinase cu doua graunte din cauza poftei care o facuse sa inghita din rezerva de polen de pe piciorusele Balaioarei. Puf-pufffff…. Pluteau balonasele colorate in soare…

    -Dar tu, tu cum de esti aici?, intreba putin intrigata Zina.

    -Tu m-ai adus; tu mereu m-ai visat, deci gandul tau m-a creat. Pana azi, nu puteam sa apar in lumea adultilor. Ei ar fi spus ca ai inceput sa minti daca le marturiseai despre intalnirea cu mine si te-ar fi pedepsit pe nedrept.

    -Acum sunt singura si trista. Mi-e dor de mama, de tata, de bunicii mei. As vrea sa fiu cu ei!, i-o taie scurt Zina.

    Zana cea buna parea ingrijorata si ingandurata, apoi, ca o tresarire de primavara proaspata, chipul i se desfacu intr-un zambet larg si-i spune Zinei:

    -Hmmmm… Mai spune o data! Cu cine ai vrea sa fii?

    -Cu mama, raspunse Zina. Si brusc, ca o floare ascunsa in intuneric care explodeaza in soare, ii crescu o aripa pe umarul drept.

    -Si… cu mai cine?, continua zana cea buna.

    -Si cu tata!, si-i crescu o aripa si pe celalalt umar.

    -Si cu mai cine, Zina?

    -Cu bunica!, inca  o aripa, sub cea a mamei, isi impinse inafara straveziul crud al vinisoarelor.

    -Si..? Si?, intreba, in sfarsit, patrunsa de bucurie, zana cea buna.

    -Si cu bunicuuuuuuu!, striga tare Zina, si se grabi, de sub aripa-tata, sa iasa la viata inca o falfaire puternica.

    Mirata, dar neputand sa vada ce se petrece in spatele ei, Zina pocni aerul cu sunete ample de aripi frumoase si simti ca incepe sa se ridice. Fara a mai putea gandi ceva, in ochii Zinei stralucea tot Universul, in zambetul ei se odihnea soarele, in glasul ei de chicoteala copilaroasa curgeau suvoaie de rauri repezi de munte. Munte… munte… vazu muntele revarsat si iarasi, tristetea o dobori pe podeaua prepeleacului.

    -Cum s-au putut intampla toate astea? Cum mi-au crescut mie aripi?, o lua la raspundere pe zana cea buna, dar in ton i se putea citi, printre extreme, si recunostinta.

    -Sunt zana, deci am puteri magice, ii raspunse calm si didact zana cea buna, ca si cum repeta o lectie. Totusi, daca n-ai fi crezut in mine, nu te-as fi putut ajuta niciodata. Acum, ca recunostinta pentru ca mi-ai dat viata, eu ti-am daruit doua perechi de aripi pe care le-am construit usor, din iubirea ta pentru parintii si bunicii tai. Din iubire poti construi orice, iar eu m-am gandit ca tu ai nevoie acum de aripi. Acum, fiecare membru din familia ta e o aripa, iar ei vor continua sa fie cu tine. Vei observa ca aripile, ca parintii si bunicii, te vor ghida si te vor inalta, iar daca-ti va fi frig sau teama, te vor proteja. Te vor purta unde vei dori. Tot ce trebuie sa faci este sa nu le tii stranse, ci sa le intinzi larg, ca sa poti ajunge departe!

    -Draga zana buna, iti multumesc mult, incepu a-i sopti aproape fara glas Zina, dar eu nu mai am lumea in care sa-mi mai pot dori a zbura, acum a disparut!, se trezi aproape tipand furioasa.

    -Cand ai pierdut totul, dar traiesti, e semn ca Dumnezeu vrea sa se bucure prin sufletul si gandul tau. Gandeste-te la bine si-ti va fi bine; dar ai grija sa nu gandesti rau, caci va fi rau. Acum esti singura si nimeni nu te mai poate ajuta. Te ai doar pe tine, dar vei avea ce vei gandi.

    -Adica, vrei sa spui ca, daca ma gandesc la lumea mea, la mama, tata, bunica si bunicu`, o sa-i am iar langa mine? De ce a trebuit sa dispara tot? Totul era exact asa cum imi doream…, intreba mai mult pentru sine Zina.

    -Pentru ca altfel, n-ai fi inteles cat de puternica esti atunci cand iubesti. Ce crezi, iti poti aminti cu exactitate lumea ta?, o iscodi zana cea buna.

    -Da. De mama, de tata, de bunica si bunicu` si tot ce faceau ei. Nu stiu daca e suficient. Dar de lucruri nu-mi mai amintesc exact; poate si pentru faptul ca eram cam dezordonata.

    -Este suficient, desi ordinea tine oamenii legati intre ei. Iti spun un secret: daca iti poti aminti exact ce facea mama, ce facea tata, ce facea bunica si ce facea bunicul, ii vei putea readuce, dar trebuie sa-ti doresti asta din tot sufletul! Eu nu voi mai fi langa tine atunci cand vei reusi asta, dar ma vei simti in fiecare dorinta de-a ta, in fiecare vis frumos, in fiecare gand bun. Ceea ce iubesti nu poate fi distrus niciodata de nimic, deci nu se pierde.

    -Asta inseamna ca imi voi dori toata viata cate ceva, raspunse Zina zambind, si-n zambetul ei daruia si primea in acelasi timp toata iubirea care infasura discutia dintre ea si zana cea buna.

    -Da, poate, dar va trebui sa le si implinesti, raspunse zana aranjandu-si cochet volanele-curcubeu.

    -Ce sa implinesc?, intreba incurcata de-a binelea printre atatea vorbe si adevaruri simple, Zina.

    -Visele, dorintele, gandurile tale bune, zise zana cea buna in timp ce-i prindea in par Zinei o funda verde.

    -Poate mi le vor implini parintii sau bunicii, daca eu am sa-i readuc!, raspunse Zina alintandu-si vocea la acest gand.

    -Atunci, aripile te vor incurca, in loc sa te ajute. Iar eu n-am sa mai exist, deci n-ai sa ma mai vezi, spuse speriata zana cea buna si nebuna.

    -Bine, dar ai spus ca te voi simti…, negocie Zina cu zana.

    -Doar atunci cand vrei sa faci ceea ce visezi ai nevoie de mine, de ajutorul meu. Eu traiesc datorita voua, copiilor, si doar pentru a va ajuta, raspunse zana cea buna cu multa, multa blandete.

    -Am inteles. Deci vei fi in farfuria mea cand imi voi dori sa mananc tot, vei fi in penarul meu cand imi voi dori sa-mi fac temele bine, vei fi in spitele bicicletei mele atunci cand voi dori sa ajung undeva, vei fi…, vei fi…, spunea Zina incercand sa-si gaseasca situatii cat mai precise. Dar zana cea buna o intrerupse:

    -Da, voi fi in toate acestea, si voi fi pe umarul tau atunci cand iti va fi greu sa te porti frumos cu oamenii, ca sa te ajut, dar deindata ce voi vedea ca esti prea lenesa sa faci ceva, eu ma voi duce catre alt copil, care va avea mare nevoie de mine. Nu vreau sa te sperii, dar iti spun ca asa se intampla mereu. De aceea, te voi pune sa faci o promisiune. Accepti?

    -Da, sigur, accept orice, esti prietena mea! Ascult…, raspunse cu sufletul la gura Zina.

    -Te rog sa-mi promiti ca, atunci cand vei fi obosita si-ti va fi greu sa faci ceva, sa nu-ti fie lene sa gandesti, doar sa gandesti macar. Crezi ca poti?, o intreba zana cea buna.

    -Da, pot. Iti promit! Sa gandesc e simplu si placut. Gata, acum ma grabesc sa ma gandesc la ai mei ca sa-i aduc mai repede langa mine, mi-e dor sa-i imbratisez!, ii promise Zina, patrunsa de revelatia pe care o avusese in ultimele minute din viata ei.

    Zana cea buna o imbratisa si-i mangaie aripile Zinei, ii ura rabdare, o sfatui sa-si pastreze sufletul curat si privirea calda si disparu in acelasi curcubeu din care aparuse…

    Ramasa singure, Zina si Balaioara zambira pline de speranta si complicitate una la cealalta si impartira inca un graunte de polen. Zina se mira cum e posibil ca, intr-o boaba atat de mica, sa fie atatea gusturi satioase! Pesemne, foamea si faptul ca nu mai avea nimic acum, o faceau sa aprecieze orice.

    Isi aminti de aripi, zambi si si le intinse larg, asa cum o sfatuise zana cea buna. Balaioara ii spuse ca ea stie niste poienite parfumate in apropiere si si-au luat zborul amandoua… fal-fal… una mai falnica si alta mai bazaitoare, amandoua niste harnicute in lumea lor pe care se grabeau s-o recastige gandind-o in timp ce zburau.

    Iar Zina, Zina zburand era atat de frumoasa, de parca i s-ar fi intamplat cea mai mare bucurie, nu cea mai mare nenorocire. Simtea ca-si duce in spate toata familia, undeva intr-un loc sigur si ferit de pericole, si se mira ca nu-i este greu. Cand se gandea la mama ei de al carei glas cald ii era tare dor, ceva o ridica – era aripa-mama care o inalta. Cand se gandea la tatal ei cum o ridica pe bratele lui puternice, iarasi se ridica – era aripa-tata care devenea si mai puternica. La fel se intampla cand se gandea la tartele cu fructe ale bunicii si la povestile frumoase spuse de bunicu` seara, se inalta tare, tare frumos, anume parca a avea spatiu pentru gandurile ce purtau o lumea intreaga in ele – lumea ei! Cu fiecare gand frumos despre ai ei, se inalta. Invatase sa zboare!

    Soarele incepuse sa-si caute culcus dincolo de orizont. Zina si Balaioara vazura stralucind un ochi de apa.

    -Unde e apa e viata, mi-a spus mie mama candva, striga vesela Zina. Sa coboram.

    -Ce bine, suntem atat de obosite…, bazai ametita Balaioara.

    Baura amandoua apa, Zina din causul mainilor, iar Balaioara din stropul de pe bretonul Zinei. Aici era iarba, iar pamantul primitor. Se intinsera si, in timp ce inchideau ochii pe nesimtite, Zina mai rosti din ce-i spusese ei odata bunicul:

    -Un somn bun te poate face sa iei viata de la inceput in fiecare dimineata…

    Sfrrrrr…. adormira.

    -Buna dimineata! M-am trezit inaintea ta ca sa adun polen proaspat. Poftim!, o trezi Balaioara pe Zina care, buimaca dupa atatea prin cate trecuse, executa imediat cele cateva graunte de polen proaspat, apoi spuse oarecum rusinata:

    -Multumesc, harnicuto! Scuze ca am dormit asa mult, ar fi trebuit sa te ajut…

    -E bine ca ai dormit mult, se grabi Balaioara sa-i raspunda. Tu ai multe de facut. Fara lumea pe care o vei readuce, polenul meu isi va pierde gustul.

    Zina zambi intelept, saruta puful de pe spatele albinutei, apoi dori sa faca in zbor un ocol pasunii cu flori si, asezandu-se in cel mai insorit loc, isi aminti cu voce tare, asa cum isi facea rugaciunile de seara in care-si punea tot sufletul:

    -Mama ma trezea dimineata cu sarutari si lapte cald; imi pregatea cea mai gustoasa mancare, se juca cu mine, ma ajuta la lectii, avea sfaturi pentru orice, ma imbraca frumos si mirosea a flori! Tata ma ajuta sa dezleg misterele jocurilor, ma invata sa construiesc corabii, ma lasa sa ma joc cu spuma de barbierit pe barba lui, ma dadea in leagan si-mi facea cele mai frumoase surprise de ziua mea! Bunica ma invata ce e rabdarea atunci cand faceam impreuna papusi si rochite pentru papusi, imi facea cele mai bune prajituri! Bunicu` ma invata sa iubesc animalele, sa imbratisez copacii, sa nu calc iarba si gandaceii, imi spunea povesti (chiar daca adormea de cateva ori) si ma mangaia pe cap...

    Zina nu vedea, pentru ca avea ochii inchisi in timp ce spunea cu chipul doldora de zambet si implinire toate astea, dar la fiecare dintre cei patru membri ai familiei ei, pe masura ce le spunea pe nume – mama, tata, bunica, bunicu` - , rasarea un boboc de floare care incepea sa se deschida usor. Din aceste flori au iesit cu totii, iar Zina i-a imbratisat plangand de fericire si bucurie. Cred ca nici un  povestitor n-ar putea, oricat talent ar avea, sa descrie momente ca acestea...

    Apoi, dupa minute cosmice in care au stat imbratisati si s-au linistit cu totii, au venit si cuvintele:

    -Va multumesc pentru aripi. M-ati invatat sa zbor, iar zborul meu ne-a regasit.

    -Cum a fost posibil sa ne regasim dupa toate cate s-au intamplat?, a intrebat naiv tatal.

    -O zana buna mi-a spus ca ceea ce iubim nu se pierde, a raspuns Zina.

Politica între vis şi realitate

“Liviu Pop, cel numit ministru interimar al Educației după plecarea lui Ioan Mang, arată în CV-ul publicat pe blogul său că s-a ocupat de „reprezintarea FSLI în probleme generale”, de „convoacarea ședintele Biroului Operativ” sau de „adaptarea ofertei educaţionale a IPT la cererea pieţei munci”. De asemenea, el precizează că este „coautor a unor lucrări cu regim intern”. Atât în CV, cât și în declarația de avere, Pop a scris numele liceului la care a predat, „Anghel Saligny”, cu doi „y”. 

La competențele obținute la un seminar desfășurat între 1 și 4 noiembrie 2009, Pop a trecut: „Ghiozdanul cu Suflete, Dorinţa profundă de legături cu sine, cu alţii, cu natura (animale, plante, etc) sau cu divinitatea, Dorinţa de retragere în linişte şi solititudine, ca tarâm al reflecţiei, Căutarea de scopuri şi semnificaţii: Cine sunt eu? Are viaţa mea vreun sens? Cum îl pot afla?,etc. Bucuria şi încântarea, pierderea de sine, Misterul creaţie, impulsul creator de idei, de opere artistice, etc”.

Ioan Mang a părăsit funcția de ministru al educației în urma unui scandal de plagiat. Înaintea sa, Corina Dumitrescu fusese acuzată că și-ar fi trecut în CV studii pe care nu le-a făcut. Printre pasiunile menționate în CV-ul Corinei Dumitrescu era „înnotul”. “ – sursa: Yahoo!News

Aveţi contor pe suflet? - partea I

Am căutat un instrument de măsurare a sufletului, dar nu cunosc unitatea de măsură. Pentru că am avut norocul unor clipe luminoase şi calde, am reuşit să cunosc sufletul; nimic nu e mai sensibil, dinamic şi risipitor ca sufletul!

Mi-am dorit apoi un aparat cu care să pot imortaliza capturile acestor clipe de lumină şi căldură, dar iarăşi sufletul şi-a pornit furtuna. Şi atunci m-am apucat de scris.

Am înţeles că sufletul se măsoară iubind, urând, bucurându-ne, întristându-ne, lăsându-ne consolaţi, iertând, uitând, rugându-ne, simţindu-ne slăbiciunile, însănătoşindu-ne, devenind parinţi, retrăindu-ne copilăria, amintindu-ne de bunici, visând, câştigând şi pierzând prietenii. Doar sufletul ştie cât câştigăm pe măsură ce pierdem...

Am luat la rând toate instrumentele de măsură despre care am cunoştinţe (vagi, recunosc) încercând să-mi încropesc propriul laborator de alchimie sufletească:

Am dat de cutia mea de croitorie, am luat din ea metrul, degetarul, câteva bucăţi de material, săpunul de croitorie, boldurile, acele de cusut şi foarfeca.

Am ales ca materiale catifea şi mătase în idea de a obţine ceea ce se numeşte “a avea stofă”! Iau metrul şi, în încercarea de-a măsura, îmi dau seama că nu am nişte dimensiuni prestabilite şi nici măcar nu pot să fac o evaluare prealabilă. Îmi propun să las operaţia asta pentru sfârşit şi iau foarfeca să tai…

Din catifeaua moale şi caldă am taiat o bucată de suflet cu uşurinţa cu care reuşeşti să răneşti un om care şi-a pus în palmele tale tot cuponul de suflet, atunci când îi spui, cu sinceritate, că nu-l iubeşti. Culmea!, am tăiat o bucată foarte dreaptă reuşind să păstrez linia de fabricaţie a… cuponului.

Din mătasea rece  am tăiat cu mare greutate o bucată de suflet, şi aceea a ieşit teribil de strâmbă, dar pentru că mă chinuisem prea mult, am ales s-o folosesc totuşi.

Nu m-am aruncat la culori prea vii. Am ales tonuri neutre de gri gândindu-mă că viaţa îmi va scoate în cale culori dragi pe care le voi accesoriza ca volane roşi ale pasiunii fluturante sau nasturi galbeni care să închidă toate bucuriile pe trupul sufletului meu, buzunare verzi în care să adun toate speranţele de iubire, pliuri portocalii din apusuri de soare încărcătoare care să-mi amplifice rotirea sufletească prin văzduhul vieţii, guleraşe albastre care să-mi amintească mereu de atitudinea clară a cerului faţă de tot ce se-ntâmplă pe pământ, câteva fundiţe violet pe care să le agăţ in păr atunci când lupt îndârjit să scap din plasa păianjenului negru care-şi ţese pânza între inimă şi minte…

În cele din urmă am ales şi o dantelă albă – niciodată nu ştii când natuta se hotăraşte să-ţi trimită sufletul la nuntă; şi sufleteşte, cred că facem multe nunţi până înţelegem lângă care suflet să rămânem, deci preventiv voi lua câteva mii de kilometri de dantelă albă (îmi cunosc sufletul).

Mă întind pe materiale şi mă rostogolesc peste ele într-o mare, dar mare mare fericire lipsită de orice motiv, până le şifonez astfel încât să rămână ceva din forma sufletului meu pe ele, apoi iau săpunul şi croiesc forma… după inspiraţia de moment încercând să-mi păstrez fericirea. Cu ajutorul boldurilor reuşesc să prind materialele unele de altele, deşi doare fiecare înţepătură. Dar ştiu că la final voi avea o formă… ceva…

Le cos, şi de data asta doare, iar sufletul îmi şopteşte înţelept să mă opresc din joaca asta nemiloasă. Mă încăpăţânez folosind degetarul – măcar degetele să rămână apte a scrie povestea asta.

În final, tot ce am reuşit să fac a fost un fel de… faţă de pernă în care, evident, sufletul nu mi-a încăput, dar am umplut-o cu vise şi dorm pe ea.

În unele nopţi simt răcoarea mătăsii, în altele căldura catifelei, dar de cele mai multe ori mă fascinează când, trecându-mi mâna peste pernă, simt lupta amestecului dintre RECE şi CALD şi îmi dau seama că ceea ce mă ţine trează în viaţă, chiar şi când dorm, este senzaţia asta complexă de gol şi plin, şi aproape că nici nu mai înţeleg dacă golul sau plinul e rece, sau invers.

În unele dimineţi mă trezesc cu o poftă nebună de-a pune petice colorate peste părţile calde de suflet, apoi vine peste mine în goană seara când, prin prisma întâmplărilor de peste zi, mă gândesc că potrivite ar fi petice colorate peste părţile reci, dar mă apucă teama la gândul că aş ciopârţi cupoane colorate doar ca să-mi amăgesc senzaţiile. Noroc că mai am vise – adorm repede cu gândul la ele.

Era inutil să mai folosesc metrul şi am conchis ca metrul nu poate fi o unitate de măsură pentru suflet!

Într-una din zilele în care găteam mâncarea preferată, mi-a venit ideea de a folosi pentru atelierul meu de alchimie sufletească vasul gradat din bucătărie!

Am luat făina din care se face “pâinea noastră cea de toate zilele” şi am vrut, naiv, să torn o cantitate. Cum nu ştiam cât, am închis ochii cu gândul la Dumnezeu de la care mereu aştept câte ceva - orice! Şi am depăşit orice gradaţie făcând risipă de suflet. Am încercat totuşi să amestec o cantitate oarecare cu apă şi cu sare (oh, Doamne!, de cât de puţin este nevoie pentru o pâine!).

După ce am frământat un aluat în care au intrat toate rugăciunile sufletului meu pentru toate vietăţile pe care mi le-a scos Dumnezeu în cale şi de la care am învăţat că tot ce a cunoscut bucuria vieţii pe lume este preţios, am turnat totul într-o formă pe care o aveam eu ca s-o coc. La cald! Foarte cald!

După câteva zeci de minute în care am învăţat răbdarea aşteptând, am înţeles că nu e nevoie de prea multă materie-primă atâta timp cât iubeşti – ea va creşte oricum după măsura implicării sufletului tău.

Am mâncat acea pâine cu drag, fără nimic, cu fetiţa mea. Firmiturile le-am dat porumbeilor din parc. Feliile care s-au uscat le-am pudrat cu zahăr şi le-am transformat în fursecuri pe care le-am servit prietenilor la un ceai, la o cafea, fără ca ei să ştie nimic din tot acest proces încântător doar pentru mine, dar am împărtăşit tainic minunatul eşec al tentativei mele de-a măsura sufletul cu vasul gradat de bucătărie.

Nu, nu, categoric vasul gradat nu ar fi exact!

Dar poate că metaniile ar fi în stare să măsoare sufletul: în rugăciuni, în gânduri tainice, în păreri de rău şi în dorinţa de iertare, în nopţi care trec greu lângă cineva drag care e foarte bolnav, în zile prea scurte de soare si binecuvântare, în minute care se transformă pe nesimţite în ore de aşteptare, de luptă, de durere şi de extaz deopotrivă ca noua viaţă care trebuie să vină pe lume să vină, în sărbători pe care nu le mai poţi avea decât aprinzând o lumânare, în sărbători pe care le-ai vrea pentru totdeauna, în tăceri despre lucruri pe care-ţi vine să le urli, dar nu cunoşti limba care să le poată exprima cel mai bine, în prieteni care te-au biciuit cu un bici ud pe piele atunci când te-ai dezbrăcat în faţa lor fiind sigur ca vei primi o îmbrăţişare caldă, în flori care mor prea repede cu floarea încă pe tijă pentru ca nu le-ai udat la timp, în mâini întinse în care ai refuzat să pui vreodată ceva şi în inimi rigide în care ai pus prea mult…

Nu cred că cineva, înafara lui Dumnezeu, ar putea totuşi măsura toate astea care încap, surprinzător, în suflet!

Mai e ceva: busola!

Am încercat să verific dacă acolo unde mi-e sufletul mai verde-crud vibrează săgeata nordului, dar săgeata s-a împotmolit de o căldură nefirească pentru punctul cardinal N şi nu şi-a mai putut regla direcţia. Da, mie aşa mi se întâmplă mereu...

M-am jucat puţin răsucindu-mă când într-o parte, când în cealaltă până când acele busolei au luat-o razna spărgând geamul şi îndoindu-se spre susul cerului, ca şi cum axa pe care stăteau nu trebuia să fie orizontală; dar nici verticală, pentru că reveneau la poziţia iniţială (ca şi cum erau elastice) deîndată ce porneam iar pe câmpiile de prospeţime nordică din suflet.

Simţeam că pământul îmi fuge de sub picioare, dar că busola devenea sfera care încerca să mă prindă înlăuntrul ei, exact ca în gestul crucii sfinte pe care-l facem cu mâna... pornind din înălţimea minţii spre teluricul carnal pentru a le cuprinde apoi pe amândouă în bulboana sufletească a Sfântului Duh ce ne stă pe ambii umeri sub forma celor doi îngeri care joacă şah mizând pe liberul nostru arbitru.

M-a obosit teribil tot ce se-ntâmpla atunci când foloseam busola, şi oricum sufletul creşte pe măsură ce înaintăm în viaţă, astfel că are nevoie de mai mult spaţiu decât îi poate oferi o biată busolă. Am renunţat şi la busolă...

Dar cu termometrul... ?!! Când avem mâinile reci se spune că suntem sinceri; când ne ard obrajii se spune că ne e ruşine; când ne ard palmele, pântecul şi ne sfârâie călcâiele ne dorim cu ardoare ceva.

Probabil că aş executa o hartă foarte colorată a temperaturilor sufleteşti, pe coduri când portocalii de furtuni, când galbene de ninsori, când roşi de canicule, dar ştiu că uneori, până şi cele mai vii culori îşi pierd din intensitate în cel mai cald suflet. Sufletele calde nu stau în termometre, nu au scală şi nu au un singur punct de recoltare a „căldurii” (să putem recolta culturi de suflet... ce frumos ar fi!), căci învăluie totul în jur şi o fac atât de repede, încât nu apuci niciodată să înţelegi prea bine ce s-a întâmplat decât după ce a trecut...

Atunci poate merge un tahometru pentru kilometrajul de pe bordul sufletului. Stiţi voi... pentru călătoriile lungi pe care le facem în viaţă, pentru momentele în care simţi nevoia să slăbeşti viteza şi opreşti brusc în timp ce goneai pe autostrada sentimentelor şi toţi din spatele tău intră în tine de te miri de ce te-a omorât tocmai cel ce-ţi ţinea spatele aproape. Hm...

Mai caut zilele astea... nu mă grăbesc. Acum o să ies puţin la soare!

O zi din viaţa unei blonde

 Blond!

 De când mă ştiu, sunt blondă… şi în liceu îmi doream să fiu blondă, cu excepţia perioadelor când mergeam în tabără la mare şi apa sărată îmi decolora câteva şuviţe rebele.

Acum 2 luni m-a prins febra şi nostalgia roşcatului pe care l-am avut o perioadă în facultate şi-am zis să alung monotonia blondului. Şi-am alungat-o. Am avut parte de cele mai interesante replici:

-Ia te uităăăă, mă întrebam cine e tipa aia sexy din departament!

-Te întinereşte!

-Te face mai dură, când erai blondă erai mai dulce!

-Îţi stă bine, dar blondul nu-ţi arăta vârsta!

…şi aşa mai departe, dar ahhhh!, ce dor unele replici şi cum te aruncă în deznădejde în timp ce altele plac aşa mult, încât ajunsesem să mă simt ca-ntr-un montagne russe.

Fetiţa mea are un hobby – desenează. Am observat că în desenele ei, deşi eram deja roşcată, eu continuam să fiu “domniţa cu părul de aur”.

Cineva cu care stăteam de vorbă despre podoabe capilare, coafuri etc, îmi zice “Vrei să vezi cum te văd eu?” Deschide laptopul şi dă căutare după “gold blonde”. La naiba! Dar eu eram roşcată…

Prietenele mele (mai ales cele blonde) m-au asasinat cu comentarii disperate când am postat o poză cu mine roşcată.

Ce să vă mai zic… încep să cred că blondul e un soi de filosofie de viaţă (haha), e o entitate cu care convieţuieşti reciproc avantajos (adică faci simbioză), este licărul de sclipire care rămâne în percepţia oamenilor atunci când nu mai eşti in faţa lor.

Nu mă mai regăseam în oglindă aproape niciodată. În plus, nu mai puteam folosi rujul de culoare corai, preferatul meu…

Suficiente motive să-mi alung de data asta ceea ce trebuia să fie alungarea monotoniei blondului… nu râdeţi, că nu e de râs! (eu am voie)

Îmi dau seama că nu mai am o coafeză de încredere, iar cele la care am vrut să apelez m-au zăpăcit. Ba se poate, ba nu se poate. Ba durează, ba costă o grămadă de bani.

Îmi aduc aminte că într-o vreme eram talentată (în sensul de chinuită de talent) în hair-styling (…ul personal şi, eventual, al familiei), încă mă simt plină de talente (hihi) şi am destulă determinare să reuşesc ce-mi propun, aşadar am decis: eu voi fi coafeza mea! Dacă altul poate, şi eu pot! Clar!

Într-o seară am intrat pe net căutând după metoda optimă de a scăpa de roşcat revenind la blond. Era o seară în care trebuia să şi gătesc, deci nu aveam prea mult timp. Eh… am stat cam 2 ore tot căutând, lansându-mă din click în click pe forumuri, discuţii… habar n-aveam că e aşa o mare problemă!! M-am speriat. Chiar nu aveam timp de aşa ceva acum. N-am mai gătit în seara aceea…

Apoi au urmat sfătuirile cu prietenele care şi-au anunţat coafezele, la rândul lor, şi au urmat sfaturile “profi”: soluţii, decoloranţi, procentaje, prafuri, măşti, timpi, etape etc. Mă speria ideea să revin la blond în etape. Păi ce, eu am timp, şi oamenii din jurul meu au nervi pentru etape…?! Nu!

După câteva zile de cercetări stăruitoare, aflu care e decolorantul ideal, vopseaua optimă şi metoda eficientă fără coafeză!! Le procur şi chiar mă consider binecuvântată că reuşesc aşa repede, şi într-o zi liniştită îmi amân momentul ăsta până seara târziu gândindu-mă cât o să savurez noua victorie! Se face ora 20 şi mă apuc să amestec maglavaisul pentru decolorare. IÎ aplic… şi-mi dau seama că am părul des. Hmmm, cam prea des…

Aştept, clătesc şi ridic capul spre oglindă. Pentru câteva secunde mi s-a părut că văd coşul cu ouă de Paşti în oglindă, dar nu. Era părul meu… un cocktail exotic de maracuya, lămâie, portocale roşi şi grapefruit, fructul vieţii – goji şi alte murături ruginii… şi asta metaforic spus. În realitate nici măcar cu bostanul de Halloween nu semănam.

În mod cert, părul meu e foarte des. Decolorantul nu a ajuns pentru tot părul, eu nu luasem decât o cutie, nu aveam de unde să iau altul chiar atunci şi, ce era mai rău, eram singură şi n-aveam pe cine da vina. Drept pentru care am rămas calmă. Aş fi vrut să mă cert cu cineva, cu mine. Dar aveam nevoie de mine în continuare să repar ce se mai putea.

Era a doua zi de Paşti, nu era nimic deschis, aşa că telefonez la un hypermarket apropiat să văd dacă au deschis. Au!

Usuc părul, probez câteva şaluri să le aranjez într-un turban pe cap şi ies. Nu aveau decolorantul acela, asta e. Iau altul, teoretic la fel de bun calitativ, dar asta numai după criteriul “preţ”. Sună mama:”Ce faci, scumpo?” Îi zic că mă fac blondă. “Cum blondă, păi n-ai zis când te-ai făcut roşcată că… blond never?” Îi zic: “Păi da, aşa se numeşte nuanţa asta – blond never!” Restul discuţiei e can-can…

Seara la 22,30 eram singură pe stradă în drum spre casă, dar măcar am avut bucuria unei plimbări pe-nserat şi timp să simt adierea vântului şi parfumul liliacului înflorit, cu mâna pe decolorantul din poşetă. Halal motiv de fericire!

Ajunsă acasă, scot turbanul, jignesc oglinda şi trec la decolorare – partea a 2-a. Haida, repede! Constat, după timpul scurs, că nu era partea a 2-a, ci un fel de… featuring nothing. Nu s-a mai decolorat nimic. Mă prefac surprinsă în oglindă încercând să mă amagesc singură. Aveam un păr ca sârma de liţă de la siguranţele de pe vremea lu` Ceauşescu, ca ornamentele de toamnă cu stuf, ca suportul de creioane gen arici, ca zefirul de Sahara la schimbarea anotimpurilor, ca explozia solară... eh... am mai pus o mască (oh, doamne!, a câta oare…) şi mi-am uscat iarăşi părul. Între timp, trebuie să vă spun că-mi sărise şi siguranţa de la prize în toată casa! Mie mi se întâmplă asta frecvent când acumulez trăiri… intense… (chiar aşa! vouă nu?)

Mă enervez ca ardeleanul, pătimaş, îmi pun ceasul să sune şi mă culc cu gândul că dimineaţa va trebui să dau ochii cu colegii mei la muncă. Oroareeeeee!

În acea noapte, la ora 3,30 eram cucuvea sură-n vârf de creangă. Îmi sărise somnul. Motanul meu alb se uita ciudat la mine, ca la o lumină uitată aprinsă in miez de noapte, aşa că l-am dat afară din dormitor.

Dimineaţa mi-am prins părul atât cât puteam de bine şi am pus botic – strategic! Am rugat pe toată lumea să se abţină cu privire la aspectul părului meu, căci “sunt underconstruction, clar?”. A fost clar!, se vedea după zâmbetele concesive.

Ce uşurare când am aflat că pot pleca mai devreme! Gândul şi întreaga mea fiinţă blondă-n cuget şi-n simţiri erau la magazinul cu decolorantul eficient (şi acum ma întreb ce tigri tărcaţi şi pisici bengaleze or fi fost în capul meu să refuz ideea elegantă, simplă, firească a unei coafeze?!). Mi-am mai cumpărat o cutie (mi-a venit s-o pup pe vânzătoare) şi încă ceva prostii pe post de hrană pentru orgoliul meu de blondă rănită. Bine… blondă in devenire…

Ajung acasă, amestec maglavaisul, iau metodic şi cu gesturi de hair-stylist deja experimentat (oaaaau) şuviţă cu şuviţă, întind ca şi cum aş fi ornat un tort de nuntă. Nu vreţi să ştiţi cum îmi ţineam şi oglinda ca să văd în spate în încercarea de-a nu rata niciun fir de păr. Fredonam în timpul ăsta “la donna e mobilae”. Eh… aştept, îmi permit chiar să şi glumesc, mimez relaxarea şi clătesc. Ridic capul în oglindă şi…. şi… şi şi…

…şi aproape că sunt decolorată! Da, cât pe ce! Aproape! Mă felicit (deşi al naibii afurisit pigment roşcat se ţinea cu dinţii de imaginea mea de blondă!) totuşi, pun din belşug o mască de regenerare, apoi usuc părul.

Normal, sună mama. Mama le ştie pe toate, întotdeauna! Sună de 7 ori una după alta. O sun înapoi, imi zice dintr-o suflare: “Dragă, să nu cumva să te mai vopseşti! Am auzit că vopseaua poate afecta creierul şi ochii. Ţi se poate face rău, dacă leşini peste noapte?! Dacă rămâi fără păr…?!” Am rugat-o să-mi facă un rezumat la telenovela cu dinastia aia chineză sau indiană de la tv şi i-am amintit că sunt “pe mâini bune”. Hahahaaaaaaaaaa!!!

În sfârşit, ajung la etapa cea mai placută: întind vopseaua blond-auriu (aoleu, îmi lasă gura apă de plăcere scriind asta!). Aştept, îmi zâmbesc în oglindă, mă laud şi-mi dau seama că aş fi simpatică şi cheală.


În sfârşit, clătesc.


Sunt blondă, da?

Am dormit bine şi încă mai am păr! Per ansamblu, m-a costat totul atât în lei cât şi în nervi cam dublu faţă de cât m-ar fi costat o coafeză.

Le îmbrăţişez pe prietenele mele care mi-au fost alături în această perioadă de rătăcire estetică şi ţin să le anunţ, pe această cale, că le pot vopsi şi decolora sărind peste etape. Doritoare…? Un banc cu blonde, ceva…?

Să vă muşte şarpele să ziceţi ceva de rău de blondul meu, da? Hai vă pup, dragă!