...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

...„ca să nu mă pierd am dat instinctiv tot ce aveam în afară de suflet”

miercuri, 16 noiembrie 2011

Sufletul meu e poliglot!



   Mi-am scris sufletul într-o carte, şi nu asta ar fi problema, căci toate sufletele se deschid doar închise fiind între nişte pagini, ci faptul că am făcut asta într-o lungă perioadă în care, în încercarea de-a înţelege întâmplările, mi-am inventat pe nesimţite o limbă nouă, necunoscută. Atât mie, cât… ce să mai zic de alţii…!
   Nu înţelegeam ce scriu, şi cu toate astea zilnic scriam câte puţin, sau mai mult, în funcţie de ce vibra – fiecare vibraţie s-a întrupat într-un cuvânt spre-a-mi putea elibera trăirea.
   Atâta doar că, terminând de scris această carte, am vrut s-o şi citesc apoi înapoi şi-am descoperit că nu înţeleg limba.
   Am început să caut oameni care să-mi desluşească buchiselile, dar printre vechii cunoscuţi nimeni n-a putut trece de puncte, liniuţe şi alte semne ortografice, singurele cunoscute… şi-am înţeles că am nevoie, pentru această nouă şi necunoscută limbă, de oameni noi/necunoscuţi.
   Trăiesc paradoxul gândului dureros de viu cum că, pentru a mă putea înţelege eu pe mine, voi avea neapărată nevoie de înţelegerea unui strain.
   Cam câtă cutezantţă, cam câtă determinare, răbdare şi stăruinţă i-ar trebui unui străin să mă înveţe limba mea şi, în acelaşi timp, să-mi reînvăţ chiar eu propriul meu limbaj?
   Dar pauzele pentru sedimentare, când le-am face? Şi cum ar arăta aceste pauze? Şi mai ales, în ce limbă ar gândi şi simţi acest străin în pauze?
   …iar după toate astea în mod cert mi-aş dori să institui un tabiet intim al veiozei cu lumină de cognac, al unor… 25 de grade Celsius şi-al vocii calde care să spargă coperţile din carton inexistent ale cărţii îmbrăcate în pielea degetelor mele, citindu-i despre sufletul din carte cu îngâmfarea florii care se ştie admirată de crescătorul ei.
   Da, aş avea nevoie de acest tabiet instalat pe-o aparentă ne-simţire în sufrageria mea cu canapele verzi din catifea pentru a-l face pe străin, devenit deja cel mai apropiat al meu, să înţeleagă că abia acum şi astfel va înţelege nu cartea, ci sufletul.
   Mereu, şi fără a ne anunţa, apar în noi limbi sufleteşti noi, de care nu avem timp pentru a ni le învăţa (şi-atunci cum să le putem înţelege?). Dar asta e bine, altfel cum am reuşi să mai mulţumim fascinantei întâmplări de-a cunoaşte un alt om, un străin care să ne traducă propriul suflet-carte?
    Cum am mai reuşi să transformăm, folosindu-ne de eleganţa sofismelor, secretele în mistere şi-apoi misterele în mituri, şi-apoi miturile în demistificări liniştitoare?
   
Ferească-mă Bunul Dumnezeu de cenzori!, căci NU, eu n-am nevoie de un editor, ci de un creator!